0
11 comments

Luni, 2 august 2010. Închei povestea mea din tinereţe transpusă aici, în pagina de jurnal online, zi de zi, începând cu 29 iulie. Reacţia de ieri a cititorului meu sentimental Andreea Brumaru, la Comentarii, cu „Prostule!” (deoarece n-am acţionat ca un bărbat care se respectă cu frumoasa profesoară de franceză, cu care împărţeam un drum comunal, singuri, opriţi la o fântână, de care mă îndrăgostisem la prima vedere) m-a făcut să râd în hohote. Dom’le, are dreptate cititorul, dar ce să fac dacă realitatea a fost aceea transpusă de mine? Mi-ar fi convenit şi mie „ca autor” să merg până la capăt cu frumoasa din poveste, dar dacă n-a fost să fie? Ar trebui măcar acum, în ultimul ceas, să modific realitatea poveştii, să-i dau satisfacţie cititorului şi să mă culc prin buruieni cu necunoscuta? Nu se poate, ar însemna să-mi abuzez personajele feminine pe care le plac tam-nisam, la comanda cititorului. Interesantă, prin ascuţime, însă, observaţia de mai departe a Andreei Brumaru, de ieri: LIS, nu cumva sa te plangi, tu ai ales sa lasi fata dormind si sa pleci… Dormea desi ai speriat ciorile, desi ti-au trecut prin cap ganduri care-ar fi trezit un sat intreg de mirese, desi a aparut sareta si a tropait calul… Ce fel de somn e asta? Intr-o situatie incerta te-ai speriat si-ai decis sa faci literatura, fugind dupa cotul dealului. Ei nu i-a venit a crede dar s-o fi resemnat. Stimate cititor: frumoasa din povestea mea dormea profund (în basme, frumoasele de acest gen dorm şi ani întregi, până vine Făt Frumos să le sărute, poţi să tai lemne pe ele), obosită de drumul de peste mări şi ţări şi de aerul de ţară din apropierea comunei Corbiţa, sau pur şi simplu îmbătată şi ea de dragostea la prima vedere. De ce te miri că n-a fost trezită de tropăitul calului şi de roţile şaretei? Fântâna, unde dormea ea era mult mai departe de drum (aşa erau făcute fântânile în tinereţea mea, mai departe de drum, să nu le fie prăfuită apa), orice sunet era atenuat până la ea. Dar ai dreptate, la câte gânduri nu tocmai ortodoxe mi-au trecut mie atunci prin cap, domnişoara ar fi trebuit să se trezească! La viitoare mea poveste de dragoste am să te consult, eşti un cititor ideal… Pe de altă parte, ce diferenţă: reacţiile scriitorului Tudor Cicu (apărute la Comentarii ieri, aici), sunt inverse acelora ale Andreei Brumaru, lasă autorul să scrie „deştept”, nu prost, cum îi vine lui, nu cum i-ar plăcea cititorului, îl încurajează chiar să spună totul cum a fost, de drept, autorul fiind mereu imprevizibil. Acum, la final, sper să nu fie prea dezamăgiţi cititorii mei binevoitori de ceea ce vor citi mai jos. Povestea se numeşte „Nunta”.

*

Astfel! Să nu căutăm să descifrăm vremurile…

Luat cu treburile, presat de timp, am uitat cu desăvârşire de tânăra cu ochelari, frumoasa blondă cu pălărie galbenă, pur şi simplu mi se ştersese din minte: e ceva ce constat mereu, aşezat în faţa cifrelor mă tembelizez, nu mai trăiesc decât abstract… Pe fondul “mişcării eterne”…

Am fugit, efectiv, la autobuzul de ora 15, nemaiavând nici un minut la dispoziţie să trec pe la şcoală, să-i sărut mâna necunoscutei şi să mă prezint… am mers atâta drum împreună şi nu ne-am prezentat… se mai întâmplă: era în staţie autobuzul, mă aştepta, îi făcusem disperat şoferului cu mâna, la C.A.P. în deal, pe alt drum decât acela pe care venisem pe jos, trebuia neapărat să fiu la Adjud în seara aceea, să ajung mai departe la Focşani cu trenul, acasă, unde aveam oaspeţi… o dată suit în autobuz dorind din tot sufletul să pun capăt căinţei mele… să pun capăt… Sincer să fiu, de fapt speram prosteşte să o întâlnesc pe frumoasa necunoscută în chiar acest autobuz, singurul pe ziua de azi cu care putea să se întoarcă la Adjud şi de acolo cu trenul, treaba ei… Aveam un leşin interior, gândul că o voi revedea… Dar nu: am studiat persoană cu persoană în autobuz… Poate se va urca la Ră­dăcineşti, o fi dus-o înapoi cu şareta la vreo ocazie, autobuzul în care eram eu suit acuma neştiindu-se sigur dacă va veni… Mi se mai atenuase răul de drum lung, accidentat, pro­babil că mirosul de carburant ars mă dă pe mine peste cap… îmi cam bâzâiau urechile şi aveam, totuşi, o ameţeală ne­plăcută, poate din cauza concentrării în faţa cifrelor… Recunoşteam: mă îndrăgostisem copilăreşte de tânăra cu oche­lari, în rochiţă galbenă, fără sutien… îmi revenise cu totul în minte, o vedeam peste câmpuri prin fereastră… câmpuri elec­tromagnetice… o dezbrăcam deja… sânii ei…

La Rădăcineşti au urcat trei femei cu copii… Ce rău îmi pă­rea: “rămâne, frumoasă domnişoară în galben, să ne revedem altădată. Altădată”…

– A căzut, bre, în fântână…

Devenisem atent: fără să vreau… femeile care urcaseră vorbeau despre o fată care căzuse în fântână? Una din ele, cu un batic plin de flori violent colorate, îşi făcea cruce… Nu în­ţelegeam: eram în picioare, în faţă, acolo, lângă ele, dar par­că eram la câteva zeci de metri şi mă străduiam să înţeleg. Auzeam tot ce spuneau perfect, dar nu înţelegeam: vorbeau pe româneşte, degeaba… Îmi bătea inima înnebunitor şi mă reapucase tremurul acela la genunchi: subconştientul în­ţelesese, reacţiona, dar conştientul… Până ce am înţeles: lu­mină, tu, a unei stele ce s-a stins demult şi a ajuns la mine, îndrăgostită… tu, frumoasă necunoscută… Nu puteam să cred: “o profesoară nouă, de franceză, azi sosită”…

Ea, tânăra cu ochelari, drăguţa blondă cu păr lung căzuse în fântână! Bătrânul director al şcolii din Corbiţa povestise totul la Rădăcineşti, unde o adusese pe nefericita domnişoară… cu adevărat, o lăsasem să doarmă până să se trezească singură, trecuseră trei sferturi de oră, o oră, el lăsase calul să pască, necoborând din şaretă… între timp, venise la fântână cu vacile şi Ion al lui Strânsură: el o trezise, când trântise găleata să scoată apă… Ah, întrebări care încep să te sfâşie… Coborând din şaretă, după ce se prezentase, directorul în vârstă îi explicase viitoarei lui colege de cancelarie ce se mai întâmplase de când dormea… speriată, domnişoara profesoară îşi strângea catrafusele… îşi pusese şi pălăria, fără oglindă şi… venise la fântână dând din cap, că da, da, înţelegea, dar o doare capul şi îi este sete, o bătuse atâta timp soare­le… şi ori că a mugit o vacă şi s-a ferit, vaca era la uluc, ori că a alunecat şi i-a căzut pălăria de pe cap în fântână şi ea a vrut s-o prindă, ori că era ameţită de insolaţie… a căzut, pur şi simplu, în fântână! Cu capul în jos a căzut… Bat în lemn: ce m-aş fi făcut dacă fata asta ar fi căzut în fântână de faţă cu mine? Ce e viaţa: aş fi putut, de exemplu, să fiu acuzat că am violat-o şi am aruncat-o în fântână… Îmi muşcam buza de jos până la sânge: sunt un idiot… Ce a urmat atunci? Prostiţi cu totul, directorul şi Ion, ăsta, au luat-o la fugă spre Corbiţa, strigând după ajutor, luat unul după altul: până ce bătrânul l-a oprit pe Ion al lui Strânsură, gata să sară la bătaie, “unde fugim noi, bă? Fata aia se îneacă!” Doamne, Dumnezeule… S-au întors tot în fugă la fântână, fata plutea cu capul afară… Când e vorba de nenorocire… s-a băgat Ion în fântână, după ce l-a pus pe bătrânul director să ţină de cum­pănă cât mai jos, să se suie călare pe ea să nu se lovească, e cumpănă rea… a legat fata cu cureaua lui scoasă de la pantaloni, de găleată, fata avea sânge la cap… apa în fântână era adâncă până la gâtul lui Ion, peste cap, deci, fetei… până sus Ion ieşind pe picioare, scobind cu degetele în pietrele de pe margine… pe urmă au tras-o pe fată amândoi, bătrânul şi Ion… au pus-o în şaretă şi a adus-o directorul şcolii într-un galop la Rădăcineşti, la şoseaua naţională, după ce au scos din ea apă şi noroi, parcă mai trăia… la ei, la dispensar la Corbiţa nefiind de două săptămâni nimeni, le plecase definitiv doctoriţa… la şoseaua naţională rugând prima maşină, un ARO de întreprindere, prima maşină oprită, să o ducă pe biata viitoare profesoară la un spital, poate se mai face ceva… Aşa se întâmplase, prima maşină oprită să meargă spre Podu Turcului, exact invers faţă de direcţia în care mergeam eu cu autobuzul! Ultima mea melancolie… Bineînţeles, o dată cu ghinionista fată fiind trimise în direcţie necunoscută şi poşeta şi geanta şi pălăria ei pariziană cu acel ARO de întreprindere… pe drumul cunoaşterii de sine…

Să fie clar: prin pierderea acestei frumoase domnişoare, de care m-am îndrăgostit ca un nebun, am devenit conştient de faptul… să nu mi se ia în nume de rău, am devenit conştient de faptul că privirea noastră în Cosmos este o privire înapoi în timp, spre epoci anterioare formării omului, formării Pământului chiar. O privire a iubirii, înapoi… Ah, scumpa mea necunoscută, numai visul acela al tău cu nunta te-a pierdut, visul acela în care erai mireasă sau domnişoară de onoare… Dintotdeauna am ştiut că nunta înseamnă nenorocire când o visezi… Parcă te aud: la noi în Hunedoara mireasa, împreună cu un copil, taie un colac peste poale, îl taie în bucăţi mici, o poală plină, şi iese în curte, aruncă o bucată de colac, la noi colacul e maaare, o aruncă peste casă şi dă câte o bucată ce­lor patru boi cu care a venit ea cu mirele de la biserică… şi pe celelalte bucăţele de colac le împarte oaspeţilor… un fel de pomană… după care tot alaiul pleacă la mire acasă…

*

Am citit undeva, sau nu ştiu de unde o am în minte, ur­mă­toarea aserţiune, că: tot ceea ce cunoaştem în afara vieţii noastre de zi cu zi, vine de la visele pe care le avem, dar nu cunoaştem ce sunt visele… Vai, mie: în anul acela nu am mai putut să revin la Corbiţa, eram şi superstiţios… am revenit, emoţionat ca un puşti, plin de speranţe, în anul următor: frumoasa blondă necunoscută nu era între cadrele didactice de aici! L-am căutat pe directorul şcolii, să aflu amănunte: bătrânul nu apucase să se pensioneze, murise de inimă între timp… Nimeni din comună nu ştia nimic despre fata aceea cu ochelari şi eu, de atunci, i-am pierdut orice urmă: steluţa mea, pe ce lume o mai fi fiind? Ce o mai fi făcând? M-o mai fi ţinând min­te? Că eu, unul, nu mai pot nicicum s-o uit… “Tu, frumoa­să necunoscută, slabă lucire verzuie, care te desfăşori şi te contracţi parcă în mod ritmic”… 

PS. Ilustraţii – Nicolae Grigorescu.


Like it? Share with your friends!

0
11 comments

11 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. „Privirea noastră în cosmos e o privire înapoi în timp” spune LIS obligându-ne şi pe noi cititorii săi să facem la fel. Dar parcă mai poţi face aşa ceva acum când aflăm sfârşitul povestirii? LIS a scris fără să vrea povestea fiecăruia dintre noi. Ne-a făcut părtaşi la acţiune, iniţial, apoi cu mână de maestru şi-a îndepărtat ajutoarele şi doar scriitorul din el a dus la capăt povestea aşa cum fusese ea trăită de noi toţi sub astre. Da, e nevoie de puţină uimire aici! Stau şi mă întreb… Dar dacă tot stau şi mă întreb, trece ziua. Şi atunci ce va zice cititorul meu?- (cel puţin aşa zice LIS: că am şi eu nişte cititori) – Mă, ăsta a rămas cu deştele-n gură. Ia să purcedem să i le scoatem noi! Parcă-l aud pe tata, spunându-i mamei într-o seară: „Azi m-am întâlnit cu Noredin (prostul satului). – „Ce mai faci mă Noredine?!” –„Păi… stau şi eu” –„Păi nu mai sta mă Noredine, am zis eu” –„Păi nu stau, zice ăla” – „Da ce faci atunci?” –„Păi, mă mir şi eu!” (Auzi Ioană, comenta tata, cică se miră şi el…) –„Şi adică, stai… dar te şi miri aşa ca prostul, ia zi Noredine, păi de ce mă?” –„Păi fac şi eu ceva… a mai zis ăla”. Mi-l închipuiam pe tata plecând în drumul lui, nedumerit din cale afară. Dar mai apoi s-a întors el cumva din spate şi s-a uitat înapoi, pentru că-l aud ca prin vremuri demult trecute: ”Măi, să ştii că nu stă el degeaba. Face şi el ceva”. Aşadar, stau şi mă întreb: pot fi considerate firimiturile astea însăilate la comentarii, literatură? Aşa spune mereu LIS. Câţi cititori poţi hrăni cu astfel de firimituri? Ion Druţă (cel cu „Clopotniţa”), spunea că „e o frumoasă tradiţie a literaturii ruse că un maestru la un moment dat descoperă un talent de mare viitor şi-i întinde mâna”. Cum i-a întins Derjeavin lui Puşkin, Puşkin la rândul lui l-a încurajat pe Gogol… ca şi scriitorul Grigorovici tânărului student medicinist Cehov, apoi Cehov peste câţiva ani i-a întins mâna lui Gorki, iar Gorki? – nu mai spun câte talente a încurajat. Nu-i de mirare că literatura rusă e considerată o altă minune a lumii. La noi? Parcă se procedează ca-n minunea aia de schiţă cehoviană: ”Peştele i se aducea mai întâi bunelului, şi dacă bunelul scăpa cu zile, mânca peştele întreaga familie”. De ce scriu aici la comentarii? Pentru că aleg schiţa literară din Jurnalul LIS, acea parte din Jurnal prin care o rotiţă ca de ceasornic îmi spune că mesajul ei trebuie să ajungă întreg şi rotund la cititor. Rostul comentariilor e să pună rotiţa în mişcare, să atragă atenţia şi altora. Fraza aia făcută să-mi atragă atenţia în Jurnalul LIS, e ca apa de izvor în care fiecare găseşte ceea ce caută. Unii caută ironia („cineva zicea că ironia este zâmbetul cu care creatorul cercetează o buburuză” – după I. Druţă); alţii neprevăzutul întâmplării, iar cei care vor mai mult decât o aventură, găsesc mai mult decât o aventură. Dar cei înclinaţi să caute mai mult, vor găsi mai mult dacă mai ar şi semăn şi eu încă odată ogorul. Akaki Akakievici din „Mantaua” lui Gogol, chiar credea că lustruind şi migălind întruna literele cu peniţa, pentru a scoate în evidenţă forma lor rotunjită, frumoasă, chiar credea că Dumnezeul perfecţiunii îşi punea pecetea sa peste scrisul său îndelung pictat. Asta e marea taină a celui aplecat deasupra colii de scris; să creadă el mai întâi toate astea şi apoi să aducă zâmbetul deseori, acolo unde nici n-au fost semănate, încrederea în ochii celor aşternuţi a aduce voia bună, şi lacrimi în ochii celor care simt că astfel se vor uşura de toxinele răului pricinuit lor de mulţi alţii. Ia închipuiţi-vă domniile voastre, pe Vanka Jukov al lui Cehov: undeva prin Moscova, în cămăruţa aia prăpăstioasă, într-o lume ostilă, cu toată povara unei lumi nedrepte apăsându-i umerii, scriindu-i bunicului să vină şi să-l ia acasă. Apoi închizând plicul şi scriind adresa: „Bunicului, în sat la noi”. Apoi dacă-i aşa, de ce aş sta să mă întreb… lumea ar rămâne veşnic nedumerită: stă ăla şi se miră şi el la rândul lui. Şi crede că face şi el ceva. Pe mine m-a lămurit poetul Ion Gheorghe: „Toate necazurile se trag de la neştiinţa omului la cuvânt şi la cîntec. Omul de-ar avea săbuinţa să ştie la vorbă, la ce zice, către cine, ce cântă, cui cântă… atunci ochii dinăuntru şi de altădată ar fi izvoare netulburi”. Că LIS are dreptate, în ce mă priveşte, îţi reamintesc cititorule, că firimitură cu firimitură s-a constituit cândva „Livada cu vişini”, iar sunetul toporului ce prinde a muşca sub ochii spectatorului , din lemnul însângerat al vişinilor, cutremură şi azi lumea.

  2. Simt cum cineva îşi muşcă mâna cu care ar vrea să scrie. Ştiţi ce îi spunea Lopahin, Variei în “Livada de vişini”?: “Iată că a luat sfârşit viaţa în această casă a sufletului…” … Măi, măi! „Şi duduia asta tristă, care stă/rezemată cu fruntea de tăciunii/din vatra stinsă, în mâini cu cu o inimă ofilită: ar vrea să/se mărite şi n-o fură nimeni, mi-e frică/să nu fugă singură pe ape.” (LIS) Nouă ne-a lipsit finalul…

  3. N-am mai întâlnit un scriitor ca dumnevaostraă, domnule Tudor Cicu. Sunteţi o revelaţie a acestor pagini online ale mele, nu contează că semnaţi la Comentarii. Vă strâng mâna cu care scrieţi.

  4. N-aş vrea să o dau pe modestia lui Cehov, care cu ocazia venirii la Moscova a marelui Tolstoi, invitat de scriitorul Serghienko să-l viziteze pe autorul lui „Război şi pace” a replicat: „Cum mă pot duce eu domnule?! Omul a scris „Anna Karenina” şi, când colo, na-ţi-o bună, vin şi eu la dânsul în ospeţie… Se poate aşa ceva?” . Rămâi fără replică. Cel dintâi monument al literaturii (şi nu cred că va fi egalat vreodată), Iliada, a fost compus acum trei mii de ani (!?) E verosimil, dacă ne gândim că în tot acest interval, el a dus la vale precum fluviul cel mare către mare, toate afinităţile: viaţă-moarte, visare-trăire, iubire-dezamăgire… ce univers poate încăpea aici! Iar toate astea au fost iarăşi descoperite şi scrise de atâtea ori (câte generaţii au scos antenele receptorilor săi, după); ştiţi doar ce spuneam despre Alexandru Macedon care ţinea Iliada sub pernă! Dar ţie cititorule, îţi las viaţa ca să vii să mă cauţi! Mai vă aduceţi aminte de Kafka? Cel care se simţea asediat de o lume întreagă, acea lume în care se simţea un prizonier perpetuu? Cine citeşte poezia lui LIS (fără a-i reproşa ceva poetului Florin Mugur care nu-i dădea prea mare curaj: „volumul tot n-o să apară, nici un volum de-al lui n-o să apară, de altfel el nici nu scrie cărţi… ă… cum o să scrie aşa ceva? Cărţi? I-auzi?”. Uneori (când nu te aştepţi) apare misterul de „o fermecătoare obrăznicie” cum spunea F.Mugur. Dar cum nouă ne plac poveştile adevărate şi prea adevărate (vorba poetului dar şi criticului F. Mugur), pocnetul consoanelor, muzica vocalelor (de care se îndoia criticul), e singurul deliciu real al unei vieţi şi aşa zbuciumate. Că LIS, pune exclamaţia unde vine interogarea şi invers (ori acolo unde niciuna nu stă în picioare?): Dumnezeu ştie unde vine exclamaţia, unde trebuia să vină interogarea, şi poate că din această confuzie literară le-a pus pe amândouă alături. Vorba lui moş Nechifor Coţcariul: „-Tă-vă pustia, priveghetori, să vă bată, că ştiu că vă drăgostiţi bine!”. Iar despre aceste semne de punctuaţie: să tot stea aşa că le şade deci, bine!

  5. Domnule LIS,
    În tinereţea mea – ne despart trei ani ca vârstă – , în Oltenia, la mine în sat, fântânile din câmp erau puse pe marginea drumului care şerpuia printre ogoare. Toate aveau şi un jgheab pentru adăparea vitelor, deci era interzis să intre în proprietatea privată a consăteanului. Ştim cum îşi apăra ţăranul proprietatea, vorbesc înainte de colectivizare.
    Două observaţii:
    1, Dacă se suia călare pe cumpănă, vorbesc de cel care s-a coborât în fântână, cum scrieţi dumneavoastră, nu mai putea să coboare, cumpăna se lovea de ghizdurile fântânii. Corect este, aşa cred, să fi luat ciutura între picioare şi să coboare încet. Este o observaţie de copil crescut la ţară!
    2. Domnul Tudor Cicu vă gaseşte asemănări cu personaje din literatura marilor ruşi: Cehov , Dostoievski, Tolstoi etc. Pentru mine e curios, cel puţin din câteva luări de poziţii pe care le-aţi luat împotriva confraţilor, să acceptaţi această infinită tămâiere. Nu mai e mult şi poate începe construcţia unui mausoleu, revoluţionar fiind! o îmbălsămare post-mortem, asemenea unui alt revoluţionar, e drept nu din Focşani, ci din Leningrad…

  6. Mai sunt şi proşti care mor de grija altora. Apropo de prostia de care am fost acuzat aici. Tudor Cicu, întâmplător, a început un text critic extins sau un studiu eseistic despre o parte dintre cărţile mele, dacă am înţeles bine (prima parte am semnalat-o, a apărut în revista Pro Saeculum, unde probabil că vor apărea şi următoarele părţi sau următoarea parte, nu ştiu cât de lung e). Pur şi simplu domnia sa are în minte cărţile mele. Eu nu-l cunosc pe domnul Tudor Cicu (dar ştiu că e membru al Uniunii Scriitorilor). Unde aţi văzut tămâiere? Chiar credeţi că am eu nevoie de “gâdiliri”? Câtă stupiditate! Pur şi simplu Tudor Cicu mai citeşte şi cărţi, spre deosebire de urechiştii care-şi dau pe aici cu părerea. Domnule Emil Belu, staţi în banca dumneavoastră canadiană, n-aveţi nici un Dumnezeu pe teren literar românesc – o demonstraţi scriind şi aici. Vă rog să mă scutiţi de comentariile dumneavostră, n-am destui nervi să mi-i consum cu fleacuri, mofturi şi rea-credinţă.

  7. Nu-mi stă în caracter să dau replici nemeritate. Dacă aş fi gelos şi aş purta invidie de „mangustă”, apoi doar Andreei i-aş purta-o pe ascuns. Asta pentru intervenţia ei cât a ţinut povestirea lui LIS. E singura care nu a intrat pe „arătura” literară, ca mine, şi a rostit sincer ce credea. Şi eu cred ca şi Andreea, că până la urmă adevărul nu iese la iveală decât pus în cumpănă. E singura care a făcut-o deşi provocarea lui LIS a fost către toţi. Andreei, nu i-am fost decât eu – cel din umbră – persoana cu care s-a duelat, dar a ea făcut-o în aşa fel încât doar LIS a remarcat simplitatea filozofiei ei viguroase, de româncă adevărată. Dar ce stupiditate să cântăreşti cultura unora, aşa cum ai cântări plumbul sau prunele, cum o fac alţii, arătându-ţi cum trebuia bătute cuiele în perete! Literatura nu-i chiar sorcovitul, după părerea unora. Şi despre care îşi cam dau şi ei cu părerea. Efigia literară numită „Opera lui Ion Gheorghe”, scrisă de buzoianul Gheorghe Postelnicu, mi-a arătat mie cât de neînsemnaţi am fi dacă n-am scrie despre opera celor care chiar şi-au oferit viaţa, dăruită de Cel de Sus. Ei care au mereu (atunci când scriu), în minte cuvintele Lui: „Tată**, dacă este cu putinţă, depărtează de la mine paharul acesta…” Nu vor înţelege nici ei, precum Pilat din Pont n-a înţeles că i se releva dinaintea sa însuşi Adevărul. Sunt mâhnit? Nu, nicidecum. Mi-am propus o carte despre opera lui LIS, şi doar cei care vor citi totul până la capăt au şi dreptul de a judeca. „Poarta asta era făcută numai pentru tine” (Kafka nu e scriitor rus, şi am amintit ades despre el – nu întâmplător -), dar nu-s vinovat eu acum că unii dintre cei care mă citesc aici au ratat-o.

  8. D-le Cicu, acum a venit randul meu sa rad, cand am citit despre “filosofia mea riguroasa, de romanca adevarata”. Nu am luat-o pe “aratura literara” pentru ca imi place sa-l tachinez pe dl LIS si nu-s critic literar. De altfel mi-a placut povestea si m-a pus pe ganduri finalul.

  9. Să mai reacţionez aici, mulţumindu-le sincer celor ce-mi stau aproape? Să le spun că le rămân îndatorat pentru generozitatea arătată? Dacă o fac, voi fi iar acuzat că mi-au murit lăudătorii. Vă urez să rămâneţi dumneavoastra înşivă (aşa cum sunteţi, neascunşi) şi să aveţi parte de o vacanţă de vis.