Nu mai suport să scriu despre nemernicia actualei puteri, România a avut parte azi de un nou eşec. Sunt şeful cenzorilor

Miercuri, 27 octombrie 2010. Atâta chin şi atâta cheltuială degeaba, protestul zecilor de mii de sindicalişti s-a încheiat la Bucureşti într-o tristeţe semnificativă – „moţiunea de cenzură populară” a căzut, Guvernul Băsescu-Boc rămâne pe poziţii (deşi acest guvern a adus România în stare de faliment). Nici măcar cinstirea Cuviosului Dimitrie cel Nou n-a schimbat mersul mascaradei din Parlament (Cuviosul ar fi putut să schimbe gândurile unor parlamentari de la putere să voteze moţiunea, să cadă guvernul Băsescu-Boc, n-a făcut-o fiindcă ne merităm soarta, trebuie să ne ispăşim vina că i-am votat majoritar). România se duce la fund cu actuala conducere. Până şi antipatia la adresa actualei puteri a intrat în derizoriu. Trăim vremuri de restrişte, de care ar trebui să ne ruşinăm. S-a crezut că la venirea frigului va fi răsturnat sub presiunea străzii (a populaţiei aduse la sapă de lemn) acest Guvern incompetent. Nici vorbă de aşa ceva, nici măcar faptul că învăţătoarea din Caracal stă în greva foamei de 65 de zile în semn de protest nu mai impresionează actuala putere. Pragul critic se pare că a fost trecut, intrarea în iarnă pune cruce mişcărilor protestatare în stradă, singurele care ar mai putea urni lucrurile din loc, dacă s-ar radicaliza. Astăzi s-a depăşit orice imaginaţie cu măsurile de diversiune, care să compromită mitingurile sindicaliştilor, s-a anunţat chiar că e pusă la cale o lovitură de stat, toţi militarii şi poliţaii având să fie consemnaţi la locurile de muncă. Jandarmii au ocupat sediul Parlamentului şi sediul Guvernului. Actualul regim Băsescu dă o nouă măsură dictaturii lui… Am fost atât de revoltat de ceea ce s-a întâmplat azi, încât am refuzat să mă mai uit la ştirile de pe programul public de televiziune (TVR), care e închinat lui Băsescu personal şi PDL, să fiu sigur că nu-mi stric seara de tot. Abia reuşesc să mă concentrez să scriu aceste rânduri dezamăgite. Nu mai există nici o speranţă de mai bine, de alungare a mafiei politice care a ocupat România. De aici înainte va trebui să ne târâm până la primăvară, să supravieţuim înfrânţi.

***

Scriam duminică aici de un e-mail care a pus capac la toate, în care sunt acuzat de ce e mai rău, că sunt chiar şeful cenzurii la ziarul Jurnalul de Vrancea Online, o nebunie: Draga LIVIULE –

Cred ca ar fi fost corect sa mi se comunice, si mie (direct, nu prin „grozava sugestie” a… faptului implinit!!!), ca scrierile mele, ori persoana mea, sunt indezirabile, la Jurnalul de Vrancea online…!

…Si eu, care am crezut, cu naivitate, ca este vorba de…”o defectiune de calculator”…Pentru ca, altfel, nu-mi explicam cum, un articol ca acela trimis de mine, cu maxima constiinciozitate (Dascalii si poporul roman – corigenti la Morala), apare in Canada ori in Arizona (la romanii de acolo), si intarzie (peste „vinerea consacrata”… mie), inexplicabil (din punct de vedere logic…), in Vrancea…!!!

…Nu-ti port pica. Departe de mine! Ramai, pentru mine, acelasi amic dintotdeauna. Dar am un gust amar, in cerul gurii…

…Nu strica, insa, ceva mai multa eleganta, in tratamentul unui colaborator care (nu poti nega o evidenta!) s-a dovedit fidel si harnic! Si mai mult curaj (de a-l anunta ca nu mai are ce cauta la Jurnal!), si mai mult respect, pentru munca lui…In fine! Sa trecem.

Probabil (sau: mai mult ca sigur!) ca asa ai primit dispozitii sa actionezi (bine era sa-mi fi soptit si mie… – dar, acum, tot nu mai are vreo importanta!). Deci, continuu sa-ti urez, cu sinceritate, si de azi inainte:

Multa sanatate! – si:

Doamne,-ajuta!

Cu pretuire,

Adrian Botez

Nu mi-a venit să cred. M-am închinat. Vă amintiţi, eu editez / actualizez / administrez singur Jurnalul de Vrancea Online, iar Adrian Botez semnează în fiecare vineri un articol (de regulă incomod; de altfel şi ceilalţi scriitori care semnează la Opiniile Jurnalului de Vrancea, Marin Ifrim, Petru Ionescu, Paul Spirescu publică numai articole de atitudine neiertătoare, de opoziţie; dar lor li se adaugă şi alţi scriitori la rubrica de Cultură cu asemenea texte infamante; îşi fac datoria de conştiinţă, nu primesc bani pentru ceea ce scriu). Articolul lui Adrian Botez e singurul care nu e publicat de mine în pagină, ci de o prietenă a proprietarului acestui ziar online, Laurenţiu Barbu (aşa s-a obişnuit de la început, aşa a rămas). Nu e prima oară când poetul Adrian Botez mă acuză că-l cenzurez şi eu nu pot decât să mă închin şi să reacţionez supărat, fiindcă trebuie să mă justific pentru ceea ce nu fac… E aberant numai să-şi imagineze că eu aş încuraja cenzura de acest gen. Am avut cu Adrian Botez din Adjud, duminică, un dialog telefonic dur, dar colegial, n-o să dau amănunte. Până la urmă am dezlegat misterul, de ce n-a apărut vinerea trecută la Opinii articolul lui, doamna bibliotecară din Focşani, care i-l publică de regulă (doamna Liliana Mocanu nu publică nimic altceva pe Jurnalul de Vrancea decât articolul lui Adrian Botez de vinerea), era plecată de miercuri în ţară, în interes de serviciu şi că se întoarce duminică seară. A rămas ca altădată când mai pleacă vinerea pe nepusă masă de acasă să mă anunţe să public eu articolul lui Adrian Botez, să nu se mai ajungă la asemenea situaţii stresante. I-am telefonat lui Adrian Botez ce am aflat şi că doamna din Focşani îl va publica luni… Ca un făcut însă, luni după-amiază am văzut că nu i-a apărut articolul la Opiniile Jurnalului de Vrancea, i-am telefonat iar doamnei Liliana Mocanu, care s-a mirat că se face atâta tevatură, am aflat că n-a avut Internet şi aceea nu l-a publicat, dar îl publică „diseară”. Era prea mult, l-am invitat pe poetul Adrian Botez să-mi trimită mie, pe loc, articolul lui care trebuia să apară de vineri la Opiniile Jurnalului de Vrancea. L-a trimis, l-am publicat… Vedeţi, n-am o viaţă liniştită nici la acest Jurnal de Vrancea, care e mai mult o tribună voluntară de exprimare a nemulţumirilor acestor vremuri tulburi.

***

M-am achitat de o promisiune, am relatat povestea care a pus capac zilei de duminică. Să continui un pic şi cu Festivalul Dimitrie Bolintineanu, ediţia a 30-a. Până să înceapă manifestarea, sâmbătă, 23 octombrie am venit de unul singur în târgul tradiţional care se ţine la Bolintin Vale de Sfântul Dimitrie. De-a lungul drumurilor asfaltate erau întinse tarabe, mese lângă mese şi corturi sau tejghele, găseai de toate la vânzare, de la legume şi fructe scumpe (vândute în saci mari) la haine şi încălţăminte noi ieftine (probabil toate chinezeşti) sau puieţi de pomi şi hamuri de cai, turtă dulce şi cruci de ciment sau pastramă de oaie vânătă, vândută printre valurile de praf ridicate la trecerea maşinilor. Plus cilindrii cu aluat de cozonac pe ei, învârtiţi deasupra focului de cărbune de un motoraş. M-am oprit să privesc spectacolul trecerii lumii şi în „oborul” oraşului, unde e iarmarocul cu „învârtitoare moderne, care te ameţesc de nu mai ştii de tine, te ridică şi te coboară” şi cu manelele date la maximum. Aici trebuia să te fereşti de noroi. Nu mai era aglomeraţia din alţi ani (am fost asigurat că aglomeraţia maximă e de Sfântul Dumitru, marţi, nu azi, sâmbătă). Plus miros de fum de grătar. Comercianţii păreau a fi în majoritate ţigani (las la o parte faptul că Bolintin Vale e dominat de ţigani, comercianţii erau veniţi din toată ţara, probabil). Pretutindeni, spectrul sărăciei crunte, al unei lumi crepusculare… Şi, aşa cum păţesc de fiecare dată, m-am pus în pielea comercianţilor care se chinuiesc zi şi noapte dormind pe unde apucă (în maşinile lor jerpelite, nespălaţi, flămânzi, fără toalete puse la dispoziţie; ei nu-şi pot părăsi locul, trebuie să-şi păzească marfa): ce m-aş face dacă aş fi în locul lor, fără condiţiile de acasă? Adevărul e că toţi aceşti comercianţi sunt mult mai pregătiţi pentru supravieţuire în orice condiţii, mai sănătoşi şi mai senini decât noi, cei ce rar ieşim din casă.

PS. Public şi azi poze primite de la prozatorul Ion Lazu, făcute sâmbătă, 23 octombrie la Bolintin Vale şi la Mănăstirea Sămurcăşeşti din Ciorogârla.