0
2 comments

Marţi, 16 noiembrie 2010. Sunt în continuare mirat de rezistenţa tinerilor drogaţi, care de o săptămână, non-stop, stau sub cerul liber pe un loc de parcare, între blocuri, pe o saltea dublă, pe care au plăpumi. Pur şi simplu profită de vremea frumoasă de afară. Au în jur tot felul de cutii de carton pline cu tot ce au nevoie. Sub un microbuz al Crucii Roşii abandonat, de care se sprijină ziua când stau pe salteaua matrimonială (pusă direct pe ciment), au geamantane cu haine şi comori ale lor. Vă daţi seama, din când în când mă uit, de la bucătărie, la ei. Am deja senzaţia că ei sunt acolo pe o scenă şi noi, cei din blocurile din jurul parcării, suntem spectatorii. Ei n-au nici un secret de ascuns, îşi trăiesc viaţa boemă perfect conştienţi că se uită zeci de capete consternate (asemenea mie) că e posibilă un asemenea gen de supravieţuire. Îmi pare rău că n-am acea stare specială pe care o am rar, când scriu o piesă de teatru (pentru ea trebuie să mă pregătesc, să mă documentez). Nu m-ar mira să fie filmaţi cu camere video de vreunul dintre locatari, care-i consideră „ciudaţi” – de exemplu atunci când îşi pregătesc drogurile sau când se injectează cu droguri. Fiindcă e un adevărat ritual la ei, durează enorm, e singura preocupare căreia îi dau cu adevărat importanţă (probabil fiindcă e şi foarte riscantă, lipsa de igienă putând să le transmită vreo epidemie, Doamne fereşte). Nu-mi dau seama cât sunt de sănătoşi (nu dau semne că sunt dereglaţi psihic). Tinerii sunt îndatoritori, bine crescuţi, amabili (mai nou spală maşini din parcare, contra cost cu siguranţă; sau mătură toată parcarea, plătiţi de binevoitori probabil). Doar din când în când se aud vocile tinerelor care sunt înnebunite de durere, îmi imaginez că intră în sevraj. Ziua stau cu ochii în gol, atunci când nu-şi prepară drogul. Sau fac diferite servicii (sunt convins că fiecare dintre ei are o treabă anume de făcut). Mănâncă probabil din ce primesc de la restaurantele din jur. Deşi mă uit rar la ei (fiindcă mi se rupe inima să-i văd că se complac în această situaţie), ştiu exact unde-şi ascund drogurile (atunci când se droghează, dacă apare un trecător prin parcare, ei se sperie şi ascund drogurile). Trecând zilele, s-au pleoştit încetul cu încetul, curăţenia lasă de dorit, n-au dus grămezile de gunoi la un container, nu mai sunt atât de curaţi pe cât erau. Interesant e că migrează, se schimbă (sunt cu siguranţă o comunitate, mică dar distinctă, au locaţii sigure; e posibil să aibă acces la duşuri undeva, fiindcă nu se mai scarpină în cap de mătreaţă, cum o făceau după trei zile). Într-una din zile au apărut două fete drăguţe, îmbrăcate după ultima modă, la urechi cu căşti, dansau, păreau extrem de fericite, mă întreb dacă n-are această comunitate a lor şi prostituate – fiindcă de undeva trebuie să facă rost de bani, drogurile sunt scumpe. Repet, nu sunt copii ai străzii, fugiţi de la casele de copii, eventual. Nu, sunt tineri „teribilişti”, care au căzut victimă drogurilor şi sunt mândri de boema lor. Ei fac parte dintre cei care şi-au vândut sufletul Diavolului (activat la acest început de nou mileniu)? Nu ştiu dacă aţi văzut vreo serie din filmele fenomenale „Mad Max” la televizor (cu Mel Gibson, în principal), cu scenarii scrise după o apocalipsă (după un sfârşit al civilizaţiei, când lumea s-a sălbăticit încetul cu încetul şi trăia în bande, cu cetăţi alcătuite în condiţii dramatice; e valabil acest gen de film şi după ce va dispărea curentul electric din cauza furtunilor solare şi nu mai rămâne bun de folosit în condiţii extreme decât combustibilul, benzina; în filmele „Mad Max” bătălia pe viaţă şi pe moarte e legată de capturarea acestui combustibil, care pune în mişcare maşinării suprarealiste, de vis; mişcarea era obligatorie, fiind în căutare de resurse alimentare, pentru supravieţuire). Nu ştiu de ce, aceşti tineri drogaţi din spatele blocului au pentru mine un rol într-o piesă care se va scrie în viitor şi ne va afecta pe toţi (vă spuneam că ne uităm de la bloc la ei ca la teatru; parcarea unde „joacă” ei pe gratis e înconjurată de blocuri). Pentru mine ei vin din acest film „Mad Max” – e o nebunie de avangardă (public fotografii ale acestui film). Viitorul nu sună bine deloc? Nu pot să-l uit pe unul dintre tinerii drogaţi din spatele blocului, care-şi căuta un loc pe picior, în apropierea genunchiului (după ce şi-a suflecat pantalonul), să-şi înfigă seringa, probabil că e tot numai înţepături de seringă… E groaznic, de fapt. Spectacolul acestor tineri drogaţi (repet, drăguţi, mondeni, politicoşi) e deprimant. Ei au ales acest stil de viaţă. S-a anunţat încă o săptămână de vreme blândă la Bucureşti. Nu vreau să mă gândesc la ce vor face dacă vor veni ploile şi frigul. Dacă ei au încăput pe mâna Celui Viclean, crezându-se liberi (nedepinzând de societate şi de stat), ce ne vom face noi, cei ce depindem de civilizaţia statală şi de regimul politic, cei ce suntem subjugaţi de cei ce au puterea în mâni şi vor să ne controleze în amănunt? Continui demonstraţia prezenţei Diavolului 666 în viaţa de zi cu zi: după „salutul Satanei” şi „codul de bare”, insist pe CIP-ul biometric, extins.

*

De ce suntem toţi consideraţi potenţiali infractori şi trebuie să fim urmăriţi până în pânzele albe? Las la o parte faptul că la baza electronică de date a CIP-ului personal al românilor pot avea acces şi infractorii lumii! România fiind prima ţară din lume care a introdus această stupefiantă „dare în urmărire generală” a tuturor românilor prin implantare de CIP-uri ultraperformante pe paşapoarte şi carnete de conducere (deocamdată)! Cum să nu te închini şi să nu apelezi la ajutorul divin? România era considerată „Grădina Maicii Domnului” – şi cum, tocmai România să se pună prima în slujba Diavolului? Sau tocmai de aceea Diavolul a pus pe roate afacerea cipurilor biometrice în România, atras de Grădina Maicii Domnului (în care ispitele sunt mult mai exacerbate decât în orice parte a planetei)… De curiozitate, vă redau mai jos o convorbire fictivă cu un anonim comun, dar avizat (nu mai putem avea azi încredere decât în anonimi avizaţi, că personalităţile publice au fost corupte de putere; inclusiv reprezentanţii Bisericii, care primesc salarii de la stat şi bani grei de la bugetul statului pentru reconsolidat bisericile „de patrimoniu”, sau care fac jocul puternicilor zilei, pentru sponsorizare; dintre ei, numai călugării, rupţi de păcatele lumeşti, mai pot fi crezuţi pe cuvânt, rugăciunile lor neîncetate şi meditaţiile monahale ne feresc de dezastru, Dumnezeu înduplecându-se să amâne Apocalipsa). Luaţi aminte la un anume proces de dezvoltare a mentalului colectiv:

Biserica luptă cu armele ei. Dacă preotul i-ar fi spus la Biserică enoriaşului că statul, prin acest tip de paşaport, îi reduce din drepturi şi libertăţi, enoriaşul i-ar fi răspuns preotului, făcând caz de versiunea oficială, cum că statul îl va proteja şi îl va apăra astfel de terorişti. Cu cipurile de tip RFID, oficialii ar şti în fiecare secundă unde se află fiecare cetăţean şi fiecare „terorist”, prin transmiterea de date de către cipul RFID către un releu transmiţător. În cazul unei infracţiuni, toate persoanele aflate în zona respectivă vor trebui sa dea declaraţii despre scopul, durata şi obiectul vizitei în zona respectivă. Degeaba îi spui românului că amprentarea este folosită doar în cazul infractorilor pentru identificare. El crede că dacă legea nu îl apără, îl va apăra Dumnezeu. În cazul de faţă, BOR cheamă la luptă deoarece şi ea este interesată… Oamenii sunt născuţi liberi şi trăiesc în „închisori” construite de societate, conduşi de vătafii oficiali, liber aleşi, şi de vătafii neoficiali, dar cu asentimentul primilor. Altfel, dacă nu ar exista infractorii, Poliţia nu ar mai avea de ce să existe. Apropo de asta, credeţi că spargerea într-un minut a băncii de la Cluj (ca şi toate infracţiunile ieşite din comun din ultima vreme) a fost executată de un oarecare? Nu! Spargerea a fost executată de oameni pregătiţi şi antrenaţi de stat. Scopul? Modificarea Constituţiei, a legislaţiei în vigoare, introducerea cipurilor RFID şi înăbuşirea din faşă a oricărei tentative de răscoală… Ne aducem aminte automat de solicitarea lui Băsescu: „trebuie modificată Constituţia”, trebuie legi mai aspre. De ce? Deranjam? Noi, romanii abia am scăpat de un regim dictatorial şi nu avem nevoie de altul, nici acum, nici altădată! De ce se vrea să fim puşi la colt?

– Şi dacă ţii ca mine paşaportul în sertar, acasă, cum mă urmăreşte?

Din întrebarea ta înţeleg că nu ai copii minori. Daca ai avea copii minori, ai vedea că nu vei putea să părăseşti ţara fără paşaport, deoarece copiii sunt trecuţi pe paşapoartele părinţilor. Şi în afară de asta, îţi convine ca la solicitarea paşaportului să fii amprentat tu şi copiii tăi la fel ca toţi infractorii?

– Ceva e, dar se merge mult prea departe. Ce naiba să ne urmărească ăştia cu cipurile, că ei nu sunt în stare să scoată o înregistrare de pe o stradă din Braşov de la casa de schimb jefuită. Pe mine mă deranjează stocarea datelor personale (şi medicale), care pot fi în atenţia oricui, pot fi falsificate…

Cipurile RFID sunt o creaţie tehnologică recentă, menită să înlocuiască iniţial codul de bare de pe produsele din magazine. În general, ele sunt compuse dintr-un cip electronic (care permite stocarea datelor şi alte operaţiuni electronice), conectat la o antenă miniaturală, putând fi aplicate pe diferite obiecte. Dispozitivul cu antenă poate fi detectat de cititoare speciale. Cipurile RFID sunt de două feluri: active şi pasive, după felul construcţiei lor; astfel, cipurile active sunt conectate la o baterie, iar detectarea lor se poate face de la o distanţă de cel mult 100 de metri, iar cele pasive nu sunt prevăzute cu baterie, ci pot fi citite numai prin apropierea lor de un câmp electric creat de un cititor special, detectarea lor fiind deocamdată imposibilă la distanţe mai mari de 10 metri. Când un cititor RFID emite un semnal radio, cipurile din apropiere reacţionează transmiţând datele către cititor. Dacă iniţial producerea lor a avut un scop exclusiv comercial, cipurile putând stoca mult mai multe date decât codul de bare, în ultimii ani mai multe firme producătoare de astfel de dispozitive s-au orientat pe producerea de cipuri şi pentru alte aplicaţii, precum acte de identitate, carduri de sănătate, carduri de credit, bancnote, etc. S-a mers până acolo, încât, invocându-se anumite situaţii excepţionale, să se urmărească implantarea unor astfel de cipuri în corpul uman… Voi reveni.

Dacă am acceptat codul de bare 666 (acesta e mersul civilizaţiei; oricum, tot aici am fi ajuns, odată ce Apocalipsa are sens implacabil), e clar că Fiara e demult în noi – ptu! Ptu! Scuip şi fac o cruce.


Like it? Share with your friends!

0
2 comments

2 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.