0
3 comments

Duminică, 12.12.2010. Mai e statul român şi o patrie pentru români, în care să se simtă bine (ştiţi butada: patria mea e acolo unde mă simt bine; ea poate fi şi cea în care ai emigrat)? Mă întreb, fiindcă am fost iar surprins de preşedintele Traian Băsescu, cel de care românii nu mai vor să audă azi, declarând din mijlocul minorităţii maghiare (la congresul Mişcării Creştin-Democrate Maghiare, platformă din interiorul UDMR, de la putere) că „statul român nu e responsabil pentru locuitorii lui”. Asta înseamnă că statul român nu mai e patria în care să te simţi bine. Statul român poate fi împărţit în Ţinutul Secuiesc şi restul, în Ţinutul Secuiesc maghiarii având să se simtă bine „ca în patria lor”, nu? Las la o parte faptul că, prin Constituţie, statul numit România trebuie să aibă grijă de cetăţenii săi (şi că inclusiv dreptul la un nivel de trai decent este stipulat în Constituţie). Nu-mi dau seama până unde vrea să mai ajungă Băsescu cu discursurile lui antiromâneşti – probabil e un adept al internaţionalismului acum (de când populaţia majoritară a ţării îl înjură pe toate drumurile, fiindcă a adus statul în stare de faliment şi românii în sapă de lemn), al celor ce n-au patrie sau preferă să aibă cetăţenii duble. E curios că nu vede un lucru elementar: că din România nu pleacă exact minorităţile (care au toate motivele să se stabilească în ţările lor de origine; de la maghiari la armeni), dar pleacă pe capete românii unde văd cu ochii. E atât de trist ce ni se întâmplă, Băsescu îi invită pe români să plece din ţară dacă nu le convine cum el conduce. Nici o clipă nu se gândeşte să demisioneze fiindcă e incompetent şi, din rea-credinţă a distrus până şi speranţa în România. Demografic, România de azi se confruntă cu o situaţie intolerabilă, populaţia României se micşorează constant cu 5.000 lunar. Conform Institutului de Statistică, în primul trimestru din 2010, populatia a scazut cu 17.240 de persoane, in timp ce in intregul an 2009 populatia Romaniei s-a diminuat din spor natural negativ cu peste 34.000 de persoane. In prezent, Romania are circa 21,5 milioane de locuitori, fata de varful de 23,2 milioane atins in urma cu 20 de ani. De curiozitate, la nivelul unei luni: numarul de nascuti-vii a fost in martie de 18.048 (9,9 la 1.000 locuitori), cu 1.630 mai multi decat in februarie, in timp ce numarul deceselor a fost de 23.198 (12,7 la 1.000 locuitori), in crestere cu 1.072 fata de luna precedenta. Pur şi simplu, Băsescu nu numai că-i alungă pe românii nemulţumiţi din ţară (mai ales intelectuali şi cadre specializate), dar face tot posibilul să micşoreze numărul naşterilor, impunând o legislaţie de austeritate care dezarmează părinţii. Pe de altă parte, prin punerea la pământ a sistemului sanitar, omoară mii de români cu zile (mai ales pensionari)… Îmi atrăgea atenţia profesorul-poet Paul Spirescu că în România se duce deja o politică nazistă prin subminarea autorităţii Parlamentului şi prin acţiunile de selecţie naturală, făcute prin sărăcire, tăiere de venituri, prin desfiinţarea „statului social”. Personal, nu pot să cred că asist, la 20 de ani de la Revoluţie, la dezmembrarea demografică a României, prin politică guvernamentală. În aceste condiţii, mai putem vorbi de o patrie a noastră? Un stat care e responsabil numai faţă de cei ce au pe mână banul public, aflaţi la putere, „portocalii”, e viabil şi în Uniunea Europeană? Probabil că, în timp, dacă se perpetuează la putere şi după 2012, cum ne avertizează PDL-Udrea-Boc azi, vom avea apărută între români şi o rasă nouă, cea a portocaliilor, singurii faţă de care statul român, confundat cu Băsescu şi cu camarila lui, are o responsabilitate.

***

Mai avem un stat, nu mai avem o patrie… Poetul Ancelin Roseti din Bârlad (născut în 1967, membru al USR, extrem de zgârcit cu cărţile, intransigent cum e), revoltat de toate câte ni se întâmplă, îmi trimite pe e-mail un poem dedicat patriei, însoţit de un mesaj, din care extrag un eşantion: „Se pare că noi, românii, nici nu putem şi nici nu vrem să ieşim din fundalul pe care am încercat să-l creionez în acest poem. Cineva spunea, într-un comentariu, că nu crede că Ştefănescu şi ceilalţi au simţit palma pe care le-aţi dat-o. Şi eu zic la fel, deoarece virtuţile înalte nu pot fi înţelese de impostori şi de derbedei, de pupincurişti şi de tot felul de muhaiele, fie ele politice sau literare.”

GATA…

            Neîntreruptă patrie

a urmei de bici şi a ridicării de glas —

şi a celor ce spun că la început a fost cuvântul, şi a celor ce nu spun nimic,

            patrie fătată în zodia botniţei şi hrănită de ugerul spitalelor de nebuni,

            patrie din spatele unui zid

şi

            patrie însămânţată la coada ochiului de către cele ce s-au întâmplat prea devreme sau prea târziu,

            patrie din capul locului,

            patrie a tuturor celor ce vor fi uitate: a lucrurilor care nu înseamnă nimic şi a celor ce rămân neschimbate…             Neîntreruptă patrie

a şirului indian şi a rostogolirii pe scări —

şi a harului de a fi exact în acelaşi moment, şi a vorbei de duh, şi a duhului cu pasul ferm printre plăsmuite norduri şi icoane abrupte,

            patrie ascunsă în sfiala tâmplei

şi

            patrie căzută din cerul gurii în groapa cu lei…

            Neîntreruptă patrie

a numelui meu, a pragurilor şi-a cheremului —

a celor ce-au ajuns cu o clipă mai târziu şi a celor ce redau cu lux de amănunte nodul din gât,

            patrie a iniţialelor şi a caprei de pod, şi a straiului sobru de papagal al poeţilor odihniţi,

            patrie a oricărui fel de poeţi

şi

            patrie a scuipătorilor şi-a visătorilor în lanţuri, şi a tuturor celor ce-şi câştigă pâinea visând…

            O! neîntreruptă patrie a acestei Lumi Împăiate,

            Gata, mută-ţi fundul cât colo…! —

            Eu mă retrag în colivia mea,

cu toţi dumnezeii mei şi cu toate lichelele mele.

Ancelin Roseti

PS. Apropo de minorităţi care iubesc România, criticul Mircea Dinutz mi-a trimis o foaie a comunităţii evreieşti din Focşani în format PDF, cu conţinut enciclopedic-popular – dacă vă interesează, daţi click pe OCTOMBRIE 2010-ZIAR – MENORA NR.10 (şi iar click pe dreptunghiul apărut).


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
3 comments

3 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Când se va (că, sigur, o va face!) mai coace, Ancelin R. va putea ajunge – cumva – între Villon şi (nu urc mai sus) cei de la interbelică “Viaţa românească”.
    Îl felicit pentru “patrie”, nu şi pentru neeleganţele de mai spre final. Sper să se dezbare de “atari” teribilisme.

    Aştept : ce va gândi Dl LIS (şi comentatorii tij) despre ziua de 13… Să fie doar a lui Nichita, să nu fie…

  2. Când Labiş trecea prin poezie cu al său „Cozma Răcoare” răstignit la şa „într-un ameţitor, sonor balans” al cântecelor grele, în locul lui a apărut, de la Ploieşti, blondul Nichita, el însuşi voievod al poeziei: „ni se face toamnă/ bătând înspre iarnă” gata să ne ordone simplu şi concret: „Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet”, pentru că el ştia mai dinainte că „poetul e ca şi soldatul/ nu are viaţă personală”. Cum niciodată lacrima lui, n-a fost a lui, „el a şters lucrurile de lacrimi” şi poezia de cuvintele ei, dar aveam să aflăm asta abia după dispariţia poetului (13 februarie 1983). De apăsarea acestui gând – „cu mult mai mare” – Fănuş Neagu fusese călit în puşcăria literei să-i facă faţă poetului dinaintea stelei care–i ceruseră pe amândoi şi nu şi-i mai dorea să mai umble prin lume, printre atâţia plopi singurateci şi fără de soţ încercând să ni-i descrie la flacăra feştilelor aprinse în nopţile de iarnă: „deasupra de zarzări, de ţigle, de coşuri/ se înnorează cu păsări”…şi „o tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă. Atât a mai apucat să rostească dragul meu Nichita. La masa de scris unde nimeni nu te învaţă să scrii şi nici nu scrie în locul tău cineva, a fi scriitor înseamnă a te condamna la singurătate. Kafka ne atrăsese atenţia că „nu putem vedea adevărul, dar putem fi adevăr” în lupta sa cu un raţionament care râvneşte să aducă lumină într-o ceaţă der mistere. El ne şi atrăgea atenţia tuturor că „visele nu pot fi interzise”. Tot de la Nichita am învăţat că limbajul poemului este de fapt o privire atât de simplă asupra lumii, că totul devine prin rostire şi neînţeles şi văzut, ca ceva care „se trage–napoia ochilor/ şi nu se mai vede” (a unsprezecea elegie). Chiar mi se pare o fericită potrivire între cuvântul rostit şi pulsaţia interioară a gândului nerostit şi pe care numai suprarealismul a ştiut să-l exploateze. Intuiţia sa poetică – în acest caz – poate fi o artă, un joc, o ştiinţă, o determinare logică? Iată un pol atât de îndepărtat de ceea ce înseamnă cu adevărat poezia. Aventura cunoaşterii şi inspiraţia limbajului, care transformă acest „corp” (trup) al cuvintelor în imagine, pare a fi după Bernard Noël determinant în filozofia scrierii şi înţelegerii ecuaţiei poetice. Dacă ne-am reîntoarce la confesiunea iscusitului cavaler al lui Cervantes, am crede că tot ceea ce se săvârşeşte sub ochii îndeletnicirilor poetului, nu ar trebui să pară neapărat o cutezanţă nemaipomenită. Că doar el ştia bine ce-i vitejia şi înainte de a se ajunge la disperare şi nebunie, cu siguranţă propriile lui vise înregimentate în bătălii, erau dinainte duse cu iscusinţă şi exersate în faţa paginii albe a hârtiei ori dinaintea înfruntării cu marile sale încercări. Aşadar: „dacă te trezeşti,/ iată până unde se poate ajunge:/ Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru/ ca un tunel, privirea,/se face una cu tine./Iată până unde se poate ajunge/privirea, dacă se trezeşte” (a treia elegie). Mă opresc aici, fiindcă „şuieră o qvadrigă pe câmpia/ secundelor mele” …şi „unul e cu ochii în frunze, altul/ cu ochii în lacrămi… unul strânge frâiele cu mâna dreaptă,/ altul tristeţea în braţe”, iar din toate astea mă şi opreşte albastrul de Voroneţ din privirea sa: „fără mine nu se poate, dovadă că sunt”. Nichita a venit după Labiş într-un moment când totul părea a fi spus în poezie, dar a lăsat admiraţiei loc după acel „Eşti atât de frumoasă iarna!”. Fiindcă iarna a venit şi după Coşbuc, şi după Macedonski, Eminescu, Labiş şi Nichita… să ne înveţe sensul şi limbajul iubirii.

  3. Aferim!
    Da’nu chiar toţi (şi de tot) pe Nichita-l iubim…
    Cei mai mulţi ne pre(a)facem, din varii motivaţiuni (una şi cea mai ocultată-ntre toate: nepriceputenia). Dar, tare nouă ne place (nu doar la A-n-tenePalace) a ne da că-l iubim und pricepem.