Luni, 29 august 2011. Vă scriu de la Bușteni. Unde sunt venit cu Doina. Neașteptat, am hotărât să plecăm ieri la munte, pentru câteva zile, în afara week-end-ului (e deja o regulă: de luni până joi tariful e diferit față de zilele de vineri și sâmbătă sau duminică, prohibitive), când prețurile de cazare sunt mai rezonabile. Am făcut bagajele la derută, am plecat din București la 9.15 și am tras intuitiv direct la o pensiune-hotel nouă din centru (peste drum de acest hotel e Mega Image) din Bușteni. Noi preferăm Bușteniul, are trasee marcate de munte adevărate. Am găsit cazare cu 80 de lei pe noapte (vă reamintesc, la mare, la Casa Scriitorilor, plăteam 110 lei camera pe noapte, faceți comparație). Inițial mi-a cerut 100 lei pe noapte cazare și am refuzat, a acceptat să-mi facă o ofertă, stând nu numai o noapte aici: camera e superbă, cu frigider, televizor, birou de scris și baie ultimul răcnet. Am lăsat bagajele, ne-am stricat foamea cu sandvișuri aduse de acasă și la 13.15 am plecat pe munte. 
Având o jumătate de zi la dispoziție, am ales traseul pe care-l facem obligatoriu când venim la Bușteni, având peisaje de neuitat – Valea Cerbului-Gura Diham-Cabana Poiana Izvoarelor-Cabana Diham. Am mers continuu până la 21.15, am urcat și am coborât. Am redescoperit Valea Cerbului cu bucureștenii care formează o comunitate a corturilor și rulotelor (intrarea în Valea Cerbului pentru mașini e 10 lei, chiar dacă nu te campezi). Locuiesc aici de luni de zile, au antene de televizor. Primăria le pune la dispoziție toalete ecologice și cară gunoiul. Peste tot sunt avertismente cu prezența urșilor, care nu trebuie provocați. Azi a fost o zi toridă la Bușteni, ca niciodată am mers cu bustul gol (așa am urcat și în pădure, până la Cabana Poiana Izvoarelor), pe umăr cu un rucsac în care aveam haine de ploaie și frig, un litru de coca-cola, plus un sandviș și dulciuri (Doina are rucsacul ei). Sunt atât de majestuoși munții, frumusețea lor mă copleșește. Ne-am scos sufletul la urcarea de la Gura Diham (până aici, din Bușteni, am făcut pe jos o oră) spre Cabana Poiana Izvoarelor, poteca, largă, e în zece locuri, pe puțin, plină de noroi, fiind tăiată de izvoare ample. 
N-am întâlnit pe traseu decât o pereche de tineri și mi se rupe inima, ce se întâmplă cu tinerii, nu mai urcă pe munte? La Poiana Izvoarelor o doamnă citea dintr-o carte la soare, fericită de peisajul din fața ei. Am împărțit la cabană sandvișul cu un motan (am cumpărat două căni de ceai, 5 lei), aici m-a luat frigul, am luat un tricou pe mine. Am urcat apoi coama muntelui, ne-am oprit acolo unde a fost granița cu imperiul austro-ungar, de unde se văd toată valea și munții din jur, nicăieri nu ni se încarcă parcă sufletul mai aparte decât aici. Am traversat apoi pădurea și am venit la Cabana Diham, în vale, de unde se văd alți munți de vis (vilele apărute incredibil aici, în mijlocul muntelui, am aflat că sunt ale unui singur particular, care și-a recăpătat pădurea). Am băut și aici o cafea și un ceai, cabana a renăscut, are pensiune-hotel de lux (o cameră e 75 lei; să vii până aici e însă o problemă, trebuie să ai mașină de teren, să fii sigur că ajungi pe ploaie la destinație)… Într-un loc, pe munte, era întinsă sârmă între doi copaci, pe care își dădeau drumul cei ce voiau adrenalină. Tot aici era o școală de tras cu arcul… Am plecat de la Cabana Diham la 18.15, ne-am întors pe același traseu, la Cabana Po
iana Izvoarelor am încărcat cele două sticle de un litru (pe care le-am băut pe drum) cu apă de izvor. Pădurile sunt pline de conuri de brazi pe jos. Pantele la coborâre sunt și mai dificile. La 21.15 suntem la cameră, am cumpărat două pâini în ultima clipă de la Mega Image (care se închide la ora 21). Am mâncat din ce am adus de acasă (pui la cuptor). Vă imaginați, am urcat și am coborât opt ore pe munte, neîncetat…
***
Public în continuare partea a X-a a prozei mele scrise după puteri, în stil publicistic:
O încurcătură de minte
(III. Niște „cațavenci”)
În drumul spre Parcul Carol, Omul-de-ocară a cumpărat ultimul număr din săptămânalul România literară, pe care-l citeşte pe Internet, de fiecare dată cu întârziere, după ce-l deschide la chioşc atunci când apare şi rareori îi atrage atenţia vreun text, să merite să-l cumpere şi să-l păstreze (are apartamentul plin de reviste literare şi de ziare, ţinute până când se va hotărî să taie din ele ce-l interesează şi să le arunce). 
L-a cumpărat acum fiindcă i-a atras atenţia un text al lui Constantin Ţoiu. Formidabil, Constantin Ţoiu are aceeaşi frustrare ca el – deşi el e nevizibil, pe când Constantin Ţoiu… ce personalitate! Înseamnă că nu e bolnav la cap, cum a crezut. Ce a păţit el, a păţit şi Constantin Ţoiu, chiar dacă la alt nivel, Constantin Ţoiu semnând de la venirea lui Octavian Paler director onorific la ziarul Cotidianul. Pe când Omul-de-ocară era de la înfiinţarea ziarului prezent cu semnătura, se confunda cu ziarul Cotidianul, practic… Şi a fost aruncat ca o măsea stricată de noii patroni de la Academia Caţavencu, Doru Buşcu şi Ioan T. Morar… Nu-i vine să creadă că şi Constantin Ţoiu suferă, o fi având şi domnia sa sindromul Omului-de-ocară, de “deja vu”, scriind azi şi datând articolul cu ziua când a fost îndepărtat de la ziarul Cotidianul? Constantin Ţoiu subliniază că a fost exclus! Ce măgari… Nu poate să creadă. În ultimii ani, înainte de a fi cumpărat de “caţavenci”, se stabilizase semnătura “tabletei de scriitor”, pe prima pagină a Cotidianului, astfel: luni, N. Balotă, marţi Ştefan Aug. Doinaş, miercuri, C. Ţoiu, joi N. Breban şi vineri Omul-de-ocară (o vreme a semnat, sâmbăta, Dumitru Ţepeneag, dar cunoscutul scriitor de la Paris a renunţat, intrat în conflict cu un titular al acestei rubrici; în pagina de cultură avea o rubrică a lui, sâmbăta, Marin Mincu, care a publicat la sfârşitul anului 2004 o carte cu articolele sale apărute aici). 
Le-a zis-o Constantin Ţoiu, îşi spune în barbă Omul-de-ocară, îl desfiinţează şi pe Octavian Paler… Nerăbdător, Omul-de-ocară, o dată aşezat pe rădăcina copacului impozant, pe lac, deschide paginile revistei cumpărate, România literară şi reciteşte la rubrica “Prepeleac” a maestrului Constantin Ţoiu:
“Nu ştiu ce-ar fi spus publicistul I.L. Caragiale dacă, în epoca lui, vreunul din confraţii săi cunoscuţi ar fi fost excluşi tam-nesam de la un ziar la care ei ar fi scris de mult timp, fără să li se explice nimic.
De scuze, nu mai vorbesc. Sau măcar să li se fi adresat mulţumiri pentru colaborările avute, cu regretul că direcţia ziarului respectiv înnoindu-se, totul ar fi căpătat altă orientare. Se întâmplă. Normal!
Dar să nu sufli o vorbuliţă… Iată o dovadă nu numai de lipsă de educaţie, dar şi de proastă creştere crasă.
De când suntem liberi, parcă suntem mai mitocani ca niciodată. Ca şi cum nouă acesta ne-ar fi fost felul; dar, din lipsă de libertate, nu-l puteam dovedi din plin.
Or, acum este cel mai fericit moment să profităm, dând frâu liber bădărăniei!
Nu-l cunosc pe noul june-prim al noului Cotidian. Cu a sa figură tenebroasă de anchetator de lume bună, proaspăt şcolit (a, e o ţintă falsă, îşi spune iar în barbă Omul-de-ocară, se referă la Robert Turcescu, redactorul şef, nu la “caţavencii” Doru Buşcu şi Ioan T. Morar, “patronii”, adevăraţii sforari ai “noului” Cotidian, cei ce au aruncat la coş “vechii” colaboratori-scriitori de la Cotidianul; păcat că a greşit ţinta Constantin Ţoiu, Robert Turcescu e doar un om de paie acolo, lipsit de verticalitate), despre scris, el totuşi trebuie să afle ce spune Caragiale: Toţi suntem iritabili; expresivi, sunt numai unii…
Cu această ocazie, cum mi se întâmplă, îi luai măsura. Dânsul e un activist de modă nouă, cu ochi rimelaţi. Un personaj. Căruia un bun prozator i-ar putea asigura nemurirea. Nici Dinu Păturică nu fusese o simplă ficţiune – mai întâi, el a existat în carne şi oase!
Se mai spune, apoi, mai de mult, că eu aş avea darul premoniţiunii, verificat. Corect. Dacă aşa-i, nu-i văd bine pe imprudenţi.
Oricât aş întoarce-o eu şi aş învârti-o, ajung tot la vorba clasică a lui nea Iancu: Nişte moftangii, mon şer!
*
În vechiul Cotidian, scriam tabletele noastre de scriitori, N. Balotă, N. Breban şi cu mine. Nu ştiu dacă ceilalţi doi au fost anunţaţi sau nu ne azvârliră pe toţi laolaltă ca pe nişte măsele stricate. 
Ce m-a frapat pe mine este că o laşitate generală puse stăpânire pe ceilalţi ziarişti din generaţiile mai vechi, care au continuat să semneze, fără să le pese de excluşi. Halal!… (A, banul a închis gura tuturor, maestre, vorbeşte singur Omul-de-ocară; acum îl atinge direct pe Octavian Paler, fiindcă e singurul scriitor din “vechiul” Cotidian care semnează şi în “noul” Cotidian. Restul ziariştilor “mai vechi” care continuă să semneze în “noul” Cotidian nu contează, trec precum apa la canal când plouă)
Să fie gazetaril oare totdeauna ceva… sub un veritabil scriitor?”
Am încheiat citatul…
(Va urma)
Liviu Ioan Stoiciu
***
M-am lungit, regret că nu-i pot face loc lui Tudor Cicu, care mă completează și ieri la Comentarii, le voi prelua aici mâine, sper – fiindcă merită să rămână proza mea cu Omul-de-ocară împreună cu comentariile lui.
PS. În fotografiile făcute azi: Valea Cerbului (cu o mică parte din corturile bucureștenilor), Gura Diham, Cabana Poiana Izvoarelor, Cabana Diham.
Ma bucur pt dvs si dna Doina, este vitala reâncarcarea baterilor in natura , Ro este bogata in aceast sens.
Mă gândeam, pe timpul concediului petrecut în Grecia, pentru ce luptase Byron contra turcilor? Pentru că Byron, nu se mulţumea cu lupta sa, prin condei? Cine va şti să răspundă la această întrebare? Nu găsim un cronicar credibil şi sincer, ce ne-ar fi putut lăsa câteva gânduri scrise despre frământările poetului la acea vreme. Dacă ar fi existat unul singur, probabil, acum, ar fi însemnat cât o mină de aur pentru noi. Încerc să acopăr această lacună a acelor vremi şi, continui (în pofida nedumeririlor din parte unora şi altora) să scriu şi să descifrez în tainiţa unor gânduri ale poetului de azi, viitoare răspunsuri. Byron moare ca un erou în regimentul de voluntari pe tărâmul Greciei. Grecia ordonase un doliu naţional de 21 de zile, dar Anglia? Anglia, nu-i atinsă de această durere şi-i refuză îngropăciunea de onoare, când cadavrul poetului soseşte în Englitera. Poetul era periculos până şi după moarte. Dumnezeu m-a călăuzit, să mă aplec asupra poemelor sale din ciclul „Pelerinajul lui Childe Harold”, din care aş vrea să vă reproduc acest verset: ”O trestie de-ar fi acest catarg,/Şi-o zdreanţă pânza – n-aş opri deloc!/Ca iarba mării sunt, târâtă-n larg,/Împinsă de curenţi din loc în loc/Purtată de furtuni ici, colo, la noroc” (C. al-III-lea. V. II). Versuri care mi-au salvat romanul meu „Iarba de mare” de la o neînţeleasă interpretare. Am făcut aceasă introducere, pentru a fi mai bine înţeles asupra a ceea ce vreau a vă spune acum. Omul-de-ocară, spuneţi voi, se vaită şi el că de! unii încă mai publicau după excluderea sa de la revistă, fără să le pese de excluşi. Păi, haide boieri dumneavostră, să vedem ce spunea şi gândea Dinu Păturică (cel amintit, aici, în povestirea lui LIS): „ – Să trăieşti, măria ta, întru mulţi şi fericiţi ani! Eu sunt stolnicul Dinu Păturică, hale ispravnic de străini, şi am venit să mă închin măriei-tale ca o slugă plecată ce sunt şi să primesc strălucitele porunci ce te vei milostivi a-mi da…”. Aşadar, „după ce revoluţiunea triumfă şi sili pe boieri a o recunoaşte şi a-i jura credinţă”, abia atunci, Păturică deveni cel mai fierbinte apărător al ei şi, prin toate mijloacele, o exploată cât putu el mai bine. Nenea Iancule, nene Iancule!? Păi bine bre: dacă încă de pe atunci se ştia (până şi Păturică înţelesese asta), la ce bun a-i mai acuza acum pe iluştrii predecesori ai „Cotidianului”?. Autorul îţi confirmă teoria matale: „banul a închis gura tuturor”. Ce vor spune cei enumeraţi de Omul-de-ocară, în calitatea lor de înaintaşi ai acestui act înjositor? Ca şi Dinu Păturică, îşi vor pune o pereche de papuci galbeni de Ţarigrad, îşi vor strânge giubeaua la piept şi după ce vor face câteva complimente de linguşire, se vor repezi să sărute haina princepelui, luând „o poziţiune umilitoare”. Acum, realizaţi grozăvia acestei istorisiri propuse de LIS? Şi, asupra căreia, unora dintre dumneavoastră, vi s-a părut exagerată? Aştept întrebările şi nedumeririle voastre. Nu a scris poetul (până acum) în proza sa, cât vom decripta de aici încolo noi, pentru că, aici, se ascund multe vorbe „grele”. Dacă ştii să asculţi, „vei merita într-o zi să stai la masă cu zeii” (Homer).