0
4 comments

Vineri, 4 noiembrie 2011. Ieri am fost la Adjud, municipiu în care mai e pe picioare casa mea părintească (o ruină). Cu binecuvântarea Consiliului Local și a Primăriei Adjud, Biblioteca municipiului (condusă de profesoara Tatiana Valea) a programat, în cadrul „Săptămânii Bibliotecii Adjud” lansarea cărții mele de versuri „Pe prag (Vale-Deal)” și lansarea cărții experimentale a lui Tudor Cicu despre cărțile mele de versuri, intitulată „Liviu Ioan Stoiciu – Poezia și subteranele ei”. Neobișnuită dublă lansare la Adjud, în orice caz (neobișnuită a fost și bunăvoința gazdelor). Am plecat din București după ora 8 cu prozatoarea Doina Popa și cu pictorul Vasile Anghelache, adjudean cu care am copilărit la Cantonul 248 (cu casa părinților lui la Adjudu Vechi; membru al UAP, el e cel ce mi-a ilustrat volumul de versuri „pam-param-pam”; e pictor de biserici și are o grămadă de tablouri în colecții străine – l-am luat anume cu mine, să-l prezint adjudenilor, să deschidă o expoziție la Adjud anul viitor). Am oprit la Focșani și Buzău, la Praktiker, în căutare de cauciucuri de iarnă (fiind un preț convenabil, cât de cât, față de cele găsite la service-uri; n-o să credeți, dar n-am găsit pentru Sandero), de la 1 noiembrie intrând în funcțiune obligația de a avea cauciucuri de iarnă. E deja enervant, probabil că pun mașina sub husă până la primăvară, n-o mai scot nicăieri (cu tot riscul să rămân fără baterie), e și așa o investiție inutilă, de 1.500 de lei, eu ieșind și vara extrem de rar din București. La Focșani și la Adjud am aprins o lumânare la mormintele alor noștri, la dus. De data asta la Focșani am făcut și piață (incomparabilă față de București, din toate punctele de vedere, prin abundență și prețuri convenabile): Doina cumpăra și eu căram la mașină (găsind cu greu un loc de parcare). În acest timp Vasile Anghelache a mers la sora lui, fosta soție a unui poet bine-cunoscut în Vrancea, Ion Panait. Conform programului, la ora 14 eram deja sosit la Adjud, la Biblioteca Municipală, în parcul central, la dubla lansare de care pomeneam la început – erau deja sosiți scriitori din Buzău și Focșani, Odobești, Mărășești sau Adjud, membri ai Uniunii Scriitorilor, atât de binevoitori să asiste la un eveniment literar neobișnuit: Culiță Ion Ușurelu (redactor-șef al revistei Salonul literar, care apare de 13 ani; în ultimele două numere, două interviuri incomode cu N. Manolescu și cu Eugen Simion), Gheorghe Neagu (directorul revistei Oglinda literară și al Asociației „Duiliu Zamfirescu”), Ion Dumitru Denciu, Marin Ifrim, Adrian Botez (redactorul-șef al revistei Contraatac), Paul Spirescu (coordonator al revistei Nota Bene), Tudor Cicu, Marin Moscu (de la care am cumpărat miere; e mare apicultor, vânător și pescar, locuiește la Ploscuțeni, peste Siret, nu departe de Mănăstirea Sihastrul, ctitorită din 1474!). Dar și Ștefania Oproescu, Mariana Vârtosu, Janina Vadislav (e prozatoare; lucrează la nu știu ce televiziune la Focșani), Ion Croitoru (fostul meu profesor de română din liceu, azi cu cărți publicate), Ion Răduș, Virgil Răileanu (care pe 13 noiembrie organizează la Mărășești o nouă ediție a Salonului literelor vrâncene și festivalul de creație „Constantin Ghiniță”), Gh. Pătrașcanu, Cătălin Mocanu sau Liviu Iulian Roman (autorul unui volum special, „Păuneștii Vrancei, între păduri și ape”, apărut în Colecția „Simion Mehedinți”, 232 de pagini; volum lansat și el acum). Plus Laurențiu Barbu, administratorul acestui blog și al Jurnalului de Vrancea, venit de la București să fotografieze și să filmeze (a introdus de azi pe Jurnalul de Vrancea un film video de zece minute de la fața locului; dacă știam că mă filmează, mă pregăteam și eu moral, să spun vorbe care să conteze; așa, am vorbit la final, să nu fiu chiar nerecunoscător). Ba chiar a fost și fratele meu, Marian, de față… Manifestarea în sine, ținută fără pretenții, în sala cu cărți a Bibliotecii Municipale, a început cu melodiile unui prea frumos cor de copii de la Școala „Angela Gheorghiu” din Adjud (marea soprană internațională e născută Burlacu la 7 septembrie 1965 la Adjud). Poetul (profesor de filozofie) Paul Spirescu a ținut apoi o expunere despre ”Poezia viitorului și viitorul poeziei” – amintind că suntem personaje imaginare când intrăm într-o bibliotecă și că nu mai e nevoie să dăm foc la cărți, fiindcă azi ele se autoincediază (probabil sugerând că azi cărțile se sinucid fiindcă nu mai sunt citite). Mai are vreun viitor poezia? Eu sunt convins că are, dar cum va arăta ea? Bănuiesc, a subliniat Paul Spirescu: va arăta ca a lui LIS, va dispărea de tot metafora, va veni la putere realismul magic, se va simplifica. Pe de altă parte, dacă aș ști într-adevăr ce e poezia, n-aș mai scrie-o. Ea nu poate să dispară, fiindcă face parte din statutul ontologic al omului, oricâte mutații ar avea loc, ea e legată de mister, de taină. Totul îi pare poetului atât de aproape de suflet, că se poate retrage înapoia ochilor lui și să vadă esența lumii, să vadă ce nu poate vedea decât el. Pentru poet lumea e o fatalitate. O fatalitate e și că de aici înainte când pronunți numele lui Cicu, îți amintești că a scris o carte despre LIS, și invers. Paul Spirescu și-a amintit că „în anul 1970 și ceva”, repartizat profesor la Adjud, a mers la biroul de dactilografiat acte să i se dactilografieze un poem și acolo a aflat că eu aveam atunci la dactilografiat un întreg volum de poeme. După care, în 1980, când mi-a apărut volumul premiat de Editura Albatros și de USR, auzea la poeții din Vrancea că „asta nu e poezie ce scrie Stoiciu”… Voi reveni. În continuare vă rog să acceptați să public prima parte dintr-un text generos din care a citit Adrian Botez acum aici (voi păstra felul lui de a scrie, cu bolduri și italice, litere de tipar și puncte-puncte, cu sublinieri), cu scuze pentru… laude:

METAFIZICA POEZIEI LUI LIVIU IOAN STOICIU

…Poet profund, prozator dur, analitic şi amar, dramaturg de idei şi existenţialist, eseist problematizant şi introspectiv, memorialist exasperat de „piaza cea rea”, ziarist de mare curaj şi sinceritate (tocmai de aceea, a devenit un ziarist cu mare forţă de convingere!) –  cronicar (al lumii şi al sinelui) pe blogul său…

…Toate aceste înşiruiri şi enunţuri sunt prea convenţionale, pentru a acoperi o personalitate care, poate, a voit, întreagă viaţa sa, să fie total neconvenţională /rebelă, dar a eşuat în a fi …teribil de profundă…! Şi, când devii profund, lumea de azi te ocoleşte, ca pe un ciumat. LIS nu este nici ciumat, nici ocolit… – dar, nu ştiu cum se face, că nici nu i se acordă, în literatura română, decât premii… – dar nu şi NORMALITATEA LOCULUI SĂU! DE FRUNTE, EVIDENT!

Doina Ruşti este singurul intelectual român remarcabil, care l-a prins în manualele liceale, de la a IX-a la a XI-a (voind să-l facă, probabil, clasic…!) – dar la capitolul despre… postmodernism.

După opinia mea (care, poate, intră în contrast cu opinia multora!), LIS nu mai poate fi, în niciun caz, postmodernist – dacă a scris Poemul animal (crepuscular). Şi l-a scris, fără posibilitate de întoarcere – în 2000…!

…Postmoderniştii sunt nişte impotenţi spiritual. Prin însăşi definirea dată lor de Eugen Simion şi Nicolae Manolescu, ei/postmoderniştii neagă (şi se şi fălesc cu aceasta!) potenţa demiurgică a Poetului. Cum stă, deci, LIS, la capitolul „demiurgie”? Pentru că motto-ul de la Poemul animal este din Emil Cioran – or, Cioran a fost teribilist, chiar exhibiţionist… – dar, în niciun caz, NU postmodernist! A NEGA înseamnă, de cele mai multe ori, A AFIRMA ALTFEL, mai viguros, mai originar, mai aproape de sursele FIINŢEI: „Vrând să scăpăm de năpasta conştiinţei, ne vom întoarce lângă ANIMALE, lângă plante şi lucruri şi la acea stupiditate primordială, din care nu ne-a mai rămas, din vina istoriei, nici măcar amintirea”. Şi, totuşi, Cioran, ca şi LIS, nu disperă defel, ci reinventează şi primordialitatea, şi amintirea!

…Majoritatea poeţilor (să le zicem, normali!) din secolul XX – priveau/contemplau Creaţia Lui Dumnezeu – şi ori o luau ca atare, ori o spurcau (la modul avangardist, constructivist etc.).

…LIS iese pe prispă, dimineaţa, printre ierburile-n rouă… –  şi, tot dând din buze, într-un ritual care începe cu MUŢENIA… – CÂRTEŞTE, înainte de A ADORA!

…Pentru LIS, Moartea face parte integrantă din Viaţă – tot aşa cum Cantonul 248 – Halta CFR Adjudu Vechi face parte integrantă din sinele său: este modul său, stoician, de a inventa/reinventa Viaţa/România. Cantonul 248 este modul lui LIS de a exista ca Om şi Poet, precum parola „monetară” (cu chip de om pe ea!) dată lui Charon: acea parolă este izotopică semantic cu şarada Sfinxului Oedipian: „SUNT OM!”

…Ritualul zalmoxian face acelaşi lucru, după cum ne învaţă Mioriţa: Eşti/Exişti, în măsura în care conştientizezi Măreţia Şi Pretutindenarul Cosmic al Nefiinţei. Acel celebru şi (de obicei) prost citat vers eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” – înseamnă, de fapt: „Învăţaţi, oameni, că existaţi infinit mai pretutindenar şi teribil de convingător  – murind, adică, ÎN MISTERUL DE DINCOLO DE SINCOPA EXISTENŢIALĂ <<EU-TU>>!

…Vulpoiul de Cioran avea dreptate!

Coşuleţul plin cu biscuiţi, „uitat în colţul rămas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se află mortul întins pe masă, spălat, îmbrăcat pe/jumătate (…) când corbul îşi cloceşte ouăle nu/departe de camera în care se află mortul. Scăpat în mediul/lui biologic. În Alambic. Alfabetic. Distilând./Altfel de cum era – plin de certitudini, un coşuleţ…” – cf. Alfabet citind, p. 334.

…Observaţi plasamentul „coşuleţului plin cu biscuiţi”: în colţul rămas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se află mortul întins pe masă”. Hrana mortului, asigurată de o intendenţă transcendentă, sau hrana pentru viaţa noastră, combustibil pentru a mai sta deasupra apelor Oglinzii, ca Poartă dintre Lumi? Greu de spus. Probabil, ambivalenţa, familiară tuturor simbolurilor.

…Corbul, Pasărea Focului Vieţii (valabil, azi, doar la valahi şi la druizii Irlandei!), „îşi cloceşte ouăle nu/departe de camera în care se află mortul”. Ouăle. Romburile-Ouă: Brâncuşi şi Coloana Infinitului succesivităţii Viaţă-Moarte – ca la o tombolă a Lui Dumnezeu: „Ia, neamule, ce-ţi place, că tot Patronul Cosmic decide ce-ţi lasă…la tine acasă!” Poate totul, poate nimic. Iată că Dumnezeu, şi nu altcineva, a dat ideea jocului de noroc. Deci, nu e un păcat, ci un îndemn filosofic, peripatetic, luat şi înfulecat-învăţat, de Om  – „din zbor” de Corb!

…Trebuie să înveţi Alfabetul Simbolicii Divine – infiltrată, precum apa la inundaţii, până în cele mai umile colţuri ale lumii – pe care le transfigurează în Templele Lui. Marelui Anonim. Citeşti Lumea Lui Dumnezeu – doar dacă îţi curg zece rânduri de sudori intelectuale. Dacă nu, rămâi Orb-în-Beznă (nu Sacrul Orb, Homerul!) – un biet analfabet…Oamenii sunt analfabeţii ne-citind Lumea, ci îndopându-se cu ea. Poetul este alfabetizatul prin răstignirea pe Sensurile Verbului Re-întemeietor, pururi re-întemeietor…

…”Mediul biologic” al Păsării Focului care dă sens Morţii şi Mortului – este Camera Morţii – adică, Pregătirea Ritualică a Trecerii prin Oglinzi. Învăţătura Poetică este nu doar o şcoală oarecare – ci (distilând şi filtrând esenţele Fiinţei de Duh!) – ALCHIMIA. ŞTIINŢA REGALĂ. Să înveţi că nimic nu se arată ochiului aşa cum este, ci te păcăleşte şi te linguşeşte cu ceea ce TU vrei să fie…cu Neştiinţa Lucrului în sine, adică! „Altfel de cum era – plin de certitudini, un coşuleţ…”  – da, un „coşuleţ” (plin de biscuiţii Morţii care hrăneşte Viaţa!) este Uterul Cosmic. Pentru a naşte „certitudini”, în dreapta şi-n stânga: în Viaţă şi-n poala Surorii Gemene, ori luate „de suflet”, precum în Povestea lui Harap-Alb: MOARTEA-CUNOAŞTERE. Bezna Închisorii  Vieţii Netrăite Regal, adică Viaţa cu Coroana de Taine Cosmice a Morţii.

…”Baba intelectuală” este Faţa de Mister a Bibliotecii Lui DumnezeuCreatorul CĂRŢII! – vezi poemul Binecuvântare să primeşti.

Adrian Botez

(Va urma)


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
4 comments

4 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Abia atmosfera aceasta se apropie de ceea ce înţeleg eu cultura (literatura!) fără ştaif, nici papion. Şi, nimic mai plăcut, decât să vorbeşti despre cărţi printre cărţi, iar nu pe lângă standuri de cărţi, ori pe holuri sau scări reci, de pe lângă standuri…
    Îmbinarea utilului cu plăcutul (ca şi antonimul său) observ că e trăsătura de căpetenie a adjudenilor. Bravo, cinste lor!

  2. Interesantă şi novatoare puntea dintre imanenţă (ludică) şi empatie, a opticii dlui. Tudor Cicu ! Chiar o luminiţă în tunelul poetic. Dacă dau de cărţi, poate, mai multe.

  3. Felicitari organizatorilor, lui Paul Spirescu si dlui Adrian Botez.Felicitari dle Tudor Cicu.Ati facut un lucru minunat.Ati ,,descifrat,, , sau, ati tradus poezia lui LIS pentru toti cititorii.Drept sa va spun, recenta carte de versuri este paminteana, duioasa, tandra.De parca n-ar fi Liviu.Asta nu inseamna ca-l iubesc mai putin.Felicitari!!!