0
4 comments

Miercuri, 17 august 2011. Vin abia la 22.55 în fața laptopului, întors de la Agigea. Vă scriam de invitația profesorilor universitari Maria și Gheorghe Mustață din Iași de a-i vizita la Stațiunea de cercetare marină „Ioan Borcea” de la Agigea, pe care au condus-o (din subordinea Universității „Al. I. Cuza”). Gheorghe Mustață îmi e consătean de la Adjudu Vechi, își amintește de Cantonul 248 (haltă CFR), care azi nu mai există. Doi soți extraordinari, datorită cărora am sosit ani la rând la Agigea să fac plajă și să înot (aici marea e adâncă de cum intri în apă). Inițial am venit la festivaluri literare aici, organizate de scriitorul Marius Marian Șolea (păcat că nu se mai organizează). La ora 17 am plecat cu cutii de bere (și o sticlă de doi litri de coca-cola pentru mine) din Neptun la drum, la Agigea, peste pod, undeva la portul Ro-Ro, la Stațiunea de cercetare marină, care se întinde pe 14 hectare. Drăguți, ne-au întâmpinat profesorii universitari de biologie (autori de cărți de știință superbe, pe înțelesul tuturor afonilor). La poartă a apărut un al doilea vas (o șalupă mare, de ultimă oră, neînregistrată însă, să iasă în larg, de doi ani staționează; nu sunt bani pentru marinarul care să o conducă și nici bani pentru cercetare și scufundări). Primul vapor e vechi, dar e funcționabil, e chiar specializat în cercetare marină. Profesorii Mustață aveau doi prieteni invitați, soții Fărcășel (Victor, inginer, a publicat și două romane, plus o carte de eseuri; soția e doctor psihiatru la Socola), cu fiul și prietena lui, ieșeni și ei – erau cazați la Vama Veche. Am fost așezați la o masă festivă. Ce sărbătorim? Reîntâlnirea noastră. Frumos… Intelectuali cu suflet mare, moldoveni. Eu abia m-am atins de mâncarea pe bază de pește (nu am răbdare să dau oasele la o parte). Am fotografiat monstrul, o pisică de mare – pe care până la urmă n-a gătit-o, tăindu-se la un moment dat curentul electric (am stat la lumina lumânărilor, era atât de romantic). Eram și așa îngroziți de spinele veninos al pisicii de mare, care te poate omorî. Pe masă: grămăjoare de hamsii și hanuși (guvizi mai mari) fripți, cu usturoi tocat, pâine cu semințe și lipie libaneză (dulce). S-a început cu vodkă (mai puțin eu; am băut kinley și apă minerală). Eram în sala de protocol a Stațiunii de cercetare marină pusă la cale de Ioan Borcea în 1926 (care a murit în 1936; culmea, tranșa o pisică de mare, s-a tăiat cu bisturiul și a făcut septicemie), întemeiată sub patronajul Regelui Ferdinand. Am aflat că în 1950 erau în Marea Neagră 20 de specii de pește exploatate industrial și că azi mai sunt doar trei specii exploatate industrial (scrumbia, sprotul și guvizii). Sturionii, care urcau pe Dunăre, au fost nimiciți de Hidrocentrala de la Porțile de Fier. În privința crescătoriilor de stridii în largul mării – e cultură de perle acolo (un fir de nisip înconjurat cu sidef; toate scoicile fac perle, am fost asigurat). Mai e în mare și barbunul, „un pește cu studii superioare”. Iar în apele dulci, porcușorii (precum guvizii). În privința meduzelor din Marea Neagră (de apă caldă și de apă rece), pe noi ne-a urzicat Aurelia Aurita. O altă meduză se numește Pilema Pulmo… Marea Neagră e stratificată, jumătate e vie și jumătate e moartă (cea moartă poate exploda, din cauza hidrogenului sulfurat acumulat; izbucnirea unui vulcan sub Marea Neagră ar provoca o catastrofă inimaginabilă)… A urmat saramura de hanus cu mămăligă (mâncată cu lingura; ni s-a explicat cum să scoatem coloana vertebrală a peștelui, care astfel rămâne fără oase, degeaba, pentru mine tot peștele era numai oase). S-a trecut pe vin alb și negru, cel alb cu un titlu magnific: Zghihara de Huși, cel negru chardonnet Transilvania. Mai departe, păstrăv mare, cald (de apă dulce; că există și păstrăv de mare). Apoi înghețată, pepene galben (foarte dulce), suc natural (făcut pe loc din grepfruit și portocale), plus struguri, piersici și prune. La urmă, cafea… Curios, la căderea întunericului s-a tăiat curentul electric în stațiune, n-aveau nici o explicație. Le-am dat eu o explicație, furtuna solară (care e responsabilă de toate relele de la o vreme, am să revin asupra acestui subiect altădată). Admir gazdele, la Iași au o „gașcă” (din care fac parte și Victor Fărcășel și criticul de artă Valentin Ciucă, plus pictorul-poet Doru Maximovici; au cenaclul lor) – de la o vârstă se bucură de viață, cum n-au făcut-o cât au fost tineri, bravos.

***

Îmi scrie Ion Lazu pe seama celor povestite de mine ieri aici cu mica aventură a descoperirii cazematelor din nordul Neptunului, la îndemnul său. E plin de învățăminte…

Poete LIS, sunt foarte bucuros (şi îţi mulţumesc sincer) că n-ai ratat „aventura” ce-ţi sugerasem, că astfel ai dat de cele două cazemate pe care ţi le-am semnalat (puteau să pară simple invenţii, nu?), intrigat şi totuşi nu prea tare că nu ştii de ele, constant oaspete la Neptun, unde, repet, eu am ajuns o singură dată… Nu le ştiau defel vajnicii Istrate şi Murgeanu, alţi fervenţi ai Vilei Zaharia Stancu şi cu mare greutate i-am târât într-acolo. Am prin casă câteva poze de la Cazemată (ar fi caznă mare să le caut, pierzând ore, dacă nu zile…), făcute cu aparatul lui G.I., eu neavând pe-atunci. Poate să pară chiar ciudat, la pasiunea mea pentru arta fotografică, dar adevărul este că am trăit totdeauna la limită şi nu mi-am permis multe, la vremea lor (aparatul foto cu care m-a dotat Întreprinderea geologică, necesar în meserie, l-am predat în mai 99, când cu ieşirea la pensie); nu ştie de acele cazemate nimeni din staţiune – şi cred că nici nu-i interesează. Eu doar mi-am făcut datoria să le semnalez…  Oamenii fiind oameni şi nu mai mult de-atât, merg în excursii de grup – mie această aborbare îmi fură ce e mai important! – reacţia spontană în faţa unui lucru pe care îl văd prima dată. Nu te mira că pe plajele cele mai curate, dinspre Nord, numeri turiştii pe degete.  Oamenii vor să se vadă între ei, să „ţină pasul”, să fie confirmaţi – dar şi să fie mereu cu ochii pe vecinul, să nu le-o ia înainte!, – cum şi bieţii scriitori vor musai să fie cu ochii pe confraţii lor – de unde poate şi celebra frază cu care Preda îşi începe Moromeţii II „Un ţăran când vine la Bucureşti caută alţi ţărani”.

Câteva explicaţii?  A doua cazemată, cea „suspendată” se află în altă poziţie prin comparaţie cu prima (sediul visătoriilor mele în pustietate, numai eu şi Marea…) Prima e încastrată direct în stâncă, la nivelul apei – şi regret că s-a construit acel ”promontoriu” bifurcat, el văduveşte ambianţa, farmecul locului era chiar zbuciumul valurilor pe praguri de stâncă, situaţie mai rar întâlnită pe Litoral. Însă construirea promontoriului are un „schepsis!  Marea erodează, subminează faleza, care se prăbuşeşte, se retrage mereu, în anumite zone.  Sunt pe Litoral porţiuni cu faleză la 50-150 m de ţărm, ca la Vila noastră, sunt însă zone unde apa a pătruns kilometri întregi, creand golfuri. În infundibulul acelor zone sunt plasate lacurile cu apă dulce: Mangalia, Techirghiol, Eforie etc., etc, toate în aceeaşi situaţie. Căci după faza de eroziune agresivă, golfuleţele cu pricina au fost colmatate cu nisip adus de Mare.  Numiţii curenţi litorali, care pe ţărmul românesc vin de la N spre S, aduc aluviunile deversate de Dunăre şi le redistribuie către Vama Veche, Nisipurile de Aur, Borfor.  Despre cele două lacuri cu apă dulce scrisesem, ele se află în stânga, dincolo de terasamentul căii ferate, pe direcţia golfului cu Cherhanaua, cu bărcile pescăreşti (23 August!), acum şi cu restaurante – pe vremea mea nu apăruseră…. Or, toate intrândurile de beton în mare, ca şi stabilopozii au rostul de a stăvili eroziunea, îndepărtarea nisipului plajelor noastre, care se subţiază anual cu 0,5 m!, în detrimentul vecinilor dinspre Sud. (De ştiut: nu numai populaţia ţării noastre se reduce, dar şi suprafaţa ei în kmp.)

Cazemata II, suspendată, a fost plasată, strategic, într-o zonă unde malul înalt intră adânc în Mare. Trebuia să ţină sub observaţie/ sub cătarea mitralierei o fâşie cât mai lungă de graniţă.  Militarii făceau de caraulă cu schimbul, regimentul grăniceresc era undeva, la Constanţa, la Mangalia… (Mă trag de pe malul Nistrului, acolo era un pichet de grăniceri, tata îmi povestea multe, avea prieteni printre ofiţeri. La Ocupaţie, fără să mai aştepte scurgerea celor patru zile ale Ultimatumului, Ruşii au trecut dincoace în crucea primei nopţi, au capturat pichetul de grăniceri, jandarmii, poliţiştii.). Şi fiindcă te-ai speriat, poete Lis, că se va prăbuşi acea cazemată “într-un an-doi”, te asigur că lucrul se va întâmpla cam în jumătate de secol. La 1910 construcţia se afla la 2 m de buza malului… Cam acesta este ritmul. Tot aşa şi cu “scările care nu duc nicăieri”, funcţionale între războaie.

Îmi pare cumva rău că „minunea descoperirii nu s-a produs, totuşi.” Cred că înţeleg şi de ce. Aţi pornit la 10,30, “la hazard”, cum ar spune franţuzul; eu porneam înainte de 8:00, într-o oră eram Acolo, utilat cu de toate. Dădeam ocol/ocoale cazematei, ca orice belfer ce-şi ia în stăpânire domeniul; adăstam pe pragurile de stâncă, mă îndepărtam spre Cherhana, în căutare de melci, de pietre ciudate…; reveneam, urcam pe “coverta” navei mele de beton! (cum altfel?), înrădăcinată în stâncă şi totuşi amăgindu-mă cu iluzia că înaintează în largul Mării, tăind valurile creţe… Poate spre Colchida Lânei de aur? Citeam. Mă pierdeam în contemplarea membranei scăpărătoate-pulsatile a Mării – vindecat pe vecie de orgolii, faţă cu această aprigă lecţie despre vremelnicie.  Plecam privirile obosite, de lectură, de fuga imaginilor…, nemaiaşteptând nimic. Pentru că am înţeles că adevăratele gânduri şi intuiţii, cele ce izvorăsc din adâncul firii mele: neajustate, nedate pe după salcâm, acele lucruri fără preţ de vânzare-cumpărare, vin de la sine, atunci când le este voia. Sau nu vin defel, dar tot e un bine în această aşteptare-amânare-pierdere de sine – pentru a te găsi realmente ca individ, cu nebănuite limite. Mai bântuiam şi păduricile de peste calea ferată, agăţând un fruct păduratic, luând la cercetare vreo creangă uscată de pe jos, sugerând un animal, o balerină…; ori mergeam să schimb două vorbe cu pătimaşii pescari pierduţi de lume, încercând să închipui din vorbele disparate şi din tăcerile mari şi din abandonul lor uman o poveste de viaţă, “despre oameni umili”, cum mi s-a reproşat… Reveneam spre Vilă de nevoie, la orele 14-15, tot pe prispa de nisip ud, sau pe drumeagul umbros/tăinuit de pădure, pentru a lua masa.

Ne răsfăţau, nu alta. Abia se născocise această bursă extrasezonieră, cei de la vilă, angajaţi sezonieri, ne erau cumva recunoscători că îşi primeau salariile încă o lună. Mâncăruri pe alese, numai pentru noi trei şi ei, desigur. Trai, nineacă! Dar n-am stat decît până pe 22, sosiţi pe 8 sau 9, căci se făcuse prea frig… Şi dorul aprig de casă… Şi, noi, nişte făpturi poeticeşti, fragile la limită… să nu ne atingi cu o floare…

Ion Lazu

PS. În fotografii, de sus în jos: șalupa și vaporașul de cercetare al așezământului, gazdele, Maria Mustață cu felinarul (după ce s-a tăiat curentul electric) și academicianul Gheorghe Mustață, apoi un fragment al hărții în relief a Mării Negre, în aer liber, apoi clădiri din incinta Stațiunii de cercetare marină Agigea, invitații din familia inginerului-romancier Victor Fărcășel (fiul, soția, prietena fiului), apoi efigia celui ce a întemeiat stațiunea de cercetare, Ioan Borcea (dați click pe poză să o măriți, să citiți ce scrie sub ea) și uimitorul nume de vin de Huși – Zghihara (vin mult lăudat, de băutori).


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
4 comments

4 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Mai complicată decât originea altor mări europene, se crede că Marea Neagră, fostă lac interior de extindere mai redusă, a apărut în forma actuală cu cca 7000 de ani în urmă, fapt dovedit pe bază de fosile. Fusese un lac cu apă dulce, alimentat mai înainte în principal prin topirea gheţarilor dinspre nord, în ultimul Interglaciar. Dar spre finele perioadei calde, ridicându-se şi nivelul oceanului planetar, s-a ajus la situaţia când zona Bosfor nu a mai rezistat, s-a prăbuşit, apele din Mediterana au năbuit înspre nord, marea şi-ar fi ridicat nivelul cu cca 180 m. Dezastru pentru locuitorii din zonele joasă înconjurătoare, (poate cel mai propice loc pentru om, pe-atunci!!!) nevoiţi să se strămute urgent. Cu teribile pierderi, căci s-au descoperit către Turcia localităţi întregi, la 100 m sub nivelul actual… Fugarii spre zona Persiei-Mesopotamiei şi mai departe, au dus vestea unui Potop, el este menţionat în epopeea Ghilgameş. Potopul lui Noe. Araratul, aflat şi el în Caucaz. Problema este că apele sărate ale Mediteranei, năbuind, nu au apucat să se amestece cu cele dulci, preexistente, din spaţiul Euxin, ci au creat un strat de apă sărată, superpusă celei dulci. Or, apa dulce din fundul Mării Negre, fiind mai uşoară şi încărcată cu hidrogen sulfurat, lucru stabilit prin analize, se presupune că face din Marea Neagră o potenţială bombă planetară cu explozie inprevizibilă. Nu mai e nevoie de pretexte morale pentru Apocalipsă – subiect pe care îl evit cu străşnicie… Am învăţat toate astea la facultate, prin anii 58. Pe Google lucrurile sunt redate incomplet, confuz. , inclusiv faptul că doi englezi au descoperit în 1997 etc… Saxonii ăştia!

  2. … Venind vorba de saxoni, redeschid Ascensiunea Occidentului, W.H. McNeill, traducere 2000, 800 pagini, subintitulat “o istorie a comunităţii umane”. De la Universitatea din Chicago altfel se văd lucrurile, la scară globală, fiindcă am vorbit de Marea Neagră şi am sugerat că în jurul eise constituise unul dintre primele leagăne ale umanităţii, , constat că Marea Neagră este într-a devăr citată de 7 ori, însă Sciţia numai o dată, Despre geţi, nimicuţa. Dacia, dacii, nu există. Decebal, deceneu, zalmoxis, nici atât. Valahia o dată, Romînia de 2 oei, în schimb Bulgaria de 11, Ungaria de 13, Carpaţii de 2 ori pe când Balcanii de 31 ori, Cu ce ar fi mai importanţi Balcanii, care nu reprezintă decât un sfert din lungimea Carpaţilor. Nici un conducător al românilor, în schimb Ivan cel Groaznic de 6 ori. Ce se întâmplă în mintea acestor super-cercetători? Se pare că nu contezi în istorie ca popor decât dacă faci rele fără căpătâi. Am citit tratatul cu pricina cu maximă atenţie, paginile sunt înţesate de comentarii, sublinieri, exclamaţii etc. Iată o însemnare: “Confucius: Eu transmit, nu inventez. Tot el şi-a considerat propria viaţă un eşec. . Însă discipolii lui au condus China timp de 2 milenii”… Or, alde noi, dacii, am boicotat istoria încă de pe-atunci. Îmi e imposibil să înţeleg de ce, în contact cu grecii fiind vreme de 5 decenii la Pontul Euxin( ne-am întors la temă), nu au învăţat să scrie, cu dinadins. Şi mi-am spus cu mare obidă că nu mai e nevoie de alt ghinion istoric pentru un popor dacă nu învaţă să scrie… Ion Lazu

  3. Rectific, nu e vorba desigur de 5 decenii, ci de cele 5 secole de dinainte de Hristos, când grecii aveau colonii pe ţărmul euxin, pe care şi de aceea l-au numit astfel: primitor! Cum ar veni: Istoria îţi dă (şanse), dar nu îţi bagă în traistă… I.L.

  4. liviule draga, zghihara de husi este, de fapt, legendarul vin de cotnari al lui stefan cel mare, pentru ca – pare-se – doar in podgoria de la husi se mai pastra plantatia de vita originala, primita in dar de la matei corvin. intimplarea face ca aste informatii sa le am si eu de pe vremea dictaturii, cind prin crama de la husi nu puneau piciorul decit obisnuitii gospodariilor de partid si, doar accdental (cazul nostru), delegatiile de tineri (chipurile) scriitori. in definitiv, ce-ai vrea sa fie nou sub soare? crezi ca pe vremea lui stefan-voda bateau razesii – in jeepane duhnind de manele – in poarta cramei de la husi si comandau ca acum: mai baga, bre, un shprits de zghihara cu izvorul minunilor, ca plinge masa?! tot boierii, liviule, tot boierii…