Lidia Obeadă vrea să-mi deschidă o casă memorială. Băsescu dă în continuare indicaţii. O manifestare originală

Luni, 1 noiembrie 2010. Am parte de încurajări ieşite din comun de la un ofiţer angajat la Centrul Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor, care e îndrăgostit de scriitori – o tânără doamnă, Lidia Obeadă. Fostul meu coleg de redacţie la revista Viaţa Românească, poetul Aurelian Titu Dumitrescu, a intermediat proiecte literare la care aveam să particip şi eu, invitat de doamna Lidia Obeadă. Când îmi e greu, Lidia Obeadă îmi dă telefon, simţind că am probleme (nu o dată citind paginile mele de jurnal online, aici) şi mă asigură că nu trebuie să mă prăbuşesc, fiindcă sunt cititori pe lumea asta care mă… iubesc. Eu îi răspund resemnat că toţi aceşti cititori pot fi număraţi pe degetele de la o mână, dacă există. Şi că experienţa unei vieţi care mă deprimă, nu mă face să fiu optimist şi să gândesc pozitiv. Azi, Lidia Obeadă m-a făcut să râd la telefon, mi-a spus că s-a gândit să-mi facă o… casă memorială. De ce, fiindcă am ajuns la 60 de ani? Doamnă, eventual, visul ar fi să ajung pe placa memorială de pe scara noastră de bloc, instalată de USR (mai exact de Ion Lazu, care a dus la capăt o excelentă iniţiativă, să scoată din anonimat imobilele în care au locuit scriitori): cu numele meu, anul naşterii şi anul dispariţiei (dar eu pot să pun pariu că nu voi avea parte nici de această cinstire a amintirii mele; de fapt, sincer, nici nu mă interesează). Dacă mori, scapi de toate grijile, nu? Am continuat să surâd – bună idee, voi deveni angajat al casei mele memoriale, dar îmi va da o fundaţie culturală a dumneavoastră, doamnă, un salariu? La Adjud casa mea părintească se deteriorează pe zi ce trece, o transformăm în casă a mea memorială, la care eu să fiu angajatul dumneavoastră. Azi casa părintească (iniţial, construită să fie grajd la o gospodărie bogată; tata era înstărit în primii ani de căsătorie; vremurile s-au stricat în anii ’50 şi tata a fost obligat să se mute în clădirea grajdului, în care am crescut) are acoperişul de ţiglă spart, se prăbuşesc plafoanele. De fapt, va trebui să demolăm această casă părintească, transformată în depozit de fratele meu (care are casa lui nouă în curtea ei). A venit vremea să transform această casă părintească în casă memorială? Ha-ha. Generoasa doamnă Lidia Obeadă m-a asigurat că nu se lasă, va găsi o soluţie pentru mine să nu… mor de foame. Am rugat-o să nu se mai complice, destinul meu este vinovat de tot ce mi se întâmplă.

***

Îl ascult, când scriu aici, pe preşedintele Traian Băsescu (e în prim-plan la TVR 1, în direct; îl urmăresc pe Internet, pe TVR Internaţional). Băsescu dă în continuare indicaţii, Ceauşescu a fost nimic pe lângă el: deşi a dus România de râpă, n-are mustrări, nu se consideră vinovat, vinovată e… opoziţia. E ceva de speriat, mâine se va întâlni la Palatul Cotroceni să pună iar ţara la cale cu partidele din coaliţia guvernamentală, după ce opoziţia parlamentară i-a întors spatele (în semn de protest, că am ajuns unde am ajuns). Lui Băsescu nu-i place nici un fel de opoziţie, nici măcar din presă (mereu face caz de moguli care vor puterea şi care şi-au transformat gazetarii în mercenari; o prostie). Băsescu îl ţine în continuare în braţe pe premierul Emil Boc, deşi ţara e în faliment. Făcându-se că nu vede procentele de sub 10 la sută din sondaje cu care e cotat azi, alături de Boc (adică peste 90 la sută din populaţie nu-l mai vrea pe Băsescu). Românii nu mai au nici o încredere în tot ce întreprinde regimul Băsescu. Ne aşteaptă zile negre, anul 2011 se anunţă a fi şi mai dificil decât 2010, sărăcirea majorităţii populaţiei va continua dramatic, România trebuie să returneze jumătate din banii primiţi de la FMI-Comisia Europeană-Banca Mondială. E imposibil să ne fie mi bine dacă România e obligată să aducă deficitul bugetar la 4,4 la sută în 2011, de la 6,8 la sută în 2010 – într-o ţară în care economia reală, „care face bani”, pur şi simplu nu funcţionează fiindcă e blocată de guvernanţi (vă dau un exemplu: achitarea arieratelor, 2 miliarde de lei, a datoriilor statului faţă de firmele care au executat lucrări publice; firmele sunt obligate să-şi închidă porţile neprimind bani). Sub nici o formă nu acceptă să lase opoziţia parlamentară să facă un guvern de „salvare naţională”, Băsescu vrea să conducă el totul, deşi s-a dovedit incompetent şi iresponsabil (dacă ar veni liberalii la guvernare, nu l-ar mai lăsa să-şi facă atâta de cap). Culmea, el îi acuză pe cei din opoziţie că sunt iresponsabili. România e într-o situaţie disperată, intră în noul an cu deficit de 3,6 miliarde de euro numai la pensii, dar am aflat în această seară că şi deficitul de la Sănătate atinge 1,2 miliarde de euro.

***

Descopăr întâmplător că scriitorul Adrian Alui Gheorghe (director la Direcţia de cultură Neamţ) a inventat o nouă manifestare originală în judeţul Neamţ, amestecând literatura cu jurnalismul şi călugăria – „Zilele Daniil Sandu Tudor”. Ea s-a încheiat duminică (şi e la a doua ediţie). Citez: Au participat scriitori, preoţi, jurnalişti din întreaga ţară. La Seminarul Liceal Teologic „Veniamin Costachi” de la Neamţ a avut loc simpozionul Daniil Sandu Tudor – „un rug aprins” pentru demnitate, credinţă şi inspiraţie creştină care a beneficiat, în faţa unei asistenţe numeroase, de comunicări despre viaţa şi opera unui martir al închisorilor comuniste, ucis în 1962 la Aiud. Daniil Sandu Tudor, cunoscut ca scriitor în perioada interbelică, a fost întemeietorul mişcării cultural-spirituale „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim, care cuprindea vîrfuri ale intelectualităţii româneşti, a fost călugăr la Mănăstirea Sihăstria şi pe Rarău, pînă la cea de a doua arestare de către comunişti, în anul 1958. N-am făcut parte dintre invitaţi, să nu se înţeleagă aici greşit. Pur şi simplu redau o relatare (nesemnată) a acestor Zile, să se ştie, că merită. Vă invit să citiţi întreaga relatare a acestei manifestări originale ajunse la a doua ediţie, dând click pe zilele daniil sandu tudor la final (şi iar click pe dreptunghiul apărut), veţi afla numele participanţilor şi al premiaţilor „Zilelor Daniil Sandu Tudor” (că s-au dat şi premii). Habar nu am unde e schitul Cărbuna. Public şi fotografii de la această manifestare, trimise de Adrian Alui Gheorghe, cu următoarele „legende primite”:

Cu Grigurcu la Creanga-land, la Humulesti.

Cu Parintele Elefterie Paduraru, fost ucenic al lui Daniil Sandu Tudor pe Rarau, cu parintele Paulin Clapon, fost detinut politic, alaturi de parintele Iustin, de Grigore Caraza, de altii.

Ultima poza, cu parintele Paulin si Elefterie, la mormintul parintelui Calciu, la Petru Voda.

PS. Le mulţumesc scriitorilor Vasile Baghiu, Paul Spirescu şi Tudor Cicu (e uimitoare în continuare eseistica domniei sale; mă simt şi eu important o clipă-două, văzându-mă citat) pentru solidaritatea arătată la Comentariile de ieri, de aici. Le rămân dator, lumea merge înainte şi fără mine.

PS. 2. Fac şi o îndreptare primită de la Dan Iancu (poetul care mi-a trimis pozele publicate de mine ieri aici) pe Facebook: multam. o mica eroare. nu sunt constantean si doar colaborator la tomis 🙂