0
9 comments

Duminică, 5 iunie 2011. A treia zi la Festivalul Internaţional „Serile de poezie ale revistei Antares” – şi ultima pentru mine şi Doina Popa (duminică, 29 mai, ne-am întors la Bucureşti; vă reamintesc, de luni, 30 mai, participanţii la acest Festival au profitat de „componenta lui turistică” şi au plecat în Deltă, până pe 4 iunie, cazaţi într-un aşezământ bisericesc, la Maliuc; aici poeţii, inclusiv cei străini traduşi de Peter Sragher, au ţinut recitaluri, au vizitat Delta în bărci cu motor, au avut lecturi pe canale cu cenaclul „La Torţe”, au mers la Sulina şi au vizitat plaja Mării Negre, au citit în sala de festivităţi a primăriei; organizatorul acestui Festival, Corneliu Antoniu, să trăiască, alături de Florina Zaharia!). Să nu uit şi acum să consemnez: participanţii la Festivalul Antares au primit (ca în fiecare an, de altfel; ajuns cum e la a 13-a ediţie) o mapă de protocol în care găseai programul în format mic şi afiş, cu numele fiecăruia invitat pe el, apoi numerele la zi ale revistelor literare conduse de organizatori, Corneliu Antoniu – Anatres, care apare sub egida USR, cu sprijinul Primăriei Galaţi, şi Florina Zaharia – Dunărea de Jos, editată de Centrul Cultural cu acelaşi nume şi de Consiliul Judeţului Galaţi, şi „Antologia lirică” a Festivalului, o carte de 146 de pagini, în care apar o parte dintre poeţii români prezenţi în limbi internaţionale (Virgil Diaconu, Aida Hancer, Peter Sragher, Valeriu Stancu, George Vulturescu, Ion Zimbru) şi poeţi străini traduşi în limba română (Serge Basso de March, Hughes Labrusse, Peter Waugh; îi pomenesc numai pe cei prezenţi; sunt alţi şapte poeţi în antologie, care n-au mai ajuns la Festival). Vreau să ştiţi că marele Festival Internaţional mare de la Neptun organizat de USR şi Primăria Mangalia, „Zile şi Nopţi de Literatură”, din 9-13 iunie (cu cheltuieli bugetare enorme, de la Ministerul Culturii şi de la Primăria… sectorului 2 al Capitalei; numai cele două premii, unul pentru un scriitor de notorietate şi altul pentru un scriitor tânăr, ambii străini, sunt de 15.000 de euro, de pe urma cărora statul român nu are nici un folos, publicitatea la adresa literaturii române în străinătate e egală cu zero; las la o parte faptul dintre scriitorii români sunt invitaţi aici numai scriitorii cu funcţii şi prietenii Irinei Horea şi ai lui N. Manolescu, în fiecare an repetându-se aceeaşi paranghelie exclusivistă; cred că aţi reţinut, în USR contează şi în întâlnirile internaţionale în primul şi în ultimul rând scriitorii cu funcţii; ce-o fi zicând din ceruri… N. Ceauşescu?) nu are parte de o asemenea antologie consistentă.

Duminică, 29 mai s-a mers de la Galaţi la Brăila – la sediul Bibliotecii Judeţene Panait Istrati. Aici au fost evocaţi Fănuş Neagu şi Ion Zubaşcu, trecuţi în lumea celor drepţi acum. Apoi s-au lansat trei cărţi ale poeţilor gălăţeni Ruxandra Anton, Virgil Costiuc (premiaţi ai acestui Festival) şi Valeriu Valegvi, prezentaţi de criticii Viorel Ştefănescu, Vasile Spiridon şi Al. Dobrescu. În altă zi voi cita din cărţile celor doi premiaţi şi din alţi autori gălăţeni (Florina Zaharia, A.G. Secară, Tudor Cristian Roşca, Andrei Velea), care dau de gol că avem de a face la Galaţi cu o înnoire a sensibilităţii lirice. Între scriitorii brăileni prezenţi: Gh. Lupaşcu, Constantin Gherghinoiu, Luminiţa Dascălu, Violeta Craiu, V. Mandric, Valentin Popa. Aici Valentin Talpalaru mi-a arătat o antologie pe care a coordonat-o el, intitulată „Din poezia vinului” (de la Plaut la D. Pricop), abia scoasă la Editura Opera Magna. Am primit o carte insolită de filozofie, semnată Valeriu Perianu – „Teoria realităţii totalitare: raţiuni paraxine” (despre „abordarea teoretică a realităţii pe care o trăim… prin această teorie, ştiinţa cunoaşterii pozitive şi metafizica ar putea fi unificate astfel într-o singură concepţie cosmologică acceptată de toţi gânditorii”). Directorii revistelor Însemnări ieşene (editată de Primăria Iaşi), Al. Dobrescu, şi Poesis, G. Vulturescu (apare sub egida USR şi e scoasă de ziarul Informaţia zilei din Satu Mare, patron D. Păcuraru, şi de Direcţia de cultură), au dat participanţilor la Festival în dar ultimele numere ale publicaţiilor lor luxoase. De la ora 11.30 s-a mers pe nava „Borcea” („de modă veche, cu furnal”) pentru o croazieră pe Dunăre de două ore – unde au fost programate recitaluri şi unde s-au împărţit diplome de excelenţă (de mângâiat orgoliile). Nefiind microfon, în condiţiile în care participanţii au ales să admire peisajul, stând ba în faţă, ba în spate, afară, ba la etajul luxos acoperit al navei fluviale, manifestarea literară programată s-a desfăşurat pe bisericuţe (a citit poezie cine a vrut, s-a lansat Antologia Festivalului, s-au ţinut discursuri pentru urechi ascuţite)… Dunărea mirosea şi la Brăila a peşte, pescarii erau peste tot (inclusiv femei stăteau cu undiţa şi râmele sau mămăliga lângă ele; unii pescari se bronzau cu familia pe malul Dunării), pe malul celălalt al Dunării erau brăileni la plajă, bacul care te trece pe Insula Mare a Brăilei merge o bună bucată de drum în josul sau în susul Dunării, treceau barje supraîncărcate pe fluviu. La coborârea de pe navă, s-a mers la „Mioriţa”, o „grădină” de pe faleză (degeaba a anunţat Corneliu Antoniu că merg la masă numai invitaţii din ţară şi străinii, „maximum 40”, la numărătoare s-a ajuns la 60, s-au supărat cei din restaurant, au lungit masa festivă, dar nu mai aveau feţe de masă speciale, s-a stat şi la mesele obişnuite din jurul mesei festive) – la masă era sosită şi o trupă de teatru franceză, venită să-l joace la Brăila (la Teatrul „Maria Filotti”), în această seară, pe Matei Vişniec… „Până să se servească”, m-am preumblat pe faleză de unul singur, lângă Gara Fluvială mi-a tăiat calea un şarpe de apă de vreun metru, nu-mi venea să cred cu ce viteză se ondula, a dispărut într-o gaură a unui copac. O tânără care l-a văzut şi ea s-a speriat teribil, a fugit în zigzag, l-am auzit pe prietenul cu care se plimba: stai la un loc, ăsta nu e şarpe care să sară la tine… Am asistat, apoi, cât am stat sprijinit de balustradă, privind Dunărea, şi la un dialog năucitor: tatăl îi dădea indicaţii copilului, fii atent, după ce pui cutia jos, o răstorni şi fugi. Fiul a refuzat să ducă el cutia (era o cutie de tablă înaltă, cu mâner, acoperită), tatăl a coborât malul cimentat pe malul clisos al Dunării, a lăsat cutia jos, a scos capacul şi a răsturnat-o, după care s-a îndepărtat îngrozit. Mă uitam stupefiat, mă gândeam că e carbid care face să sară cutia (mă jucam mereu în copilărie cu aceste cutii aruncate de carbidul pus într-un pic de apă), chiar apreciam distanţa, să nu fiu lovit de „explozie”. Când colo, nimic… Copilul, de sus, era nemulţumit, a coborât. Tatăl copilului s-a dus în faţa cutiei şi s-a uitat de departe în ea, copilul a venit şi el la aceeaşi distanţă să se uite. Nu se întâmpla nimic. Enervat, tatăl i-a spus copilului să se îndepărteze, să urce pe dig, a luat un băţ şi a bătut cu el fundul cutiei răsturnate. Abia atunci am văzut un şarpe lung cum iese din cutie şi intră în apa Dunării, unde dispare, tatăl şi copilul urmărindu-l în apă satisfăcuţi… În fine, Doina Popa m-a chemat la masă, că a adus „felul doi” (fix trei sarmale; bieţii oaspeţi au aşteptat mult şi bine o friptură şi o prăjitură; primul fel a fost un fel de telemea-caş cu ceapă nouă, câteva măsline şi salam; cine a apucat, a mâncat şi o boabă de strugure sau o banană, puse de frumuseţe pe masa festivă; autorităţile brăilene s-au făcut de râs; aşa le trebuie poeţilor, ce credeau ei, că invitaţia la Brăila nu e pe bani? Cei flămânzi şi însetaţi au fost anunţaţi că trebuie să plătească dacă vor cafea, alcool sau un suc sau altceva de mâncare; penibil, în condiţiile în care oaspeţii au fost primiţi regeşte la Galaţi şi la restaurant). Înainte să vin la masă am auzit pe un pescar strigând altuia pescar: mai lasă-mă, bă, cu Băsescu, că sperii peştele… Aşa cum vă spuneam, duminică, 29 mai, eu am plecat cu Doina Popa (şi cu Aida Hancer, care avea examene de studentă a doua zi, în maşină) la Bucureşti, acasă – nu înainte de a trece pe la fratele Doinei, din Brăila: Valentin Popa (profesor de filozofie, cu carte despre Vasile Băncilă, e şi prozator). Ştiind că am mâncat trei sarmale, ne-a adus afară, în curtea casei lui, friptură, plus îngheţată şi cafea – adică la el am terminat masa… festivă a Festivalului, „partea neîncheiată, Brăila”. Glumesc. Mă opresc. A fost un Festival benefic, desfăşurat sub steaua Antares (care orientează corăbiile poeţilor şi e confundată cu un OZN)…

PS. Public şi azi aici consideraţiile criticului Tudor Cicu pe seama poeţilor care au citit la a III-a ediţie a Maratonului de poezie şi jazz din noaptea de 20 / 21 mai (am scris iniţial iunie, îi mulţumesc lui D. Ungureanu pentru îndreptare), organizat de Dan Mircea Cipariu în foaierul Teatrului de Operetă din Bucureşti. Alţi doi poeţi la rând, al 10-lea şi al 11-lea:

Mi-am scris aici poemul rezistenţei mele…

(sau trei ore de maraton poetic la Radio Cultural)                                                   

                                                         pamflet

                         Moto: „Un ou de struţ, ouat de struţă…”                                                                                                                                                                 Marin Sorescu

(10). Bogdan Ghiu: ne anunţă  că-şi scrie poemul direct sub piele?! Din cartea scrisă în 1982, care va fi reeditată. Ne vorbeşte mult, după care citeşte în „prologul din carte” – spunând că a scris un poem debil pe care îl părăseşte. Apoi „vine ceva şi se lipeşte de poet”: poem… poem… poem (restul e hămesit de poem). „Ce bine că poemele există şi trăiesc în afara trupului” – e ceva ascuns aici – „pentru că poemul umple spaţiul cu lucruri faţă de care ar fi fost orb”. Mai aflăm despre teama poemelor de a sta singure… poemul e scurt… poemele precedente nu-s decât calea până la acest poem. Gata! Firul cu plumb e mai drept ca poemul său, dar el (poetul) scrie ca să dea la o parte poemul, să-l pună deoparte. E cam încurcată treaba aici, sigur că trebuie reluată, dar să trecem la următorul poet care-şi aşteaptă rândul:

(11). Cornelia Maria Savu: care ne citeşte din Sisi (n-are importanţă că nu ştim cine e Sisi, cu răbdare însă vom afla). Dar vom avea răbdare? Pentru că poemul–prozaic (chiar proză în toată regula) e o „întretăiere de biografii, strivite de trei imperii”. Oho! Ce spuneam: cu răbdare vom trece şi noi prin cele trei imperii. Poemul? Ne aduce-n  plin „cer de iarnă” şi o dimineaţă în care spaima îţi aşează bănuţi în palmă. Într-o astfel de dimineaţă, Hella va trăi la cheremul morţilor, desprinsă prea devreme din „carnea mamei”. Pe drumul însemnat al celor singuri „Got im Himer!” Aproape că nu mai ştim nimic despre Hella, care „intrase în criza de spasmofilie” pentru că Uca nu o înţelege pe Sisi de ce s-a ascuns ea în sacristia catedralei. Poemul ne vorbeşte despre Nicu şi Iohan care-şi amintesc ambii „o zi cât un veac din viaţa celor trei fete: Uca, Sisi, Hella… aflate printre stafii şi vrăjitoare. Şi autoare ne vorbeşte… vorbeşte…


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
9 comments

9 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. De la o (bună) vreme, aici se scriu pagini de jurnal ale unei Istorii trăite a literaturii române. Iar unde apar şi fotografii, descrierea e şi mai grăitoare. Pentru cine (mai) ştie ceti.
    Unele momente îmi amintesc de bunele şi mai puţin bunele, din vremile-n care şi eu prin Arcadia colindam. Ca la Junimea, osebeai uşor boierii de caracudă şi de prostime. Şi, vai de capul prostului (figurant în rol de admirator tâmp şi aplaudac de circumstanţă), dacă-ndrăznea să se smestece-n tărâţele mai marilor…
    Mai ales de când, în locul unui nomenklaturist loco, la şefia CJPCES (parcă aşa se numea, sau CJPECS?… parcă mai importă, că tot un fel de DCC era, dar mai abrupt dogmatic) fusese impus un AS bucalesc, cică şi ăla un mătrăşit politic. De fapt, cam cu el s-a început ‘resurecţia’ şi domiciliile forţate care au culminat cu dechembriştii lui’89.
    Dacă miliţienii erau obligaţi să patruleze câte doi-trei (bancul se ştie, da’l spun pentru tinerei: unul ştia cifrele, altul alfabetul, iar al treilea-i păzea pe cei doi oameni de cultură), cam la fel se ajunsese şi subt AS, în cultură… Parcă se lansase un consemn.
    Dar, mă opresc aici, că nu amintirile mele contează.
    Felicitări premianţilor (îndeosebi, celor doi: mie ştiuţi)!
    Şi mulţumiri hronicarilor care literaturizează pitoresc realităţi recent încheiate, deci deja în Istorie.

  2. Liviu, ai luat-o inaintea timpului! Maratonul de jazz si poezie a fost in 20/21 mai, nu iunie…

  3. Oricum, acest marathon a fost un fel de tichie de mărgăritar pe capul unei culturi în plină calviţie, dar al naibii de viforoasă în mătreaţă lirică. Mă uimeşte “stilul” publicistic de ceasornicar de muzeu al bunului meu prieten Tudor Cicu. El vede altfel lucrurile, pune pasiune autentică în miorlăiala metaforizată a unor consumatori de copaci şi actori-ingliţari cu (i)fose de poeţi. Tudore, poezia a murit. Trebuie arat ogorul din nou şi semănat din nou. Nu e cale de mijloc. Ce e de “recuperat” se va recupera de la sine. Nu eu sunt cel în măsură să ceară la control legitimaţiile de scriitor. Pentru mine, Manolescu Nicolae face parte din elita ratată a acestei culturi de azi pe mâine. Nu-l pot renega fără mustrări de conştiinţă. Totuşi, cum dracu se face că, tocmai acum, în mandatul său, uniunea s-a defazat de la idealul ei umanist primind “în rândurile” ei tot felul de cotizanţi tocmai coborâţi de prin copacii lui Darwin? Tu, ca om şi ca scriitor, ai un suflet şi o simţire artistică de apreciat. Dar nu văd rostul acestor comentarii-reclamă a acestui maraton de nimic. Mai bine ai solicita actele, hârtiile cu cheltuielile din jurul acestor zgomote…Nu te supăra, nu eşti un om necitit sau necinstit. Doar că evaluezi ceva ce nu există. Dă-mi trei nume de poeţi vecini cu amărâtul de Georghe Tomozei, de exemplu, şi voi fi de acord cu tine. De ce te ocupi de papagali? Acum, după vreo câţiva ani de idealism naiv, îi dau dreptate lui Nicolae Breban. În românia nu există mai mult de vreo 50 de scriitori. Parcă aceasta ar fi cifra avansată de el. Fireşte, noi nu suntem printre ei şi nici bine nu ne-ar fi printre ceilalţi. Asta aşa, de amorul artei. Marathon înseamnă cursă, concurs. Cum naiba să se întreacă morţii între ei ? Vorbesc despre cei care nu sunt în vederea lui Breban… Of, m-ai pus la treabă. Sper să lămurim chestiile astea de nelămurit la o bere, la Buzău, undeva pe o terasă cu băieţi cu ochelari de soare în jur. Ca să se ştie. Cel mai mare poet român actual e Băsescu . Ştii celebrul cuvânt care l-a scos la pensie pe Bacovia numai pentru că a fost rostit de Traian: “Ploooouuuăăă”. Hai, nu fi supărat pe mine. Bucură-te că te citesc cu plăcere. Te îmbrăţişez, Marin Ifrim

  4. Marine, prietenul meu: sigur şi la o bere şi la două îţi voi spune şi le voi spune şi altora toate astea, nu ca în celebrul poem: „Corbul de atunci încoace, stă şi tace, stă şi tace”… al mult îndrăgitului E.A.Poe. Mai deunăzi îi ascultam la TVR Cultural, pe cei doi „prieteni” filozofând asupra Prostiei, aşezaţi, cu gândul netulburat, dinaintea unui orizont larg deschis. Nu prea vedeam pădurea din zare, sau munţii care trebuiau să includă perspectiva celor rostite acolo. Cum n-am văzut-o nici în mult aşteptatul „maraton” al poeţilor la care aş fi vrut să particip de la A la Z. Cum depărtarea e însăşi parabolă a ipoteticului (cum spunea A. Pleşu), trebuie doar să vă imaginaţi distanţa de la microfonul poeţilor urcaţi pe scenă, la difuzorul aparatului meu, pentru a intui, aşadar, marginea lor de nefiinţă pe lângă marginea poemului rostit. Nu exista aşadar un drum mai scurt către autor, decât această redare (fie şi sub forma unui pamflet) pentru a-l apropia pe cititorul meu de esenţa însăşi a devenirii poetului trecut prin undele radio direct în poemul citit. Romanticii germani numeau asta: Idee aller Zeitlichkeit, ca să mă exprim exact asupra a ceva ce putea alimenta în rândul ascultătorilor respectivei emisiuni, un corp închis de informaţii. Mulţi poate s-au amuzat, mulţi au câştigat câte ceva – de fapt (termenul îi poate fi atribuit lui Schelling), nu planul ideatic al universului poetic al fiecărui autor trebuia făcut cunoscut, aflat, ci „ceva de gândit” cu privire la generaţia poeţilor noştri şi atmosfera poeziei lor trebuia transmisă mai departe către cititorul meu. Iar acest cititor (sper că a înţeles), trebuia să ştie că poetul inteligent poate fi recunoscut după fascinaţia pe care o exercită asupra lui elementarul (reprodus fugitiv de mine) şi că efortul său în această mare Ordine Cosmică este unul integrator cu Ordinea lui Spirituală. Cheia acestui mister al scrierii poemului poate sta (de ce nu?) şi în spusele preotului, aruncate cavalerului Don Quijote, în cap. 31 (unde se vorbeşte despre lucruri şi multe şi mari) al lui Cervantes: „Du-te cu Dumnezeu şi lasă-mă să-ţi spun doar atât: întoarce-te acasă, creşte-ţi copiii, dacă-i ai, şi nu mai umbla trela-lela prin lume, tăind câinilor frunză şi ajungând de râsul celor care te cunosc şi celor care nu te cunosc. De unde dracu ţi s-a năzărit că au fost vreodată şi că mai sunt încă pe lume cavaleri rătăcitori? Unde se află uriaşi în Spania sau hoţi de codru în La Mancha, unde Dulcinee vrăjite şi toată droaia de nerozii ce se povestesc pe seama ta?” Chiar? Unde dragii mei? Acest răspuns, despre nerozia poeţilor, merită un capitol numai pentru el. Prostia (dădeau de înţeles cei doi prieteni aflaţi la o şuetă): îşi are orgoliul eficienţei, de o vicleană agresivitate atunci cînd e lăsată să germineze îm pământ fertil. Încă nu am rămas cu toţii (cum spune I.B.Deleanu: „Cându-s pântece bine sătule/Atunci e şi gura vorbitoare”) că ar fi rămas bătrânii pe gânduri, după ce Parpangel îşi sfîrşi povestea despre nunta sa cu Romica (Cîntecul IX)… şi doar (după spusele autorului: că „Rânduiala-i bună pentru hăi mari,-/Zicea,- ce în frâu ţin pă hăi mai mici”), numai flăcăii, cu fetele şi nevestele, dănţuiau pe câmp, în rouă, ca nebunii, sub laptele lunii”. Nuntă mai ceva ca a Zamfirei, la care poeţii despre care am scris nici că au auzit ei vreodată. De-ar fi auzit urechile lor, pesemne şi-ar fi pus lăutele de-a stânga şi dreapta şi ar fi ascultat le cele de-n bătrâni. Sau poate n-or mai fi stat, şi ar fi plecat care încotro pe la casele lor. În timpul ăsta eu (cronicarul acelei nopţi de pomină) „mă odihnesc pe-o stâncă lină/Despre mine cântă păsările lunii mai,/O livadă cu stupi e lumea, nesfârşită grădină/Prin care hârjonesc tinerii cai” (Ion Gheorghe).

  5. Dacă stau să mă gândesc, are dreptate d-l Marin Ifrim? A fi sau a nu fi!- pare provocarea.
    Ce e de “recuperat” se va recupera de la sine. Nu eu sunt cel în măsură să ceară la control legitimaţiile de scriitor ale celor care au urcat în seara aceea pe scenă. Dar pe de alta parte, d-l Cicu, pamfletar in marathonul tvr cultural, (undechiar e nevoie de rabdare), dărâma temelia construcţiei prolelcultiste, clădite de M.N. @company, in fruntea uniunii, ehei!, inca de prin 90, (aceeaşi A.P. şi G.L.), iar acum, stând pe jilţurile în care-şi dospesc filozofic fundurile, discutand vezi doamne, intelectual despre ce credeti? Despre prostie! Din prea plina lor multumire de sine in care tineri foarte talentati pleaca cu scarba, lasand in urma lor un mare gol. Un astfel de critic tânăr e şi Daniel Cristea Enache, dar masa e ocupată de mancurţi. Intr-adevar, totul e regizat, la fel ca în footbol, o generatie ratata acolo dar şi aici. Nu pot sa nu remarc, viclenia lui T. Cicu, care sta dupa colt cu “pana”, dandu-le la cap, cand le e lumea mai draga „tinerilor crai” – cum se cred mai ceva ca-n Mateiu Caragiale, cu (i)fose de poeţi. „Corbul de atunci încoace, stă şi tace, stă şi tace”… probabil de la …nea Breban, încoace. Dar atenţie, prietene M.I. ai cerut să-ţi dea trei poeţi care meritau seara aia pierdută şi ţi-a dat unul, pe I.G. ceilalţi doi simt că i-a subtilizat cu Poe şi I.B.Deleanu. Rămâne să-i descifrăm şarada. Primesc provocarea. Dar… despre asta, pe altă dată.

  6. Multumesc LIS de cele două pagini despre Festivalul de poezie Antares…si d-lui Culai pentru felicitări. Pozele ţi le-am luat.
    După atâţia morţi m-a apucat o tristeţe…dar…
    ce mare e lumea când strig
    ce mică e lumea când tac.