0
8 comments

Marţi, 13 aprilie 2010. Zi de 13 şi zi de marţi „trei ceasuri rele” – n-o să mai pomenesc de morţi, să nu-mi exasperez cititorii (unii s-au exprimat în acest sens). Să fiu sincer, azi am capul gol, nu mai ştiu să surâd. M-am bărbierit după o săptămână, de parcă aş fi ţinut doliu – cu această ocazie m-am mai văzut şi eu în oglindă (altfel, nu mă văd), sunt tot eu, cel care mă ştiu dintotdeauna sau văd deja pe un altul? În mod surprinzător, la Iaşi, la „Sărbătoarea poeziei”, pe 25 martie, de Buna Vestire, am fost rugat de Constantin Parascan, prozator şi mare degustător de istorie literară, să citesc la o a doua întâlnire cu scriitorii, după-amiază (invitat special al Cenaclului „Junimii Noi”), acelaşi poem citit şi la prima întâlnire, dimineaţă, la deschiderea manifestării, într-un recital al poeţilor prezenţi. M-am mirat, n-am mai păţit să am parte de o asemenea invitaţie – acelaşi poem? Un poem în oglindă? N-o să-l public pe acesta aici, îl las pentru altă zi, eventual, când am să revin asupra acestei „Sărbători a poeziei” de la Iaşi. Am pomenit de el fiindcă eu voiam să citesc alt poem, atunci, şi am fost derutat, pe acesta pe care îl redau mai jos – l-am citit a doua zi în faţa Teiului lui Eminescu din Parcul Copou. În el recunosc existenţa altuia (a celuilalt) în mine însumi, de care pomeneam mai sus, descoperit în oglindă. Un altul pe care îl privesc dintr-o parte, îl studiez în secret, temător. Încă nu sunt limpezit, pe cine mai văd eu în oglindă, atunci când mă uit în oglindă? M-am înstrăinat de mine însumi într-atât, încât aş putea să mă confrunt într-o zi cu un necunoscut, când mă uit în oglindă?

Îl întâlnesc în lift pe Vasile Vlad

pierd, pierd, cu ce mai rămân? M-am pierdut şi pe mine

însumi, în amănunt. Nu-mi

mai folosesc la nimic, în orice caz. Ce jelanii, ce

proslăviri? Am început să curg

înapoi, mă restrâng. Deşi mi-e greu să cred, parcă nici

nu mai sunt eu, ci un cunoscut din

vedere, în fiecare zi altul – chiar? Cine naiba mai sunt?

Mă prostesc: numai aşa, mulţi, cei din

mine sunt unu… Îl

întâlnesc în lift pe Vasile Vlad, îi cer iar poezie

pentru Viaţa Românească, „nu public

în reviste, doar ştiţi – şi

nu-mi place stilul dumitale de a mă aborda”, îmi

răspunde. Îmi fac sincer cruce. Ies

din bloc şi cumpăr ziare,

urc Dealul Patriarhiei, intru în Catedrală şi mă uit în

ochii icoanelor, mă închin şi mă

intimidez în faţa preotului, care-mi face cruce pe

frunte cu mir: să-i sărut mâna?

Cumpăr lumânări, la moaştele Sfântului Dimitrie cel

Nou e coadă. Ies, aprind lumânări cu soţ

la morţi, mă gândesc la

o seamă de prieteni, scriitori morţi, ce s-a întâmplat

cu harul lor, de ce nu mi l-au lăsat

mie? Ridic din umeri – n-am mărunt pentru cerşetori… E

sâmbătă, 11 mai şi mă gândesc iar că

ar fi fost mai bine dacă mi-aş fi pus azi cravata de gât.

Că e bună de ştreang, nu? Strâmb

din nas, merg neliniştit de colo, colo, mai departe,

singur…

***

Azi am primit de la Doina Popa un mesaj însoţit de fotografii care te lasă cu gura căscată (ea le-a primit la rândul ei de la o prietenă, Crăiţa Alexandrescu, care şi ea le-a primit). În mesaj nu se subliniază de unde au fost preluate aceste fotografii şocante, de aceea le consider falsuri… Totuşi, am făcut caz aici de creaturile ciudate care apar înaintea Apocalipsei (ne atrage atenţia Biblia asupra lor), ele ar putea să fie semnalul dezvăluirii unei lumi paralele. Azi vă las să cădeţi pe gânduri privind aceste fotografii, mâine revin cu consideraţii asupra lor. Acum, la ora 21.10 merg să văd pe TVR 1 „Pădurea Katyn”, în regia lui Andrzej Wajda (mâine, la ora 21 şi la ora 22 pe AXN, primele două noi episoade, 601 şi 602, din celebrul serial „Lost”  / Naufragiaţii, într-o nouă sesiune, ultima, serial al lumilor paralele, în care anomaliile magnetice au provocat prăbuşirea unui avion; apropo de avionul morţii polonez, explicaţii se pot găsi în iraţionalitate). Aşadar, priviţi aceste fotografii sosite cu titlul „Ce a adus tsunami pe mal” (în urma cutremurelor catastrofale) – sunt adevărate? Sunt păcăleli de 1 aprilie? Dacă aveţi vreo idee de unde provin aceste fotografii, vă rog să comentaţi, e important să n-o iau razna aici:


Like it? Share with your friends!

0
8 comments

8 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Dle Stoicu,
    fotografile nu le comentez, dar am o alta idei in urma citiri mesajului de la topicul anterior cu referire la sinucidere si poezia dvs. Va înteleg foarte bine, din pacate nu mai am in româna nici un exemplar alromanului meu, dar daca totusi va este dat plimba des prin târgul iesilor va recomand lua contact cu Christian Tamas ori sotia (Brândusa), si astfel poate ca vor fi mai avut vreun exemplar uitat pe undeva, lb germana banuiesc ca nu o stapâniti ptr ca in germana mai am destule exemplare, placheta de poezi vi-o pot trimite personal prin posta (biligvna) deoarece si din aceasta mai am destule exemplare.

    Suferinta, disperarea, gândul sinucideri nu ocoleste pe nimeni, dar va repet; ele au rostul întelge sensul vieti, produce revelatia si autentica convertire, al descatusari sufeltului de agresiunea materiei ce-l copleseste pâna al ucide. Daca veti citi romanul si placheta de poezi la care fac referire veti întelege mai bine afirmatia mea de maisus, a motivului ptr care vorbesc cu atâta convingere, pentruca da, eu sunt initiat, am platit pretul, am trecut marea disperari (il întelg fff bine si pe Cioran). Daca-mi permiteti v-asi expune o concluzie privitor la dvs;

    Si dvs ati fost bagat in presa ce v-a stros materia a va trezi -elibera spiritul insa ceva zei straini va joaca feste,un initiat nu mai are voie cadea in disperare, nu mai are voie intimida in fata orcaror provocari cei sunt date contra materiei ci se ingrijeste doar de spirit, Si Petru cretia ajunsese la aceasta convingere (initiat), pe care a spus-o foarte bine fara prea multa vorbarie. Cred ca inca nu sunteti sigur pe Dumnezeu, inca nu l-ati pipait desi bag seama ca el s-a tot dat pe lânga dvs. nu prea va lasat … dar bag seama ca nici cel rau nu a dormit si pare fi fost mai abil atragându-va spre basmele lui ce va incurca drumurile… eu cred ca d-ta trebuia de mult sa treci faza de profan, sa fi un veritabil intiat, sa-l cunoasti pe Dumnezeu, nu din vorbele mele ori preotului ci personal, pentruca initiaerea este personala si la indemâna fiecaruia, mai ales celor care au trecut si prin suferinte care au avut rolul elibera , trezi spiritul.

    am sa revin la tema daca se doreste dezbate mai departe

    O.M.

  2. LIS, tocmai m-am uitat la film, a fost foarte trist. Finalul e fara nici o speranta.
    Fotografiile mi se par o facatura, prea multe jocuri de lumini si umbre, creatura e de-a dreptul eleganta. Sunt artistice…
    Mi-a placut Jurnalul tau de azi, pana si titlul e un scurt poem.
    “Il intalnesc in lift pe Vasile Vlad” imi da de gandit…
    Si mie mi-a trantit-o Ioan Es Pop, la telefon, ” nu-mi place stilul tau de a trai, exaltat”… si mi-a venit sa-mi fac cruce! Ha, ha, ha, acum imi vine sa rad. N-am fost in stare sa scriu nimic.
    Tocmai de aceea am savurat poemul de mai sus! Ia sa-l mai citesc o data.

  3. Jocurile de lumini, Andreea, sunt naturale, e lumina printre crengi, luminile dau credibilitate fotografiilor – dar creatura ciudată pare a fi recuzită de ghips. Poate revin cu un comentariu mâine aici, nu ştiu. Sarut-mana pentru vorbele bune.

  4. Domnule O.M. Sunt un credincios ortodox, crescut cu frică de Dumnezeu de mic (mergeam la biserică obligatoriu, deşi locuiam la un canton CFR, Cantonul 248, Halta Adjudu Vechi, la doi-trei kilometri de biserică). Dar sunt şi scriitor (sau mă iluzionez că sunt), adică pun în practică liberul arbitru, gândirea neîngrădită de nimic. Ce tot scriu eu aici are legătură în primul rând cu literatura şi abia la sfîrşit cu principiile morale sau cu dogmele religioase. Dar să ştiţi că merg la biserică în continuare (acum, la Bucureşti), şi dacă e un loc în care mă simt împăcat sufleteşte, acela e biserica de la mănăstire. Cu toate acestea, nu mi-l pot imagina pe Dumnezeu şi n-am o legătură specială cu el (aşa cum aud atâţia că au; ei sunt fericiţi, mulţumiţi de ei înşişi, eu nu sunt). În privinţa vieţii mele personale, e adevărat, coexistă un paradox: mi-am dorit să mă sinucid, am avut tentative, şi probabil că nu m-a lăsat credinţa în Dumnezeu să duc la capăt o asemenea nebunie. Atenţie, însă, nu sunt de acord cu sinuciderea nimănui, din nici un motiv, aş fi primul să intervin dacă aş auzi pe cineva că vrea să se sinucidă. Sigur, viaţa ne-a fost dată să ne bucurăm de ea (e aşa de scurtă, privind din perspectiva istoriei, că e chiar curios că nu reuşim să ne bucurăm de fiecare zi care ni s-a dat). Eu, cel puţin, nu ştiu să mă bucur de viaţă, o las să treacă de la sine şi atât.

  5. Va asigur dle Stoiciu ca nu mi-am propus catechiza, converti, ptr ca nu am la ce sa va convertesc, iar de catechizare… se tin preoti nu este treaba mea. Dealtfel cred ca eu voi inceta a mai discuta din perspectiva crestina deoarece nu vreau sa intru in intimitatea nimanui, plus ca eu personal respect absolut toate covningerile filozofice, inclusiv atei pe care cum cred ca bine stiti nu-i diabolizez, nu diabolizeze decât bolsevici. Nici nu ma vaciaresc de apostazie, nici de sfârsitul lumi nu ma tem, singura mea suparare este alta, si asta ma cacla pe coada rau de tot,

    cum dracu se face ca astia cu extraterestri lor, cu vrajeala lor de 2012 si alte dracoveni prinde atât de bine si la crestini, ca la cei care nu au convingeri solide intr-o religie mi se pare normal sa fie atrasi usor in basmele lor, ca suna tare fain literatura aia, ca tot literatura este si, vinde al dracului de bine, ca deh,,, la câta prostime pe metru patrat avem… mere…

    Si eu sunt un spirit foarte critic, nu pun botul la tot ce aud, vad ori citesc , iar crestinismul a fost dur purificat de mine, din punct de vedere uman nu am absolut nici un motiv a imbrasisa crestinismul, dimpotriva, partile negre, urâte pe care absolut toate religile le are te pune serios pe gânduri. In fine, eu pun stop problemei religioas-crestine, nu mai discut aceasta chestiune.

    Sinuciderea (gândul si tentativa), bântuie pe majoritatea oamenilor, specialisti spun ca in jur de 99% au avut macar gândul iar cca 50% tentativa, pentru uni este o optiune, au libertatea sa o faca si de o fac, pe barba lor o fac, eu nu le plâng de mila.. daca nu pot ai ajuta cât timp sunt in viata, dupa ce au dat coltul… nu ma mai intereseaza fostul personaj, exceptie fac cei care lasa in urma fapte demne de respect si capodopere demne de apreciat (desigur familia si apropiati). Omul indiferent de gradul de instruire are valoare doar cât timp traieste, ce trebuie apreciata la justa valoare, sunt satul de aprecierile post-mortem, le detest,imi este scârba de ele. Un om caruia s-a luat sufletul din el este tarâna, nimic mai mult, un hoit in prima faza dupa care descompunerea ….

    Ce insemna a te bucura de viata dle Stoiciu? Cât timp m-am luat dupa turma cu bucuria vieti am vazut ca mai amara devnea pe zi ce trece, ba si la gândul sinucideri m-a dus daca nu chiar si pragul ei … ce bucurie sa ai intr-o lume nedreapta dle Stoiciu, intr-o lume confuza, tâmpita, intoleranta, animalizata, lipsita de orce urma de respect fata de aprope, nu de iubire ci minim respect, ce bucurie de viata sa mai ai când privesti istoria asta .. mai ales recenta.. rahat pe bat cu bucuria de viata, si, oare merita lua viata pentru aceasta realitate? Da, daca nu ai absolut nici un tel spiritual, daca nu ai depasit faza animalica , numai ca lucruile stau taman pe dos, cei care si-au despasit conditia de maimuta (animal) gândesc curma zilele si o fac, pe când cei ramasi la stadiu de animal precum animalele nu se sinucid… pai… si atunci… care-i buba. ca avem aici o buba cât casa boborului de mare…

  6. am citit poemul pe net de vreo saptamana. si mi-a placut ideea cu harul ce ar trebui lasat mostenire. ,,nu-mi mai folosesc la nimic, in orice caz”. ei bine, LIS, poate ca nu-ti mai folosesti tie dar ne folosesti noua.

  7. Sarut mana, Carla. Mulţumesc pentru vorba buna (scoasă cu cleştele de la tine). M-am temut o clipă că te-ai supărat şi ca ai dispărut într-o lume paralela acestui blog (sau ce o fi). Tu eşti deja o parte a acestui jurnal online al meu. Îmi pare rău că trebuie să plec, trebuia să raspund şi domnului O.M. – las pe diseară, la noapte…