0
4 comments

Joi, 8 martie 2012. Am fost melancolic azi, ieșit cu metroul, dus la redacția Viața Românească: am văzut femei (fete) fericite, unele cu un braț de flori, altele cu un fir. O femeie cu o floare în mâini iese în evidență. Sigur, am citit și invidia femeilor (fetelor) fără flori… A trecut și sărbătoarea „internațională” de azi. Am făcut și eu cadouri, cum m-am priceput. Dar am fost nemulțumit că mi s-a dat mâncare de post, constatând că 8 martie cade în zilele Marelui Post? Ce masă festivă poate fi asta de post. Apropo, am fost „șocat” să descopăr marți, 6 martie, că bărbați în toată firea (și pe deasupra și scriitori-șefi) țin post. Că, după lansarea „Carnete maro” ale lui Aurel Dumitrașcu la Rotonda MNLR, am fost serviți cu chiftele de porc de binecunoscutul caricaturist Ion Barbu (țin secret motivul pentru care ne-a chemat la o… ședință de foto la atelierul fiului lui, Mihai Barbu, autorul unei cărți de aventuri unice în Mongolia, intitulată „Vând kilometri”). Nu-mi venea să cred, scriitorii-șefi Cassian Maria Spiridon (redactor-șef la revista Convorbiri literare), Gellu Dorian (redactor-șef la revista Hyperion) și Adrian Alui Gheorghe (director la revista Conta) au refuzat chiftelele de porc, atrăgând atenția gazdei că ei țin post! Copleșit de o asemenea ispravă a lor, am venit acasă spășit și i-am spus Doinei că nu se poate, vreau canon, să țin și eu tot Postul Mare (cum îl ține ea), nu numai miercurea și vinerea (cum îl țin eu). A doua zi, la ședința de Consiliu al USR i-am văzut în aceeași situație pe cei trei scriitori-amici, au refuzat sandvișurile cu pastramă de porc și au cerut o gustare de post… Vă dați seama, din cauza „sfințirii” lor, mi-am pus și mie gând rău – în definitiv, dacă o fi să mor din cauza postului de 40 de zile (sau câte au mai rămas, Postul Mare a început pe 27 februarie, Învierea e pe 15 aprilie; maaamă ce departe e Învierea!), atâta pagubă… Trebuie să-mi fac și eu datoria duhovnicească.

Tot aștept să se taie curentul – că iar s-a dat alarma cu furtuna solară: Cea mai puternică explozie solară din ultimii cinci ani va ajunge la Pământ începând cu joi, reprezentând un bombardament de particule electromagnetice care pot perturba comunicaţiile prin satelit şi reţelele electrice de distribuţie, au anunţat miercuri autorităţile americane, relatează AFP. Nici de data asta nu s-a întâmplat nimic. E drept: Experţii reamintesc că Pământul este bine protejat de aceste furtuni solare datorită câmpului său magnetic. Pericolul pentru România, să fie clar, nu sunt aceste furtuni solare, nici Apocalipsa din 20.12 2012, ci… Băsescu și ai lui, trădătorii neamului (Piața Universității își face datoria, azi erau mulți protestatari și în fața Teatrului Național și la Fântână, în a 55-a zi consecutivă).

***

Am primit fotografii pe e-mail de la Adrian Alui Gheorghe, de care pomeneam ieri că le aștept, să pot să ilustrez pagina mea de jurnal online specială. Continui relatarea de la lansarea celor două cărțoaie intitulate „Carnete maro – Jurnal 1982-1990”, semnate de Aurel Dumitrașcu (ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe). Marți, 6 martie, la Rotonda MNLR, ora 15. Prezintă Mircea Martin, apoi cel ce scrie aceste rânduri, apoi Dinu Flămând și la final editorul Adrian. Acum două zile am atras atenția aici asupra scriitorilor (și actorilor sau realizatorilor radio-TV) prezenți în sală la lansare și asupra cuvântului de început al lui Mircea Martin – față de care Aurel Dumitrașcu (evocat acum; vă reamintesc, poetul Aurel Dumitrașcu a murit în 16 septembrie 1990 la nici 35 de ani) avea un adevărat cult. Mircea Martin, în continuare: Avem în față un jurnal de epocă, extrem de important, jurnalul unei generații, jurnal de creație, vedem în el cum s-a zămislit poezia lui Aurel Dumitrașcu, prin ce chinuri a trecut – și ce seninătate se citește din poemele lui. E și un jurnal de dragoste, totodată, al unei iubite generice EA, obsedantă, la care se referă tot timpul, o iubire nefericită. Eu n-am intrat cu Aurel Dumitrașcu în relații de confesiune, cei ce-i știu biografia îi înțeleg mai bine poezia. În Jurnal găsim reflecții de ordin moral tot timpul, de adevăr și de bine, reflecții patetice, care nu veneau din narcisism, ci din implicare. Dumitrașcu nu se jenează să scrie în jurnalul său lucruri incomode, unele sunt de-a dreptul impudice, dar această dimensiune îi clădește poetului credibilitatea „ca om”. Îi lua în serios pe cei cu care se întâlnea (Nota LIS: Aurel, deși locuia la Borca-Sabasa, județul Neamț, în munți, venea regulat la București și la Iași, între scriitori, aborda personalități literare), îți problematiza și relațiile pasagere, le creștea în ordin uman. Are o expresie surprinzătoare (văzută la unul sau altul): „Cu ochii zemoși de bucurie”… I-a scris inclusiv lui Nichita Stănescu când era bolnav, să-i îndulcească vindecarea, nu se sfia să scrie că el e ”Domnul Poeziei Românești”. Așa cum îi spunea lui Adrian Păunescu „minunatul și insuportabilul Păunescu”… Aurel Dumitrașcu a avut în el tot timpul o solemnitate venită din solitudine, se despică în două atunci când scrie în jurnalul lui, vorbește cu el însuși la persoana a doua, creându-și o distanță interioară față de sine. Are o doză de obiectivitate, poți să iei în serios tot ce spune și să afli adevărul despre evenimente de atunci… A dus o lungă negociere epistolară cu Mircea Sîntimbreanu (directorul Editurii Albatros, unde avea să debuteze în 1984 Aurel Dumitrașcu), „eu n-am știut că Sîntimbreanu a scris scrisori” – s-a mirat Mircea Martin. „Dumitrașcu a citit foarte mult și a trăit cultura, venea la spectacole de teatru la București și asculta muzică de calitate la Borca”. E și un jurnal de formație. Opera lui se împlinește cu acest jurnal, avea și un cult al prieteniei. „Îi citesc pe toți românii să nu mă simt singur”, declara el (era un decalaj uriaș la nivel de citit atunci). Îmi vine în minte un vers al lui Aurel Dumitrașcu: ”Eu nu vreau să trăiesc, vreau să citesc”. Nimic mai semnificativ pentru un poet ca el.

Despre ce am spus eu, mă abțin – l-am lăudat în primul rând pe editorul lui Aurel Dumitrașcu (și îngrijitorul ediției de jurnal lansate acum), pe Adrian Alui Gheorghe, fără de care Aurel Dumitrașcu n-ar fi ceea ce e azi, un poet important, nelipsit din antologiile de poezie românești. Până la moarte, Aurel Dumitrașcu a publicat numai două cărți de versuri (și era considerat un poet care conta din plutonul optzecist, dar atât), în schimb după moarte a apărut cu opt-nouă cărți – toate, puse cu adevărat în valoare de Adrian Alui Gheorghe (publicând ce a găsit bun între manuscrisele sale).

Dinu Flămând a început prin a spune că are un dublu handicap, că n-a reușit să citească jurnalul lui Aurel Dumitrașcu, fiindcă a dăruit cele două cărțoaie când le-a primit… A ținut să observe că „noi nu ne-am încheiat relația cu Aurel Dumitrașcu, un om extrem de inteligent, de o mare curiozitate intelectuală”: îmi pare rău că n-am petrecut mai mult timp cu el (când venea în București), a fost o relație de simpatie între noi, avea cuvinte de laudă la adresa mea, dar n-am reușit să mă apropii de el prea mult, trăiam într-un mare provizorat, într-o precaritate și inconsistență teribile. Credința noastră uriașă era pe atunci că literatura ne salvează, ea e singura importantă, că literatura are șapte cămăși protectoare. Eu n-am scris jurnal, aveam sentimentul efemerității. Dar datorită celor ce au scris jurnal, nu se va pierde totul din acele decenii, chiar dacă literatura de atunci nu mai interesează și dacă sistemul politic își prelungește efemeritatea. Acest jurnal marchează un loc, abia acum intrăm în normalitate, putând să judecăm ce a fost. Documentele trecerii noastre prin acele decenii, prin acel sistem dizolvant, rămân legate de literatura pe care am scris-o, prin literatură am rezistat, disperarea era până la cer… Jurnalul lui Aurel Dumitrașcu e și o radiografie a unui poet important. Acele decenii, ce au fost simplificate azi… Am crezut atunci că suntem liberi prin ceea ce scriam, fiindcă suntem liberi în spirit… Las pentru mâine încheierea, am venit târziu să scriu aici.

PS. Vă invit să citiți în format PDF, la zi, revista lunară de cultură Timpul din Iași (trimisă pe e-mail de Liviu Antonesei; redactor-șef Gabriela Gavril), dați click pe TIMPUL_02_2012 (și iar click pe dreptunghiul apărut).

PS. 2. În fotografiile trimise de Adrian Alui Gheorghe (o parte făcute de el, o parte de poetul N. Corlat), publicate azi aici: LIS, Lucian Chișu (directorul MNLR, moderatorul lansării), Mircea Martin, Adrian Alui Gheoghe; Doina Popa, Vasile Tudor, Cassian Maria Spiridon, Theodor Damian, Gellu Dorian, Dinu Flămând; AAG, actorii nemțeni Vasile Muraru și Paul Chiribuță, CMS; LIS cu cei doi actori pomeniți; Preotul-poet Th. Damian, redactorul șef al revistei Lumină Lină din SUA, și Magda Cârneci.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
4 comments

4 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Dragă Liviu, este exact cum am bănuit eu de mult: derbedeul care se tot lăuda că vrea să facă şi să desfacă … a descoperit că e mai bine cu Băsescu decât cu alţii.
    Îi transmit că-l bag în pizda mă-si!

  2. Draga Liviu, muntii Neamtului, barajul de la Bicaz si ghioceii de pe colinele din Borca iti multumesc pentru relatarea lansarii de la MLR. Eu am pus un reportofon ca sa inregistrez tot ceea ce s-a vorbit, din pacate am uitat sa-l si pornesc si singur nu a avut inspiratia sa se deschida … ! Raminem indatorati.

  3. Gloria multor “scriitori -activisti” – cu misiune in breasla scriitorilor de ieri si de astazi, se castiga jucand “tontoroiu” pe mormantul unor valori reale – atat de ignorate si umilite cat sunt in viata. Iar COLECTIONARUL de avere – Mircea Mihaies – ne vorbeste de “competente lingvistice” pentru a promova valorile Romaniei. Misiunea acestor “gradati” este de a marginaliza si umili VALORILE si PERSONALITATILE din aceasta breasla si de a-i ameti cu actiuni…din care tot EI isi trag foloasele materiale. NIMIC REAL nu se face pentru a asigura o viata sigura si propice creatiei si cercetarii. Casele de creatie s-au dus…. iar perioadele din istoria Romaniei in care scriitorii contau si aveau comfortul necesar spre a scrie sunt ignorate. USR – a devenit doar o sursa pentru “familii”.

  4. Din păcate, judec la fel cu Înţeleapta Sofia…
    Dar, cine suntem noi?

    Domnule Stoiciu, ştiindu-vă ataşat de JDV on line, vă rog să-mi spuneţi ceva despre viitorul său… Veştile ce mi-au parvenit nu sună bine.
    Mulţumesc dinainte, pentru răspuns!