0
17 shares

Vineri, 1 februarie 2019. Neobișnuit de cald la Brașov, 9 grade la ora 13.30, când scriu aici. Și se anunță zile călduroase în continuare (pentru această perioadă). Mai e zăpadă, deși a tot plouat. Nu știu de ce, înșelător, la vederea vortexului polar dintr-o parte a SUA am fost îngrijorat că și România va avea partea ei de îngheț și viscol duse la extrem în următoarele zile, observând în anii trecuți o asemănare a climei României cu aceea a unei părți (de mărimea României) din SUA. M-am înșelat, slavă cerului, măcar de evoluția vremii să fim mulțumiți anul ăsta, dacă vremurile nu ne țin partea… Nu mai am chef de scris pe blog, e pierdere de vreme, a trecut o săptămână de la ultima „publicare”. Totuși… Sunt îndemnat de administratorul acestui site „să nu mă las bătut”. Deci. 

Aici, unde locuiesc, la sudul Brașovului, într-o enclavă de locuințe la baza munților, s-a dat alarma cu animăluțele nimănui, apărute la curțile noastre, în căutare de mâncare. Apar pisicuțe și motani, îndeosebi (câinii vagabonzi sunt alungați de cei doi câini și de o cățelușă sterilizată ai micuțului nostru cartier; acum doi ani cățelușa a fătat de Anul Nou mai mulți pui când afară erau minus 24 de grade, i-a îngrijit o vecină, care a hotărât să o sterilizeze), le dăm de mâncare parizer și crănțănele whiskas. Acum doamnele, vecine, inclusiv Doina, se chinuiesc să prindă o pisicuță agilă, să o ducă la sterilizare, să nu ne trezim cu alți pui (a fătat anul trecut o altă pisicuță la o vecină, n-a știut ce să facă mai departe cu puii ei, toți de sex feminin, așa că a sterilizat și pisica și puii). Mă amuz că nu reușesc nicicum să o prindă pe pisicuța străină (neagră, cu ochii galbeni); mie mi-e milă.

+

Despre poezie am scris și pe 11 ianuarie 2019, la invitația poetului Nicolae Panaite. Anume:

O entitate lingvistică venită din nimic și care ne dă identitate

Cum va arăta poezia la noi în viitor. Viitor apropiat (din următorul deceniu sau la mijlocul secolului 21) sau mediu (la finalul secolului 21) sau pe termen lung (în secolul 22), viziune SF. Iar sunt pus la încercare. Personal, cred în continuare că poezia e în ADN (asemenea creației epice sau teatrale, sau în orice alt domeniu decât literar) și că nu dispare, din contră, se conservă (păstrând esența; chestie de instinct). Sigur, computerul (laptopul sau telefonul mobil performant) și internetul postmodern (cu cărți și reviste literare online, site-uri și conturi Facebook) au speriat bibliotecile clasice și moderne, cu cărți și reviste literare „de hârtie”, care rămân în rafturi („teoretic”, bibliotecile s-au informatizat și ele digital, între timp). Relativizarea postmodernă face indiferent creatorul de azi tânăr (tinerii sunt primii beneficiari ai computerului și internetului, „la rece”) dacă lasă în urmă o operă, nu e deloc impresionat că apare numai „online”, care dispare instantaneu dacă nu ai internet. Și internetul poate fi dereglat pentru totdeauna la o explozie solară catastrofală, așa ne-am speriat în 2012, când se aștepta și apocalipsa lui…

Dar exagerez, o dată ce toate datele administrativ-financiare ale unei țări (inclusiv armamentul și centralele nucleare) își pun azi baza pe computer și internet. Nu va fi nici o nenorocire pentru poezie și pentru poeții înnăscuți de azi sau de mâine dacă se dereglează computerul și internetul radical, ei au la dispoziție uneltele vechilor poeți, creionul, pixul, stiloul, hârtia… Eu scriu și rescriu și azi „de mână” poeme (deși stau toată ziua pe internet, citesc și scriu). Informația luată rapid de pe internet nu prea poate fi înlocuită cu nimic. Dar poezia nu are nevoie de suport virtual neapărat, ea poate aștepta, poate fi îmbunătățită în particular, scrisă caligrafic… Așa cum eu cred în viața de apoi (mutarea într-o lume invizibilă, „cuantică”, spirituală, sau într-o altă dimensiune, cu valori superioare, nimic supranatural), așa cred că poezia își va urma cursul natural, pe un suport sau altul. Important e că poezia e scrisă de adolescenți sau adulți, nu că se folosește de hârtie sau de computer și internet. Noii veniți inclusiv în poezie în limba română, tot timpul alții, cu alte modele, demonstrează că „ne merităm soarta”, că așa suntem lăsați (nu e vorba de fatalism).

Chicago

Ce se va întâmpla cu poeții și poezia lor de azi, ai acestui secol aflat la început, sau poeții și poezia lor de ieri (ai secolului 20), de alaltăieri (din secolul 19)? Câștigul unor stiluri în poezie rămâne în veci (chiar dacă e valabil numai pentru epoca în care s-a manifestat), în canonul și paradigma de rigoare, specifică unor epoci de înflorire sau de decădere. Să fiu iertat, e o prostie a receptorilor superficiali de azi cu tragerea unor granițe pentru literatură la instalarea și la prăbușirea comunismului (1949-1989,  susținută nu numai de tineri, obsedați că e „expirată”; Mihai Zamfir are și o teorie că literatura română în perioada comunistă, datorită cenzurii și evaziunii prin autocenzură, poate ocupa maximum două pagini într-o istorie literară a sa), poeții au găsit resurse să fie ei înșiși la masa de scris, n-au ținut cont de vremurile tembele, care le-au creat dificultăți. Pun la socoteală și alt critic, Ion Simuț, care a susținut ani la rând, după Revoluție, că poezia trage în jos literatura română și că ea va dispărea de pe o zi pe alta de la sine, nemaiavând cititori (sau auditoriu) – s-a înșelat, au apărut noi generații de poeți de atunci, poezia își vede de drum (fiindcă poezia vine de la sine, se scrie singură, poetul e doar un transmițător al unor unde care vin din univers, am citat un vers al meu, pardon de expresie).

Patrimoniul literar va păstra o seamă de nume de poeți, în principal pe cei originali (nu va conta în viitor ce funcții și premii au primit poeții în viață, dacă au condus reviste sau edituri, nici ce orientare politică au avut sau dacă s-au pus bine cu… posteritatea, măgulind noii veniți în poezie, cei care vor asigura, într-un fel sau altul, aranjamentul conjunctural al epocii lor publice; să fii poet sau prozator înseamnă să fii persoană publică). Așa cum avem în noi de la naștere sămânța morții (viermii care se activează numai după ce dai colțul), așa avem în noi sămânța frumuseții artistice, creatoare, care-și caută gloria toată viața. Fiecare poet având un dram mai mult sau mai puțin de inspirație în momentele cheie, când leagă un cuvânt de altul… Am observat prea târziu, la vârsta de azi, că fiecare cuvânt rostit la o rugăciune (parte spirituală, o concentrare a sinelui), fie și cuvânt inventat pe loc, are putere reparatorie-tămăduitoare în lume materială, dacă i-ai dat un sens.

Ce trebuie înțeles de criticii literari e faptul că poeții deschid viitorul apropiat, îl cuceresc prin cuvinte și versuri înainte de a se înțelege ei înșiși. Din poeți în poeți crește viitorul poeziei, spontan. Ce scriu poeții adevărați trebuie luat în serios, chiar dacă ies din limita esteticului (azi înțeles într-un fel, mâine va fi înțeles altfel, criteriile pentru impunerea esteticului neavând legătură decât cu creația pură, nu cu criticii ei). Experimentalismul e rampa de lansare și în viitor a poeților, el aduce noutatea și alege grâul de neghină. Priviți poezia de azi scrisă de noii veniți (dau exemplu o carte abia apărută, 100 de poeme scrise de o sută de cenacliști ai admirabilului profesorul Gh. Cîrstian de la Suceava, e uluitoare ingenuitatea profesională cu care scriu, dar în versurile lor poți vedea poezia de mâine? În condițiile în care niciunul din cei o sută de cenacliști, azi de vârste diferite, n-a devenit între timp un nume în poezia română, mă abțin să trag vreo concluzie) și puteți întrevedea fiorii poeziei viitoare – nu mai mult decât fiorii. Fiindcă sensibilitatea lirică e în continuă schimbare, dar nu se știe dacă în bine sau în rău, mă refer la conținut, la profunzime, la tiparul interior subtil, inefabil, care scoate în evidență o valoare reală. Putem privi și în curtea altor literaturi (de limbi internaționale), viitorul-care-a-și-trecut n-a adus „progres” în poezie, nici „evoluție”, se scrie „cum dă Domnul”. Sigur, nu e cazul să murim de grija viitorului poeziei (nici la noi, nici aiurea). Câtă vreme se exprimă inspirat printr-unul sau altul, poezia rămâne o entitate lingvistică venită din nimic și care ne dă identitate.

(Expres cultural Nr. 1 / 2019)

Fotografia de titlu: RENÉ MAGRITTE


Like it? Share with your friends!

0
17 shares

0 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.