Nostradamus vorbește de declanșarea unui „Mare Război” în 2024

Luni, 29 ianuarie 2024. Interesantă iarnă luna asta la Brașov (la marginea municipiului, spre Timișu de Jos, la baza Masivilor Piatra Mare și Postăvarul, acasă la 661 metri, la gard cu pădurea) – cu zăpadă de 20 de centimetri (am fost obligat să fac pârtii, firește) și temperaturi de minus 18 grade noaptea, în două reprize, și ziua cu temperaturi peste zero grade (care topesc încet-încet zăpada) și te lasă să te bucuri de viață (dacă știi să te bucuri; eu nu știu). În 2 ianuarie am urcat de unul singur (pardon, însoțit de Ciorăpel, câinele cartierului) pe Masivul Piatra Mare, până la 1200 de metri, dincolo de Bunloc (la vârful de la capătul telescaunului din Săcele), nu erau decât petice de zăpadă la 1200 de metri, în rest potecă de primăvară (în care îți îngropai bocancii în frunze)…

În continuare mă mir că animalele și păsările sălbatice nu mor de foame pe o asemenea vreme, trebuie că e un chin pentru ele să treacă peste iarnă. Altfel, eu am program zilnic de hrănire a păsărilor și animăluțelor care-mi stau în preajmă. Pițigoilor le dau dimineața și după masa de prânz semințe de floarea soarelui (aduse tocmai de la Adjud, cum am mai pomenit aici, prin fratele meu Marian), pâine feliată de vatră și biscuiți, firimituri (ce mai rămân prin casă, inclusiv de cozonac) și feliuțe de măr, pe ger adaug slănină tăiată mărunt. La lădița din gard se adaugă să mănânce și gaițele. La mierle le dau (în vase de plastic puse în spatele și în fața casei) crănțănele uscate de pui pentru pisici, plus slănină tăiată mărunt, atunci când e ger. Motănelul nostru crede că face fapte de vitejie când le alungă, dacă le vede ciugulind pe pământ.

Zilnic, de ani de zile, vine din pădure să mănânce la noi (când e ger doarme în marchiză la noi, în balansoar) un motan sălbatic „gri cu pete” (Doina îi spune Doinel), îi dau hrană umedă, parizer tăiat mărunt și mușchi de pui (are noroc, păstrez ce rămâne din mâncarea pusă motănelului și pisicii noastre, tare mofturoși). După masa de prânz tai, pe o tavă specială, mere, morcovi și sfeclă roșie, le arunc peste gard, pentru căprioare (căprioare care vin tăcute, mănâncă și pleacă, întâmplător le vedem dacă ne uităm pe geam) și pentru mistreți (gălăgioși, vin noaptea), nu știu dacă noaptea nu trece și vreun urs… Cumpăr săptămânal de la Carrefour (sau Kaufland, mai rar) kilograme de morcovi, sfeclă roșie, mere și parizer, plus hrană umedă și hrană uscată pentru pisici (e cheltuială serioasă cu ele; lasă că s-au scumpit peste noapte, li s-a dublat chiar, la unele sortimente, prețul). Sigur, parizer mănâncă și Ciorăpel, de câte ori vine la noi la poartă (zilnic)…

Dimineața mă achit întâi de hrana pentru ele, după aceea mănânc și eu (banană și alune, de regulă; din când în când Doina îmi lasă într-o ceașcă mare de ceai ovăz fiert, sâmburi de migdale, miez de dovleac și de floarea soarelui, nuci, stafide, câte puțin din fiecare). Sunt așteptat de păsări și animăluțe cu mare nerăbdare, fiindcă abia în jur de ora 11 le dau să mănânce (culcat înainte de ora 2, mă pune pe picioare telefonul poetului Aurelian Titu Dumitrescu la 9.35, de regulă; din păcate nu am parte de somn toată noaptea, motănelul și pisicuța mă trezesc după ce ațipesc și de șapte ori; motănelul iese și reintră, pisicuța îmi vine și de cinci ori pe piept).

Am tabieturi stricte la trezire, durează până să ies afară din casă o oră, o oră și jumătate (la trei zile mă bărbieresc) – plecat din pat la 9.35, vin cu telefonul mobil la baie, mă așez pe „scaun” și citesc știri și trei sferturi de oră, nu-mi dau seama cum trece timpul. Șterg apoi părul pisicilor unde au dormit în casă (scutur păturicile) și mă îmbrac (rânduri rânduri de flaușate)… Dacă s-a așezat zăpada, fac pârtie până la lădița din gard, în spatele casei (după aceea în fața casei).

M-am luat cu vorba. A trecut și luna asta fără glorie. Am fost „de la distanță, online” corector și „cap limpede” la revista Viața Românească Nr. 2 (redactor-șef Nicolae Prelipceanu). După ce am dat bunul de tipar, am urcat în trenul intercity de București, joi, 18 ianuarie și mi-am recuperat permisul de conducere (suspendat două luni, până pe 12 ianuarie, știți) de la Brigada Rutieră din Str. Udriște. E curios, până în ziua sosirii la București (unde am domiciliul stabil) n-am știut unde anume să merg să-mi recuperez permisul de conducere, pur și simplu m-am dus intuitiv în Str. Udriște (nu departe de Piața Unirii), urmând să plec de aici acolo unde aș fi fost trimis de poliție, dacă aș fi greșit (mai rămânea să merg în Pipera la Direcția Generală Permise de Conducere și Înmatriculări, sau la Poliția sectorului 6, de care aparțin).

Ocazie să trec, apoi, și pe la sediul Uniunii Scriitorilor, unde e și sediul filialelor sale – s-a confirmat oficial, din acest an sunt membru al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor, am plecat de la Filiala Poezie București a Uniunii Scriitorilor (Doina Popa e în aceeași situație, doar că ea a plecat de la Filiala Proză București), pe Calea Victoriei. Și am venit și pe acasă, în Giulești-Sârbi, pe unde n-am mai trecut de nu mai știu de când (plantele în ghivece le mai udă o cunoștință), unde nu stă nimeni și praful a devenit stăpân. Am căutat înfrigurat un caiet-jurnal din octombrie-noiembrie 1989, care a dispărut (și eu abia anul ăsta am luat seama, m-am mutat de atâtea ori și l-am pierdut; sau e rătăcit printre atâtea documente personale, n-am o ordine a lor; sau mi-a fost subtilizat în 1989 de Securitate la Focșani, unde am locuit din 1975 până în 1990, n-am fost niciodată atent dacă îmi lipsește ceva din casă, securiștii aveau cheile la intrarea în apartamentul nostru, fiului îi dispăreau cheile), nu știu cum voi continua publicarea jurnalului meu în revista Scriptor, motiv de supărare (va trebui să sar peste perioada cuprinsă în acest caiet-jurnal dispărut; era exact perioada care mă interesa în chip deosebit, fiindcă eu am uitat tot ce s-a întâmplat după ce am semnat în 13 octombrie 1989 Apelul anticeaușist). La ora 15 am urcat la noroc, în Gara de Nord, în trenul „rapid” de întoarcere la Brașov. Nu mai am răbdare să stau în București nici măcar pe fugă, „s-a rupt firul”.

În rest, veche poveste, am mai scris versuri pentru sufletul meu, am răspuns la întrebări de anchetă literară sau de interviu de sertar și am citit la nesfârșit (de fapt, altceva nu fac în fiecare zi, în majoritatea zilei, decât să citesc; nu stau la televizor nici măcar la filme; mă uit doar la știrile de pe TVR 1 de la ora 20, atât, interesat de actualitate). Pe mai departe mă deprimă războiul din Ucraina (îngrijorat și de mișcările de trupe anunțate ale NATO la granița cu Ucraina) și din Gaza (Iranul e acuzat că alimentează terorismul musulman, și e vizat de SUA, care au baze militare în Orientul Mijlociu; ferească Dumnezeu de o extindere a războiului). Ucrainenii anunță zilnic 600-1000 de militari ruși uciși și răniți pe linia frontului (în condiții de iarnă), în timp ce israelienii sunt acuzați la Curtea Penală Internațională de genocid, isterizând societatea civilă de pe mapamond. Reamintesc, Nostradamus vorbește de declanșarea unui „Mare Război” în 2024. Să se fi săturat lumea de bine?

*

De curiozitate, pentru cei ce nu citesc România literară, în amintirea anului care a trecut (îngrijorat de noul an, care se anunță a fi mai rău), am răspuns la ancheta lui Cristian Pătrășconiu, intitulată „Bilanț 2023”:

Ancheta revistei România literară:

2023 –Bilanț

-Cărțile și evenimentele literare majore ale acestui an?

-Ce a însemnat pentru dumneavoastră acest an literar?

Răspuns Liviu Ioan Stoiciu:

N-am cu ce să mă laud

Cărți „care merită”, apărute în acest an, nu pot fi altele decât cele valorizate de cronica literară a lui Răzvan Voncu, înnobilate de rubrica „Focus” a României literare, nu? Sigur, trebuie trecute la apariții editoriale majore cele nominalizate la Premiul Cartea Anului 2023 decernat de România literară (plus cărțile redactorilor României literare apărute în acest an, fie și reeditate, neluate în considerație la acest premiu) și, eventual, cărțile impuse prin Premiul Scriitorul Lunii / Anului (cam aceleași), toate beneficiind de jurii de critici credibile. Altfel, recenziile și comentariile critice „de serviciu” la tot felul de apariții editoriale din 2023 (poezie, proză, critică) publicate de toate revistele Uniunii Scriitorilor (ele contează), în primul rând din România literară, n-au atras atenția decât conjunctural, ele satisfac orgoliile critice scriitoricești.

Rămâne totuși extraordinar faptul că producția de carte originală românească nu s-a împuținat (unele edituri particulare au chiar parte de supraproducție; din păcate, e vorba de carte originală de nivel mediu), în condițiile în care se recunoaște neoficial că nu mai are cititori… În privința evenimentelor literare (care pentru mine se rezumă la manifestările literare, pe plan național), rămân în admirație față de organizatorii lor (mulți, președinți de filiale ale Uniunii Scriitorilor) și față de participanți – revedeți pe site-ul Uniunii Scriitorilor remarcabila listă a „Proiectelor Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2023”, sunt 22 la număr, cam toate au fost bifate, cred, unele îmi sunt total necunoscute (eu n-am participat decât la două din ele, bucuros că am fost invitat, nominalizat la Premiul Național „Lucian Blaga” și la Gala Poeziei Contemporane, ambele la Alba Iulia), din câte am citit majoritatea acestor manifestări literare au fost onorate de conducerea Uniunii Scriitorilor (care se confundă cu redactorii României literare).

Dinspre mine, 2023 a fost un an de reflux – recunosc, „îmi merge rău” (îi scriam deunăzi prietenului din fruntea României literare că am parte de un an păgubos; lasă că am avut stricăciuni ciudate casnice, venite pe rând, de mii de euro, dar mi-au fost furați online de hackeri economiile de 25.000 de euro din conturile mele de la o bancă, voiam să-i cumpăr o mașină automată fiului; nu mai pun la socoteală că mi-a fost suspendat, pentru prima oară de când am mașină, carnetul de conducere două luni, cu amendă pe măsură, fără să înțeleg de ce; am fost bolnav, dureri cervicale și lombare, apoi gripă-Covid teribilă; e adevărat, când îmi mai reveneam urcam pe munte, să mă răzbun pe mine). N-am cu ce să mă laud, am răspuns la obligații literare; am mai scris, am tot citit, mai ales.

La fotografia din titlu: Acasă, la București