0
10 comments

Vineri, 20 august 2010. Sunt acasă, slavă cerului – ieri am bătut drum de întoarcere la Bucureşti plin de smerenie, după ce mi-a fost călcată în picioare „mândria de a fi om normal” (după care eu tânjesc de când mă ştiu, să intru în lumea oamenilor normali) de un poliţai comunitar, la Eforie Sud. Ca de fiecare dată când plecăm de la Neptun (când mergem la Casa Scriitorilor), oprim la  piaţa din Eforie Sud, de la şosea (nu departe de gara CFR). Am oprit şi în acest an, Doina cumpără legume, fiindcă trebuie să facă mâncare, o dată ajunşi acasă, sau mâine dimineaţă – plus pepeni roşii (1 leu kilul; pe drumul spre Lehliu am luat alţi doi pepeni cu 0,6 lei kilul) şi galbeni (2 lei kilul). Am parcat pentru cinci minute maşina unde am parcat-o în toţi anii când am oprit aici şi… Lovitură năucitoare: am găsit maşina cu o roată blocată! Era abia introdusă o tăbliţă mică de interzicere a parcării aici, fie şi pentru un minut! L-am găsit rânjind lângă maşină pe poliţaiul comunitar şi pe şmecherii de la „parcările primăriei Eforie Sud”, grozav de satisfăcuţi că mai prinseseră un fraier: vă costă 80 de lei deblocarea, daţi-mi cartea de identitate… Vă daţi seama, mi-a pierit tot cheful, pentru mine 80 de lei înseamnă mult, nu m-aş mira să fi primit şi puncte de penalizare! Am plecat spre mănăstiri cu sufletul întunecat, nu atât pentru banii aruncaţi pe fereastră pe amendă, cât pentru rânjetul cinic al poliţaiului comunitar (nici acum, când scriu aici, nu l-am uitat, deşi m-am închinat la atâtea icoane să-mi curăţ sufletul). Tot traseul am fost supărat fiindcă nici de această dată nu am putut să mă bucur până la capăt de zilele de vacanţă, trebuia să am un necaz care să mă trezească la realitate… Am urmat un traseu pe care l-am învăţat pe de rost, de întoarcere la Bucureşti. Peste tot Doina a lăsat numele celor ce trebuie pomeniţi (pomelnice) în slujbele lor de către călugări, hârtie însoţită de fiecare dată de 10 lei. La Mănăstirea din Techirghiol (în toate patru fotografiile inserate aici; mănăstire care aparţine, de reţinut, de  Mitropolia Munteniei şi Dobrogei; ea e casă de odihnă pentru preoţii şi angajaţii Patriarhiei) am întârziat cu ochii pe icoanele ieşite din comun în biserica de lemn neagră, în stil maramureşean (s-a terminat construcţia ei în 1750; uşile împărăteşti au fost pictate în 1730, în judeţul Mureş). Apoi am băut apă la fântâna Sf. Pantelimon, foto (are statuie de bronz, executată de Ion Jalea; vă rog să observaţi aura, nimbul în jurul crucii ţinute de Sf. Pantelimon, prins magic în fotografie) şi la plecare am aprins lumânări. Am plecat de la Techirghiol mai departe pe drumuri cu asfalt nou pus (pentru câţiva kilometri, din loc în loc), cu asfalt plin de gropi, cu drum cu piatră cubică numai hopuri şi cu drum din plăci de ciment, dar şi cu porţiuni de drum cu asfalt excelent: Topraisar-Cobadin-Adamclisi-Ion Corvin-Ostrov. Nu mai pot să mă lungesc, las pentru săptămâna viitoare rememorarea acestui drum.

*

Episodul 11 al „Experienţei unei iniţieri”. Sunt în căutarea celor cinci puncte din Bucegi în care se revarsă energia universală, am descoperit două. În al doilea punct am rămas blocat mental, lovit la cap, intrat în genunchi în tunelul din Grota Pustnicului, care duce la izvorul tămăduitor. Brusc, m-am întors în timp din anul 2006 în anul 1970: sunt la o masă de scris, scriu file de jurnal.

Jurnal: familia mea e săracă material şi prea sărmană cu duhul, nu pot să ocolesc adevărul. Dejunul e un ceai împuţit, băbesc şi scârbos, o felie sau două de pâine neagră, niciodată proaspătă, felii simple prăjite în ulei sau untură, şi şuncă de trei degete grosime, clisoasă, aţoasă. Se adaugă din când în când muştar nisipos, margarină, iaurt vărsat, brânză de vacă fleşcăită sau lapte artificial, prost gătit… Masa de prânz: o supă (mereu plină de morcovi), ciorbă de cartofi sau de fasole, şi numai duminica şi cu carne de porc. Apoi „mâncărica” de cartofi sau de fasole şi, duminica, de carne de porc. Uneori, macaroane imposibile. Cina, „borş” şi „mâncărică” de la prânz, rămăşiţe, iar duminica se adaugă iaurt şi lapte. Cine rămâne flămând, are la dispoziţie pâine neagră (atât de amară!), marmeladă greţoasă şi nuci. În sfârşit, aproximativ în fiecare săptămână, duminica, se gătesc „prăjituri de casă”: gogoşi uscate, plăcinte cât cozonacii în grosime şi lungime, şi clătite umplute cu marmeladă. Asta e totul înspre „gastronomie”, cu mici excepţii de sărbătorile religioase. (Puncte-puncte – mă autocenzurez)

Despre gospodărie. Casa e mică, sărăcăcioasă, îngrămădită (căci, ne reaminteşte tata cu ironie, casa asta fusese planificată iniţial să fie grajd; la casă s-a pus doar temelia, nu se va ridica niciodată mai mult, că nu sunt bani, ne-am resemnat cu această situaţie), nimeni nu şi-ar putea închipui cum atâtea fiinţe (şapte permanent, dar mai stau la noi în gazdă şi verişori dinspre mama de-a doua, veniţi la liceu) pot convieţui omeneşte în ea. Trei camere mici, cu plafonul jos, o bucătărie cu beci şi un jalnic vestibul-antreu, improvizat. O persoană mai înaltă nu poate sta în picioare în camere. Lăsând la o parte sărăcia tristă a camerelor, regret că trebuie să scriu despre mizerie.

(Alte puncte-puncte – altă autocenzură, cât o pagină de jurnal. O fac fiindcă s-au supărat cei din familie, mărturie stau comentariile de mai jos, pe care le păstrez ca atare, chiar dacă nu mai au obiect după ce am tăiat ce a deranjat. Cei din familie au recunoscut în pagina de jurnal din proza mea o realitate nu tocmai plăcută din casa părintească de acum 36 de ani, din 1970. Pentru a face credibilă proza mea, am transpus rânduri de jurnal scris de mine la 20 de ani. Vă reamintesc, în proza mea m-am trezit că aveam 20 de ani, că eram în anul 1970, după ce m-am lovit puternic la cap la intrarea într-un tunel strâmt din Grota Pustnicului, în iulie 2006, la 56 de ani)

Banii sunt puţini în casă, atât de puţini că atunci când tata aduce salariul, mama e nefericită.

Sora mai mare. (Puncte-punte, autocenzură)  E afectată de sărăcia noastră materială. I-ar plăcea să se îmbrace luxos, să pozeze. Îmi pare ambiţioasă, bine înfiptă cu picioarele pe pământ. Deşi nu se arată, e naivă, are complexe. Anul acesta e un an greu pentru ea, are bacalaureatul de dat şi examenul de admitere la facultate, sper să aibă noroc, să-i meargă bine. E sensibilă, are gust artistic. (Alte puncte-puncte, altă autocenzură) (Voi reveni)


Like it? Share with your friends!

0
10 comments

10 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Ma intreb, cat a putut mama soacra sa ti afecteze copilaria, de nu ai nimic bun, sa ti amintesti despre ea! Exista un proverb despre sarpe, se protriveste de minune in cazul de fata! Am incercat, sa inteleg starea ta de spirit din 1970, dar acum ? de ce aceste amintiri? Poate, pentru a rasuci cutitul in rana, celor care te iubesc!? La 1 an si partru luni,nu stiu cat poti sa ti amintesti, de mama care ti a dat viata,doar cea care ti a crescut, ar trebui sa ti ramana vie in memorie, si cu bune si cu rele, nu doar cu defecte! Ca sa poti sa ajungi, ce esti astazi, a trebuit sa te creasca mare, de aceea, nu stiu daca merita sa i intinezi memoria inca o data! Sa inteleg, ca poza cu spatele, reprezinta si ea ceva???

  2. M-au intristat cele scrise de tine…E adevarat ca trairile din copilarie, ne afecteaza intreaga viata, dar pe tine parerea mea, e ca te-au marcat…Mie personal mi-ar placea sa stiu care sunt si trairile frumoase din acea vreme, caci sunt convinsa ca au existat.In orice exista si un lucru frumos, doar ca trebuie sa il cauti sa sa vrei sa il gasesti…Sunt dezamagita…Eu vad familia noastra foarte unita, doar ca pt a ramane asa trebuie ca toate sentimentele sa fie reciproce…Sunt trista…

  3. E o alarmă falsă, textul meu e literar (literatura are alte reguli, nu trebuie confundată cu o realitate de la un moment dat din viaţa autorului). Dragă Mariana, draga Alina, Jurnalul e scris în 1970 – exprimă o stare a mea de la 20 de ani. N-am făcut decât să pun personajul în pielea lui de la 20 de ani, din 1970, lovitura la cap din Grota Pustnicului exprimă o deformare gravă a realităţii (anume am exagerat, să fac personajul credibil). De altfel, autorul acestei “experienţe a unei iniţieri” atrage atenţia din titlu, în episodul următor, din 21 august, că e un jurnal inadmisibil, care-l reprezintă pe Jean, personajul, nu pe mine. Vă rog să nu mai confundaţi literatura (în care trebuie să fac tot posibilul, repet, să fiu cât mai credibil, “ca şi cum aşa ar fi fost adevărat”) cu o realitate din 2010, de după 30 de ani. Sper că aţi înţeles, jurnalul reprezintă starea personajului la 20 de ani, din 1970. Din 2010 se poate vedea totul deformat, dar trebuie să-i daţi voie scriitorului să-şi facă personajele aşa cum doreşte, într-o introspecţie firească. Lăsaţi subiectivismul la o parte, nu încercaţi să vă recunoaşteţi în literatura pe care eu o scriu. Realitatea e una, literatura e alta în acest caz.

  4. Imi pare rau ca nu le am cu, calculatorul si nu stiu sa folosesc semnele ortografice,dar voi continua sa mi spun parerea asa cum pot. Jean , personajul despre care vorbesti, nu are nici o vina ! stim si noi ce inseamna literatura, chiar daca nu avem talent. Oricum vina iti apartine, atata timp cat ii dai voie lui Jean, sa rascoleasca trecutul, si sa scrie atatea amanunte despre mama si mai ales negative. Am citit AMINTIRI DIN COPILARIE, si mai multe ilustrari din copilaria unor scriitori , dar a ta , lasa de dorit. Imi pare rau ca ai fost atat de marcat , si nu ai nimic bun sa ti amintesti din copilarie! Trebuie sa stii ca , LIS JURNAL este mult mai citit decat CARTEA ZADARNICIEI!

  5. Cred că ai intrat pe un teren minat, Mariana. Am oroare să mă justific pentru lucruri pe care nu le fac, dar mi se impută. Îţi răspund şi de data asta calm, încercând să intru în pielea ta de cititor întâmplător, data viitoare nu mai garantez că n-o să te reped. Lasă de dorit ilustrarea copilăriei mele? Vorbeşti serios? La 20 de ani, când a fost scris Jurnalul, eram în plină copilărie? Mi-ai citit vreo carte a mea măcar cu adevărat vreodată, să ajungi să mă judeci? Chiar ştii ce înseamnă literatura? N-ar trebui să rămâi numai în faţa televizorului, la telenovele? De la Ion Creangă (pe care l-ai citit în şcoală), din secolul al XIX-lea încoace literatura s-a mai schimbat, ba chiar s-a schimbat radical, e la alt pol… Faptul ca tu recunoşti un personaj în ceea ce scriu eu, nu înseamnă că un cititor normal (din afara familiei) crede că e ceva adevărat în ce scrie autorul despre el, şi nici nu-l interesează acest aspect. Jurnalul meu trebuia să aibă acoperire estetică (să dea de gol şi lucruri neconvenabile sau dezagreabile, care fac parte din condiţia omului, în general) – ai idee cu ce se mănâncă toată această acoperire estetică? N-ar fi bine să stai în banca ta? Un cititor avizat relativizează adevărurile din literatură, fiindcă ele aparţin literaturii. Altfel, din câte ştiu, tot aici, în acest jurnal online, am scris numai cuvinte frumoase despre mama Elena, de ele de ce-ai uitat? Te rog să-ţi reevaluezi percepţia despre literatură.

  6. Nu vreau sa intru in polemica cu tine,si nici sa ne purtam ranchiuna, doar pentru o ” stare”, dar asta nu inseamna, ca trebuie sa ne jignim! Se vede , ca nu ne cunoastem indeajuns. Am citit destule carti din toate domeniile, de a lungul vietii,nu doar in scoala,iar la telenuvele nu prea ma uit, desi au si ele rostul lor. “Un cititor normal{din afara familiei} mi a atras atentia, asupra articolului,iar daca personajul si intamplarile nu ar fi fost reale, ar fi inteles poate ca afost o fictiune dar asa… Nu stiu ce cititor avizat ar intelege altceva, oricat de mult s ar fi schimbat literatura, dar in fine… asi vrea sa stii, ca nu toti suntem “Dusi cu duhul” intr_atat incat sa stam doar in fata televizorului, mai avem si alte preocupari! Am citit cartile tale aproape toate,dar nu am stiut ca trebuie sa ma si justific. Imi pare rau ca, perceptia ta despre oameni este selectiva…

  7. Parerea mea e ca fiecare om are viziunea lui personala, si nu trebuie sa se justifice vizavi de modul in care percepe lucrurile…Or fi unele personaje fictive, ia o cum vrei tu, dar exista si multa realitate in tot ce ai scris.Toti ar trebui sa ne amintim lucrurile frumoase din viata, iar din trairile urate, sa invatam ceva.Fiecare om in parte a avut un motiv pt care a procedat asa la un moment dat in viata, si nu trebuie judecat.Nu o lua ca pe ceva personal, dar persoanele despre care scrii, au facut si fac parte din viata noastra.Eu raman la parerea mea, cum ca tu chiar asa gandesti;jurnalul acesta este cat se poate de real…

  8. Nu sunt foarte sigur, dar eu ştiam că acea piaţă din Eforie Sud a fost abandonată! Chiar azi am fost la o rudă din Eforie Sud, care locuieşte chiar într-o casă lângă acea piaţă…

    1. Piaţa aceea e la locul ei (aceea din dreptul străzii care duce la gara CFR, peste drum de drumul naţional). E ciudat că mă contraziceţi, probabil că vorbiţi de o altă piaţă.

  9. This domain seems to get a great deal of visitors. How do you advertise it? It gives a nice individual twist on things. I guess having something authentic or substantial to give info on is the most important thing.