0
5 comments

Duminică, 27 martie 2011. Mama Doinei Popa, Maria, „a plecat la ceruri”, la 86 de ani: tare s-a mai chinuit. Ieri, sâmbătă, 26 martie, am venit la înmormântarea ei, la Focşani. Am plecat din Bucureşti înainte de ora 8, cu maşina, cu fiul, Laurenţiu, şi un prieten bun al lui (cu care a făcut afaceri, azi în faliment şi el; venit la înmormântare să încerce să se pună bine cu Dumnezeu) şi cu fiul lui Valentin Popa (frate Doinei, cu domiciliul la Brăila), masterand la Bucureşti. La Poşta Câlnău (în judeţul Buzău) ne-am oprit la întâmplare la o pensiune la şoseaua europeană să mănânce însoţitorii mei un grătar de pui, să fie siguri că mănâncă totuşi ceva azi (ştiind că mergem direct la cimitir, la înmormântare, şi că pomana va fi de post – suntem în Postul Paştelui), eu am băut o cafea. Tot drumul, de la Bucureşti la Focşani, la trecerea prin sate (comune), am văzut femei îmbrăcate frumos cu coşuri speciale în mâini în care aveau nu ştiu ce, e clar că mergeau la casa rudelor şi dădeau de pomană – m-am uitat în calendar, sâmbătă a fost „Odovania Praznicului Bunei Vestiri”, adică a fost Pomenirea morţilor. N-aţi uitat că vineri a fost Buna Vestire (Maica Domnului a primit „rod în pântec” – faceţi socoteală, din 25 martie până pe 25 decembrie, când îl va naşte pe Iisus)… Deşi am stat 15 ani în Focşani, n-am învăţat „drumul scurt”, venind dinspre Bucureşti, spre Cimitirul Sud, aşa că m-am rătăcit, a trebuit să întorc într-un loc (fiind greşit îndrumat). Ieri a fost o zi superbă de primăvară, la soare erau 20 de grade. La ora 11 erau în cimitir, la capelă (sau casa mortuară), rudele celei dispărute: doi fraţi mai mici decât ea, cu soţiile şi cu copii ai lor (unul, Liana, filolog la Biblioteca Universitară din Iaşi, şi-a îngropat nu demult soţul; ea a trecut dintr-un doliu în altul). Nu i-am mai văzut demult. Din start mi s-a spus să nu dau mâna cu nimeni în cimitir, „că nu e bine” (trebuie rupte legăturile cu moartea), i-am sărutat pe amândoi obrajii. Am intrat şi i-am pus lui Memi (aşa-i spuneau toţi celei dispărute, Memi) în mâinile împreunate bani pentru vamă şi am sărutat icoana pe care e pusă lumânarea în spirală. L-am invitat pe Laurenţiu, fiul, să facă la fel – era bunica lui, care l-a răsfăţat. Vineri, când Laurenţiu a avut criza de rinichi (dureri crunte), i-am spus că asta e o durere transmisă de bunica lui, care a murit supărată pe el că n-a vizitat-o mai des. Mai mult am plusat, fiindcă mă anunţase că nu poate să meargă la înmormântare. Ideea în sine că bunica l-ar putea pedepsi astfel l-a pus pe gânduri şi a acceptat să meargă la înmormântare, cu tot riscul repetării crizei de rinichi (care vineri seara a dispărut „ca prin farmec”). Ni s-au pus în piept cu un bold însemnele doliului (pe care am fost sfătuiţi să le aruncăm în groapă). Copiii lui Memi, Doina şi Valentin Popa (profesor, venit cu soţia şi fetiţa; plus fiul masterand), amândoi au cărţi publicate – au plătit o firmă să se ocupe de înmormântare. Totul a decurs „ca la carte”. Au fost de faţă fratele meu Marian şi sora Ita. Au venit colege ale Doinei Popa (şi colegele mele până la Revoluţie) de la Biblioteca Judeţeană Vrancea – în frunte cu Teodora Fîntînaru (care a publicat anul trecut o frumoasă carte, intitulată „Vitralii patinate – Însemnări ale cărţii vechi româneşti”, cu ilustraţii – „cartea în arta plastică şi în miniaturi româneşti”). La scoaterea sicriului din capelă (pus pe o năsălie metalică, la care erau înhămaţi groparii), de-a lungul aleii către biserica din cimitirul din Sudul Focşanilor s-au aruncat pe jos multe pachete (n-a stat nimeni să le numere) cu feţe de masă şi aşternuturi împachetate, probabil, s-au aruncat bani şi flori, s-au cărat coroanele. Am auzit reproşul făcut între slujitorii bisericii că trebuia să fie trase clopotele (aveau să se tragă în alte două rânduri)… În biserica aflată în reconstrucţie (e „monument de patrimoniu”), sicriul a fost pus cu picioarele celei dispărute către catapeteasmă şi altar. S-au aprins zeci de lumânări, la cap (pe un stativ încăpător de lumânări aprinse, schimbate permanent). La intrare era masa bogată cu colaci de mai multe mărimi şi forme, fiecare cu semnificaţia lui, necunoscută mie, vin, farfurii mari cu colivă, cu tipar de cruce mare de cacao pe ele, mere, ghivece de flori… S-au împărţit colaci mai mici cu un chibrit şi cu lumânări şi batiste (întâi la femei). La sicriu, în cele patru colţuri s-au pus lumânări mari cu prosoape. Plus o găleată cu crizanteme. Slujba a fost ţinută de preotul din Cartierul Sud, Drăgoi (o personalitate morală şi spirituală, un duhovnic plin de har, fost puşcăriaş politic, a ridicat în Cartierul Sud biserica lui ortodoxă), unde a locuit cea dispărută, şi de preotul bisericii din cimitirul Sud, unde eram, un tânăr cu sensibilităţi literare (semnează în revista Salonul literar, condusă de Culiţă Uşurelu, membru al USR), Pătrăşcanu. Erau acompaniaţi de doi tineri dascăli. „Doamne miluieşte, Dumnezeu s-o ierte…” Slujba a durat mult – din când în când preotul tânăr repeta: „Încă ne rugăm, ca să-i ierte păcatele… Doamne miluieşte”. E un mecanism logic în acest ritual, de care eu n-am devenit conştient. Preotul simte când trebuie să se oprească din rugăciune, fiind auzit de Dumnezeu… Aud ecoul: „Încă ne rugăm”… Pur şi simplu cei doi preoţi aşteptau semnalul iertării de la Dumnezeu. Acest semnal mi-a scăpat mie toată viaţa la rugăciune, simţind că Dumnezeu nu mă aude. Ce înseamnă asta? Trebuie să insist în rugăciune, să simt când Dumnezeu mă aude? Acum îi înţeleg pe călugări, care fac atâtea eforturi să atragă atenţia lui Dumnezeu către ei. „Încă ne rugăm… Doamne miluieşte”… La Evanghelie ne-am pus în genunchi. Preotul Drăgoi a atras atenţia asistenţei că „Maria s-a mutat de la noi… unde nu este durere, nici întristare ori suspin… dezleag-o pe adormita ta, Doamne, dezleagă-i trupul… trupul să se împartă în cele din care a fost alcătuit”… Asta e esenţa: dispărem, trupul se întoarce în ţărână, în elementele de bază, şi sufletul… „Nici o faptă fără răsplată, moartea nu te întreabă dacă eşti pregătit, aşa că pregăteşte-te tot timpul să intri în lăcaşul Domnului tău”… Aici stăruie întrebarea: unde se duce sufletul? E treaba lui Dumnezeu, nu e treaba noastră… Din viitor o să auzim îndemnul: „Hai să mergem la cimitir să-i aprindem o lumânare… Înţelegeţi scurtimea vieţii? Văd în morminte frumuseţea noastră”, a mai subliniat părintele Drăgoi… Ce altceva să mai rămână? Rămâne amintirea sufletului celui dispărut… În biserică era frig, umezeală, fiul, Laurenţiu a stat la intrare, îmbrăcat într-o bluză de vară, în curent, era de aşteptat să se resimtă, să declanşeze criza de rinichi, l-am văzut că nu e în apele lui, am sperat că-şi revine. Am sărutat mâna părintelui Drăgoi. Am mers până la groapă, după sicriu, printre morminte, cu o coroană grea. Memi e îngropată în mormântul soţului ei, tatăl Doinei (adunat într-un săculeţ), pus deasupra sicriului, înainte de a se arunca pământ, am asistat un pic alarmat la bătaia cuielor în sicriu, am aruncat şi eu un pumn de pământ la coborârea sicriului… Acum s-a apropiat sora mea Ita şi mi-a spus: l-am lăsat pe Laurenţiu (fiul) pe o bancă, n-a putut să vină la groapă. M-am speriat, i-am spus Doinei că plec la spital cu Laurenţiu, are iar criza de rinichi. Laurenţiu era pe o bancă în faţa bisericii Sf. Gheorghe, de patrimoniu, din 1742, din cimitir (din câte aveam să aflu de la părintele Pătrăşcanu, aici are parohia, în jurul bisericii s-a extins cimitirul), era desfigurat de durere. Am dat telefon la 112, am spus unde sunt, în cimitir, şi că fiului meu i sa făcut rău, are o criză de rinichi. Am luat seama că e absurd ce mi se întâmplă, chem salvarea în cimitir şi că probabil nu am fost crezut. Am dat un al doilea telefon la 112, „Salvarea e în drum spre cimitir”… Până să vină, am dat în lacrimi, m-am ascuns cum am putut, eram totuşi în cimitir şi fiul meu, la 36 de ani e întins pe bancă, în faţa bisericii din cimitir. Nu pot să cred nici acum: dacă e să citeşti pe deasupra, e de necrezut că Salvarea vine în cimitir. Salvarea a intrat în cimitir şi l-a preluat fără alte comentarii pe Laurenţiu, i s-au pus întrebări, cu această ocazie am aflat stupefiat că fiul a avut urina închisă la culoare şi că el crede că a văzut cheaguri de sânge (n-a spus nimănui din familie asta; mi s-a făcut rău când l-am auzit), Salvarea n-a vrut să ia pe nimeni altul în maşină, „veniţi la Urgenţe, la Spitalul Judeţean”… Vă daţi seama, am uitat de biata Memi – Dumnezeu să o odihnească acolo unde o ajunge. Slavă cerului, fiul, Laurenţiu, şi-a revenit după ce a fost băgat sub transfuzii la Urgenţe şi i s-au făcut analize (la ecografie i-au apărut firele de nisip, pietricelele în formare la rinichi). Peste patru ore l-am recuperat pe Laurenţiu, era bine mersi pe picioare, am mers şi am cumpărat medicamente… În acest timp a avut loc pomana la un restaurant de ţinută, cu mâncare excelentă de post. Pomană pe care fiul a scăpat-o (şi cel mai mult a regretat mama lui, Doina, că voia să-l dea pe mâna unei studente din Focşani, în speranţa că se va îndrăgosti de ea; de când visează să-l însoare). Ceea ce pe mine m-a pus iar pe gânduri: Laurenţiu n-a putut veni la groapa bunicii lui, nici la pomana ei (din cauza crizei de rinichi) – ce poate să însemne asta? Trebuie să mă opresc… După ce l-am luat pe Laurenţiu de la Urgenţă (eram îngrozit că-l operează; vă daţi seama ce fericit am fost când l-am văzut pe picioare, glumind cu o angajată drăguţă de la Urgenţe), am venit acasă la sora mea, la bloc, la Focşani (acolo unde am locuit eu până în 1990) – care i-a dat „pomana” cu bunătăţile împărţite la restaurant şi i-a făcut clătite. După care Laurenţiu a plecat în oraş cu verişoara lui (fiica Itei, Alina), „la distracţie”. În timp ce au am plecat la Adjud (50 de kilometri de la Focşani) şi am aprins o lumânare părinţilor mei (şi sorei Sofia, dispărută la 18 ani), la cimitir. Am băut o cafea la fratele Marian acasă, cu Mariana şi cu Ita, şi am revenit la Focşani – unde am stat la Bosnia-România 2-1, din preliminariile Campionatului European de Fotbal. Şi la 22.15 am plecat cu maşina (în aceeaşi formaţie în care am venit) către Bucureşti, două ore şi jumătate, fără evenimente rutiere.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
5 comments

5 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Si eu va transmit, sincere condoleante!

    Si sa vreau nu as putea face comentariu dupa cele vazute in mesajul dvs, ma refer la problemelele de santate a-le fiului dvs. Tare usor ne este sa vorbim (filozofam), dar la fel de tare greu de suportat mai este când suntem incercati. In astfel de momente numa pe Dumnezeu nu-l mai vezi-auzi-simti, iar vorbele astea mai mult rau fac decât bine, desi ar trebui sa gasim cuvânt întaritor pentru suflet numa ca ajunsaram atât de netimtiti încât cuvintele datatoare de viata, de incurajare fug de noi, deacia si vorbaria asta multa si chinuitoare pentru suflet.

    În toata povestea asta, dramatica, mai degraba io vad prezenta lui Dumnezeu ce bag seama va cerceteaza intreaga familie clipa de clipa, a va salva sufletele de la moarte, salvare-cimitir pe care o mentionati si dvs dle LIS. Daca ne limitam doar la prima moarte (a trupului), omitem moartea a doua, a sufletului, atunci se complica lucrurile, geaba palavragim. Despartirea sufletului de trup este asemeni unei eliberarari din temnita, io am spus familiei ca la plecarea mea sa nu boceasca ci sa se veseleasca si le-o zic tutuor celor ce ma cunosc, o vorba de regret sa nu rosteasca ptr ca nu are rost, io sunt bucuros de eliberare pe când cei ramasi in temnita asta mai au de tras aici. In alta ocazie spuneam pe acest blog, ca de ar sti oameni cu adevarat ca aceasta viata este in realitate o inchisoare corectionala, de ar fi ferm convinsi ca sufletul continua exista si ca abia când se desparte de trup , iese din timp, va avea adevarata viata, multi s-ar sinucide, pacat greu, ptr ca trebuie terminata scolarizarea aici in trup. Asa frica, groaza de moarte opreste pe multi a comite acest pacat greu, tare greu ptr ca sufletul neterminat va avea mult mai mult de tras daca s-a dezbracat înainte de vreme, este la fel ca si cum ai vedea in centru orasului un bezmetic ce patruleaza in piela goala . sunt deja multi bezemtici ce o fac si pe aci, nu stiu ce fac, iar multimea apostata nu pricepe mesajul. La fel se întâmpla si cu sinucigasi, decia si sunt nelinistiti dincolo deoarece nu au haina, umbla zapauci , cauta ascunde si nu au unde. Un om când este luat de aici fie si prin napasta, razboi, cutremur, accident, nu este luat înainte ca sa aibe dincolo haina adecvata si mai ales casa lui. Da, dincolo fiecare familie are casa sa, fiecare om are haina pe care Hristos o da, fara de care nu se optine nici casa, nici parte la masa Împaratului. Deci iata unde se duce sufletul, de am avea credinta cât un bob de mustar nu ne-am vaita, nu am boci ci ne-am veseli de eliberare, ne-am nevoi mai abitir ca sa murim in Domnul. Atei spun adevarul in felul lor de faptul ca dupa moarte nu mai exista nimic, plecarea lor este spre moartea a doua, ei pleaca gata impachetati de aici. Dumnezeu nu este a celor morti ci celor vii, si viu ramâne cel ce moare in Domnul, nu si ateu, nu si hulitorul ei marturisesc inca de aici soarta lor de dincolo, ca acolo zice clar, dupa vorbele tale vei fi judecat, nici o vorba nu va fi nejudecata, iar hulitor se si judeca odata ce zic ca nu exista viata dupa moartea trupului.

    Aud pe multi cum ca nimeni nu-a venit de dincolo sa ne spuna cum este, asa este, nimeni dintre muritori, foarte curând o sa vie Ilie si Enoh si atunci vai de cei ce nu vor asculta de ei. Nu este ingaduit asa ceva pentru a nu stimula sinuciderile, nebuniile, si asta in masa. O iesire din trup si revenire ar fi identica cu iesirea din inchisoare, cum a fost Ro pâna in 89, ramas N-Corea, ce nu-a avut contact cui libertatea, cu alte civilizati, multi nici pâna la bulgari nu aveau voie sa mearga, peste care mai pune si ideologizarea pâna la nebunie, ce ideie sa mai ai de libertate, civilizatie autentica, un nord-corean nu poate concepe ca exista libertatea, confortul din Ro, el saracu considera ca cume ste la ei este peste tot in lume, in cazul care si are ideie ca mai exista si alte natiuni pe acest pamânt. Nu eram departe nici noi români sa ajungem in asemena hal de indobitocire, animalizare. Asemantoare este si iesirea asta din trup si reântoarcere pe care o cer uni “destepti”, pai, absolut nici unul odata iesit NU mai vrea sa se reântoarca in aceasta temninta, orcât de mult si-ar iubi familia. ce, pe vrema lu ceasca cei ce ajungeau afara se mai intorcea? Numa securisti, adica agenti diavolului , in cazul nostru extraterestri.

    Treaba asta cu viata dupa moarte nu mai necesita credinta si oarba cum ar spune multi, este o evidenta pentru tot mai multi oameni, ba si ateismul pare suferi o grea lovitura, se presupune ca in ciuda campaniei lor agresive este inca o minoritate, ba stiinta dovedeste si ea ca viata terestra nu este totul, ca aici este cel mai ingrat spatiu din Univers, cel mai primitiv, mizerabil, asa si este.

    Nu pot sa nu remarc un paradox, o inselaciune a satanei la fle de odioasa precum inexistenta lui Dumnezeu si a sa, a spurcatului. In timp ce hulitori, agenti diavolului stiu precis incotro se duc dupa detasarea de trup, adica spre moartea a doua, crestini (cei ramasi), dau vadite semne a nu avea habar. Cum adica, sti ca cel trecut la cele vesnice in viata lui a fost un credincios, a crezut in Dumnezeu, in Hristos, deci a avut acel bob de mustar la care face trimitere si Hristos, iar tu nu sti ca s-a dus la Hristos care este viata vesnica, ca Dumnezeu este al celor vii nu celor morti.

    Prin urmare; daca omul trecut la cele vesnice a fost cât de cât un credincios, trebuie fi convins ca odata cu plecarea lui de aici, dincolo a fost asteptat de Hristos. Iata deci ce vrea zice si salvarea venita la cimitir, asa le-a asezat Dumnezeu spre trezevia celor ramasi, dar si a baiatului dvs care bag seama ca si el este incercat-cercetat tare abitir de Dumnezeu. Daca un preot a facut slujba inseamna ca a existat si spovedania, omul a fost membru al biserici lui Hristos, a avut acea credinta minima cât bobul de mustar, care este pasaportul cu viza cu tot pe el. Uneori este mai bine de atei decât de cei cazuti in satansim, ptr ca cei cu satana se duc in iad cu el cu tot, macar atei sufera moartea vesnica, anihilarea complecta, pe când astialanti inchindu-se diavolului sunt ai lui pe veci. O lupta teribila se duce pe sufletele fiecarui om, desi nici un om nu trebuie ajunge în iad, totusi vor ajunge si o parte din oameni, diabolizati ce nu se întorc la Dumnezeu, imi vine în minte bestia de Nicolschy, care nici în ultimul ceas nu-a regretat, a ramas aceaisi bestie, hulitor a lui Dumnezeu , dar in cazul lui ca si a lui Brucan situatia este mult mai grava deoarece ambi au avut pact cu satana inca din tinerete, s-au jurat sa-l calce in picioare pe Hristos si urmasi Lui, comunismul a fost doar perdeaua din spatele altarului caruia se inchina ambi, unde au facut legamânt. Si mai zic una, si boul de Ceausescu a cazut in capcana asta, mai mult prin vita aia de nevasta-sa, altfel avea alta soarta, nu-i lua Dumnezeu mintile. Se pare ca si Basescu calca pe aceleasi urme. Alta era soarta Ro dupa 89 daca nu ajungea Brucan sa-si manifeste forta malefica, cu toate ca Dumnezeu pare ca i-a dat o sansa reabilita si-a pus toata putere in slujba satanei si dupa 89, cu care a decis multe rele ptr România, din pacate. ce hule a scos Brucan din gura lui înaintea morti.. , te ingrozesti, asemeni lui Nicolschy, de astia stim precis ca sunt în iad, inca un amanunt in cazul astora; totii cer incinerarea, pe urmele carora calca multi din teribilism, insa initiati in satansim stiu bine de ce cer, isi sfârsesc ritualul, pecetluiesc legamântul cu diavolul pe vecie, odata incinerati au intrat in focul vesnic. Asa ca un ateu ce nu crede, isi ia de aici moartea a doua, unul ca asta este de zeci , sute , mii de ori mai “fericit” decât astia de au incheiat legamânt cu spurcatul. Dar mai ferice de totii cei ce mor in Domnul!

  2. Ma bucur ca v-am putut mânghia cu ceva vorbe de duh dle LIS, treceti momente foarte grele, dar io vaz si degetul lui Dumnezeu ce apasa pe dvs, nu scapati usor de presiunea lui Dumnezeu, este vorba de acele rugaciuni ce aveti pe spate, dvs familia dvs. Si ca tot reamintesc de rugaciune iar dvs ma vedeti cu vocatie de preot am sa va povestesc o “patanie”

    Multi ani am chochetat cu ideia urma calea proetiei, calugari, dar o mâna nevazuta ma tot opri, imidadu o gura mai rea ce ma pusa rau cu sistemul si asa ma linsasi pe bot face “cariera profesionala” din preotie. Astia pe aici au vrut sa ma trimita la Tüpingen, m-as fi ales cu-o diploma veritabila de gât, cu-o deplomatie mai rafinata dar pierdeam ce avea Dumnezeu pentru mine, mult, mult mai bun. Pe acea vreme nu am priceput motivele ptr care cineva nevazut ma ciuntea, când fusa cu Tüpingen, Dumnezeu mi-a zis-o raspicat, NIET, nu ai ce cauta acolo, ce vrei sa te tâmpesti? Am alta treaba cu tine.

    – Pai ce treaba ai cu mine Doamne, ma iei peste picior, pai este de ici -de colo atârna de beregata o patlama de Tüpingen?

    Am înteles mai târziu ce dobitocie trageam peste mine de ma duceam la Tüpingen. A mai trecut ceva timp si presiune din partea lui Dumnezeu pâna ce sa pricep io ce treaba are El cu mandea, azi, nu as mai schimba cu nici o alta treaba (profesie înalta), cu cea pe care Dumnezeu mi-a dat-o.

    Multa lume (crestina), detesta rugaciunea, dealtfel este si greu ca trupul sa-o faca de nu iti da Dumnezeu acest privilegiu. Orce sunet muzical, vorba se duce in univers care asa cum stim (dovedit oameni de stiinta), rezoneaza in Univers, ca nu de florile marului ne spune Hristos ca vom fi judecati de orce vorba, asadar, hulele murdaresc universul iar de acolo revin inapoi la cei ce le trimit, la fel si rugaciunile, spala, ca tot Hristos en spune sa nu apuna soarele peste mânia noastra, adica ne-am suparat, am suduit, rapid cerem iertare, sa ne rugam, binecuvântam ca sa curatam nu doar pamântul ci si univesul. Iata ce important si ce putere este peste un biet om, pe care unii asa-zisi semeni indraznesc al ucide, terorizeaza, îi jefuiesc dreptul, oaia din ograda, bleastama, palmuiesc chipul lui Dumnezeu, vai si iarasi vai de totii acestia, mai bine nu se nasteau, insusi Hristos o zice rapsicat.

    Spuneam in alte postari ca Dumnezeu are nevoie de rugatori veritabili mai abitir in zilele noastre ca niciodata. Spre univers de la noi se duc tot mai multe hule, muzica draceasca nu mai vorbesc, hule , dracisme ce se reântorc pe pamânt, ca de-ai au si luat-o toate razna, nu 2012, nu fotonica, nici macar inversarea polilor magnetici ce nu se schimba decât când Dumnezeu da Ok, a termina cu invatatori pacatului, cu hulitori, ptr a stopa nebunia omului. Mie mi-a aratat deslusit Dumnezeu necesitatea ruga, am primit si puterea necesara, întelegere in amanunt, am avut nu putine experiente, am pus extraterestri (draci), pe fuga, s-au topit, am si altele mult mai grele ce nu pot fi marturisite ca sa nu bag pe nimeni in pacat greu. Io stiu ca si dupa plecarea mea de aici, rugaciunile facute isi vor face treaba si nu doar a mea ci si a tuturor sfintilor, a tuturor rugatorilor sinceri, ca nu mi-s io singurul, ci doar un fir de praf ce isi face treaba ptr care a fost pregatit, acel rob nevrednic care de vine stapânul acasa nu-l pune la masa si sa-l serveasca ptr ca si-a facut treaba ci mai întâi robul trebuie servi stapânul si abia dupa se pune si el la masa. Lumea asta habarnista va ramâne uimita in ziua judecati când va vedea ca viata ei aici s-a datorat acestor rugatori. Teoretic, Dumnezeu este indreptatit termina cu lumea asta in aceasta secunda, pacatul, nebunia incepe atinge cote halucinante, neprihanirea nu mai da semne reveni ci sodomia va pune stapânire pe tot mai multi oameni, hula contra Sfântului Duh este aici, proferata secunda de secunda in media, apaludata de mase. Daca nu vine peste noi o catastrofa majora se datoreaza rugatorilor ce mai spala unviersul , totusi, dezichilibru este pe zi ce trece tot mai mare, dezichilibru ce se rasfrânge asupra noastra, a fiecaruia, a planetei ce paraca -i intrata in durerile nasteri.

    Diavolul a trebuit sa indeparteze lumea de Dumnezeu ptr a strica echilibru adus de Hristos, si-a reusit. Ferice de familiile ce au rugatori ai lui Dumnezeu, ferice de totii cei ce au rugaciune pe spate, vai si iarasi vai de cei ce nu au, tot mai multi, acesta a fost telul suprem al spurcatului, ori de se roaga sa o faca lui, numai lui Dumnezeu NU, ori unui zeu oarecare ce curând vor fi readusi la viata, este foarte posibil ca chiar iscariotul sa fie readus la viata. Iscariotul nu are mormânt, maruntaiele (oasele) au disparut de pe pamânt, satanisti au ritual ptr el, mai ales comunisti, adica egipteni astia. Dealtfel cine va trai va vedea ca biserica rosu-verde il va canoniza, si atunci sa stie orcine va apuca ca totul s-a terminat!

    Multi cred ca satana nu are rugatori, ca numai crestini se roaga, numa habotnici, stati linistiti, nu exista cetate in care spurcatul sa nu aibe preoti care fac ritualul, nu, nu sunt tineri teribilisti ce-i arata astia in presa ci sunt persoane sus puse, dichisite la patru ace, in viata socio-politica-culturala se bucura de respect, sunt indivizi ce stiu bine ce fac, cui si ptr ce se roaga. Un tânar teribilist poate cadea si el in plasa , numai ca asa cum sunt crestini de rând, ramasi tot la stadiu de profani, la fel sunt si astia, si vorbele-hulele lor se duc spre univers, numa ca dupa ce le trece caldura sângelui tinereti, majoritatea se indreapta pe calea cea buna daca nu chiar se intorc la Dumnezeu si astfel se sterge tot ce au murdarit in teribilism. Ritualul trebuie facut de oameni profesionisti, adica de preoti, ptr ca in realitate; fiecare crestin este un fel de preot, ca asta vrea zice acolo Sf Pavel, nu cum ca io ghelbanul trebuie da jos preotul si ma pune pe mine in locul lui, cum invata uni de prin USA.

    Hai sa luam tara noastra exemplu, este o tara religioasa, personal ma bucur ca noi români si poloneji suntem cei mai religiosi din U.E, dar ma întristez când vad diferentele majore care pe lânga cele de ordin social, se vad in hulele, blestemele ce se tot arunca in Ro la fiecare pas, secunda, brutarul dracuie faina, servitoarea mâncarea-bautura ce ti-ai aduce de se împeidica de proasta -beata ce este, zidarul bleastama zidurile, si peste toate acestea; injuri groaznice la adresa lui Dumnezeu, a sarbatorilor sfinte, sfintilor, sunt si ele a doua natura a românilor si ne mai miram ca toate merg chiar ca dracu! Daca mai punem vrajitoria si ea tot in draci practicata de crestini ce merg la biserica, de acei piosi… Iata de unde vine blestemul ce-l cautam dibui , ca toti suntem constienti ca la noi in Ro pare plana un vesnic blestem.

    Asta ne arata ca vorbele au mare putere asupra destinului unui om, al unei nati, fie ca sunt blesteme (vai de cel ce bleastama), fie ca este vorba de hule, fie ca este vorba de rugaciune, muzica nu mai vorbesc, ia vedeti textele multor cântece fie ele si folklor, gasim multe blesteme si pe acolo, ca de manele si altele… nu mai vorbesc. Personal gasesc folklorul german superb numai vorbesc de text, extrordinare texte, nu gasesti blesteme cum gasesti in cel românesc, sigur nu asa de multe.

    Nu geaba ne sfatuie Hristos feri de scribi mincinosi, si uite ca fara sa vrem vorbim de importanta scriitorului, poetului, jurnalistului ce trebuie sa mânuie cuvântul datator de viata, azi doar vorbe spurcate, hule). Acum când scriu imi aduc aminte de Ioan Alexandru, ce cuvinte dataoare de viata ne dadea, ascultam ore in sir fara sa murmuram, fiecare cuvânt rostit de el il asteptam cu sete, ne transforma . dezpietrirea inimile. Io am avut mari privilegi la acest capitol, generatia de azi pare fi vaduvita, mai vaduvita decât noi in comunism…. ma rog ptr ea, mai mult nu pot face!

    Io ma rog neâncetat si-o fac public cu aceasta ocazie, sa ridice Dumnezeu poeti, scriitori, artisti, politicinei, preoti cu Har da Cuvânt datator de viata, stiu sigur ca ziua aceia nu este departe ca totii acestia vor pregati terenul prilenic ptr trimiterea lui Ilie si Enoh ca sa întoarca inimile tutror oamenilor spre Dumnezeu, iata ce rol are scriitorul, artistul, politicianul, preotul, insemnat rol pus in slujba satanei in acest moment. Si generatia aceasta va fi salvata, omenirea nu va fi lasata de Dumnezeu, trebuie sa ne trzevim fiecare, unul este preot, se roaga, sa-o faca mai departe, altul scrie, compune muzica, picteaza, toarna un film, iese pe sticla sa ia aminte ca vorbele lui pot ucide ori da viata unei nati intregi. România a fost ucisa de vorbele satanei, am sa redau o poezie publicata de mine, dar separat;

    Doamne ajuta fiecare suflet de om!