O facem lată azi: urcăm la Vârful Omu și coborâm pe jos pe la Valea Cerbului, plecați de la ora 10, venim la ora 21 la cameră

Miercuri, 31 august 2011. Sunt la Bușteni și azi. De necrezut, azi am fost iar la Vârful Omu (2.507 metri) – pentru Doina e un nou record (în condițiile în care ea s-a opus). Și mai mult decât atât, am coborât de la Vârful Omu pe jos pe Valea Cerbului (șase ore de mers continuu, prin grohotiș jumătate de drum și praguri de coborâre extrem de dificile pentru Doina), la invitația Doinei… Am plecat la ora 10 de la pensiunea-hotel în care suntem cazați și, conform hotărârii, am venit la Telecabină și ne-am așezat la coadă, la care am stat o oră. Pentru cei interesați: programul zilnic al telecabinei Bușteni-Babele e de la 8.30 (dar pregătirile se fac de la 7.45) la 17. Marțea e revizie până la ora 11. Prețul pentru adulți e 32 de lei numai dus. De la Babele dai alți 18 lei dacă vrei să cobori la Peșteră cu telecabina. Eu, în bocanci, Doina în adidași (la coborâre se va plânge de dureri ale degetelor la picioare care se lovesc de bombeu, abia mai putea merge), cu un tricou fără mâneci pe mine. La Babele apare un nou hotel, e încă în șantier. Ajunși la Babele, m-am certat cu Doina: pe indicatoare scrie că până la Vârful Omu facem trei ore, asta înseamnă că nu ne mai putem întoarce cu telecabina (Doina are de ieri probleme cu degetele de la picioare, așa că am acceptat să mergem cu telecabina, deși pentru mine n-are nici un haz), mai bine să mergem la Peșteră. Nu se poate, am hotărât să mergem la Vârful Omu, mergem la el. Nu, că e ultima oară când mai merge cu mine pe munte, că nu țin cont de voința ei. Am luat încă o dată seama că trebuie să revin la preumblările mele pe munte de unul singur. Am întârziat nervoși la Babele și la Sfinx. Am invitat-o pe Doina să se încarce energetic de la acest punct de la Sfinx (de fiecare dată Doina a avut același comportament când ajunge la Sfinx, se ceartă cu mine, e nesuferită, sâcâitoare, mă obligă să o reped; asta înseamnă că se încarcă la Sfinx cu energie negativă). Exact ca data trecută, Doina a mers supărată la Vârful Omu, că pe ea n-o interesează – deși acolo e punctul cel mai înalt de încărcare cu energie universală! Voiam pur și simplu să-i fac pe plac, împotriva ei, să se încarce energetic aici. Am ținut banda galbenă. Abia după ce ne-am îndepărtat de Sfinx, după ce am trecut de clădirea Salvamont Bușteni și de cantonul Direcției Radio-TVR (aici e crucea unui tânăr care a fost trăsnit), Doina și-a mai venit în fire. Am descoperit și o troiță nouă, care nu e lângă poteca marcată turistică (și nu înțeleg sensul ei). De data asta erau turiști pe poteci, chiar din Germania, era și un grup care ne-a însoțit îndeaproape. Uluitor, un străvechi ARO (e adevărat, cu două diferențiale), produs în 1981 mergea fără probleme pe un drum desfundat (el face aprovizionare până la despărțire traselor de vară și iarnă, la Muntele Ocolit). Cerul era când înnourat, când era soare ­– o zi superbă, cu toate orizonturile deschise vederii. Am mers pe traseul de vară, acolo unde se desparte de traseul de iarnă, de la Muntele Ocolit (fenomenal), cu prăpăstiile în dreapta. Doina a rămas în urma tuturor, am așteptat-o permanent. Traseul de la Babele la Vârful Omu, pe Platoul Bucegilor, e accesibil pentru orice pretențios… La cabană, la Vârful Omu am băut o cafea și un ceai. Nu mi-a venit să cred, Doina a refuzat să urce muntele (unde e crucea energetică instalată cu autorizație) – de teama prăpăstiilor din ambele părți. Am urcat singur, aici, la crucea energetică de lemn ancorată, distrusă pe jumătate de curenții care traversează munții, era un grup masiv de cursanți Reiki, probabil, care se încărcau în particular de la energia universală (nu știu cum reușesc; Doina mai reușea) – îmbrăcați gros, întinși pe burete tip saltea, se rugau în colectiv. M-am întors la Cabana Vârful Omu și la 14.30 am început coborârea pe Valea Cerbului, o nebunie. Cum subliniam, Doina a propus să coborâm direct la Bușteni de la Vârful Omu, observând că sunt mai mulți amatori care ar vrea să-i conducem pe aici (fiindcă noi am mai coborât o dată; prima dată ne-am și rătăcit și ne-a prins întunericul). E un traseu pe alocuri infernal pentru cei sensibili, care au probleme de înălțime sau n-au condiție fizică. Am plecat la drum lung și Doina a rămas în urma tuturor, are un stil de a merge pe munte cu totul aparte, n-o scoate nimeni din ritmul ei (ritm de plimbare pe aleile unui parc din București). Grupul care a plecat cu noi de la Vârful Omu ne aștepta, la jumătatea traseului i-am rugat să meargă numai pe traseul marcat cu dungă galbenă, să nu se abată de la el (i-am salvat la un moment dat, făcând greșeala pe care am făcut-o și noi când ne-am rătăcit; e un traseu marcat părăsit, care se înfundă, prăbușindu-se pietrele muntelui pe el; greșit marcat, induce în eroare; brusc, poteca de pe înălțime trebuie părăsită și continuată la vale) și să nu ne mai aștepte, fiindcă Doina întârzie nepermis. Acest grup trebuia să ajungă la Predeal, unde era cazat. Am ieșit din pădure, eu cu Doina, la 20.15 în Valea Cerbului, de unde am mai mers trei sferturi de oră până în Bușteni, la pensiunea-hotelul nostru, ne simțim membrele desfăcute din încheieturi. Doina se resimte serios, degetele de la picioare (deși nu sunt rănite) o dor teribil… Am ajuns la Vârful Omu la ora 13.45, Doina s-a așezat pe o bancă în fața cabanei și nu s-a mai ridicat până la plecarea de aici, n-a vrut să vadă peisajele din jur (pe care numai de aici le poți vedea; e vorba de straturi de munți de jur împrejur, o minune; avem o țară atât de frumoasă, cunoscută doar de turiștii care se respectă), n-a vrut să urce pe muntele energetic… În sfârșit, e târziu, trebuie să public aici aceste rânduri. Pe drumul de coborâre (repet, șase ore non-stop; ne-am oprit doar la un izvor să ne umplem sticlele de un litru), de la jumătatea traseului, când se intră în pădure, am mers pe o potecă pe care înainte noastră au trecut vaci (ce caută vaci la zece kilometri în interiorul pădurii?), erau pline de balegă proaspătă, n-am mai pomenit. Altfel, am admirat patru capre sălbatice pe vârful munților, am mâncat și frăguțe. Traseul e impresionant în întregime, sunt numai ziduri de piatră până la cer, munți peste munți, dacă nu l-ați făcut, merită să-l faceți. Am ajuns la pensiunea-hotel îngrozitor de obosiți, abia am mâncat (nici foame nu ne era; pe traseu am mâncat sandviș cu mușchi și cașcaval, plus ciocolată). Dacă n-as fi avut de scris aici (și de publicat la Opinii, pe Jurnalul de Vrancea, scriitorul colaborator), aș fi făcut un duș fierbinte și m-aș fi culcat imediat. Într-un fel, o urcare la Vârful Omu și o coborâre pe jos de acolo  o faptă de vitejie, noi am încercat să ne simțim bine. Ne-am încărcat cu energie ajunși pe Vârf?

***

Public o nouă parte din proza mea scrisă în stil publicistic (cu personaje reale):

Partea  XII-a

O încurcătură de minte

(III. Niște „cațavenci”)

Omul-de-ocară priveşte atent în apa lacului din Parcul Carol, îşi aminteşte de o întrebare a lui de astă vară, lăsată fără răspuns: de ce-or fi stând broaştele călare, unele pe spatele altora? Fac sex sau sunt puii lor cei de deasupra? Sau sunt cărate broaştele bătrâne, neputincioase… Cât trăieşte o broască? Uite, că nu s-a gândit la asta până acum… Dacă o să mai ajungă pe acasă, o să se caute nişte informaţii despre broaştele din România de pe lac, pe Internet, pe “Google”, această incredibila enciclopedie care a desfiinţat cărţile documentare… Dintr-odată, îl atrage apa, nu-şi mai poate desprinde ochii din lac. E o vrajă… Ce impuls i-a transmis textul lui Constantin Ţoiu? E un mesaj subliminal în el? Mai ştii – poate, lehamitea de viaţă. Dacă s-ar arunca în apă, n-ar păţi nimic, la mal nu e adâncă, poate mai spre centrul lacului… Omul-de-ocară nu ştie să înoate, ar trebui să închirieze o barcă. De unde? A venit timpul să-şi încheie iar socotelile cu această lume? E ceva ciclic… Simte dinlăuntrul lui un impuls distructiv de necontrolat, nu-şi explică mecanismul. Are dintr-odată emoţii extraordinare, sufletul i s-a ridicat până în gât – vrea să-l părăsească mai repede, sau e speriat de gândul sinuciderii, reîncolţit brusc? Are emoţii negative, din păcate… Oricum, nimic nu mai merită pe lumea asta, demult şi-o tot subliniază… Omul-de-ocară e sufocat efectiv de emoţia gândului că s-ar sinucide acum, aici, înecat în lacul Parcului Carol. N-a auzit până azi să se fi înecat cineva în acest lac… Nodul în gât îl sufocă. Îşi aminteşte că emoţiile “tăcute”, neexprimate, care se duc direct în… guşă, în tiroidă. Ar trebui acum să urle, să strige, să scape de emoţia gândului sinuciderii, dar nu îndrăzneşte… Tulburările de tip anxios sau depresiv afectează grav tiroida. Toate bolile au la bază manifestări psiho-emoţionale: reprimarea dorinţei de a da glas acestor porniri, de a te exterioriza… “Dacă omul ar da frâu liber pornirilor interioare şi s-ar elibera de emoţiile negative, acestea nu ar ajunge să se acumuleze în planul psiho-emoţional, generând senzaţiile de jenă, nod în gât şi dificultate la înghiţire. Reprimarea repetată a emoţiilor duce în final la apariţia leziunilor în planul fizic: noduli, chisturi, guşă”… Omul-de-ocară îşi ţine mâna dreaptă la gât, se masează. Parcă toată energia pozitivă i s-a scurs în pământ. Închide ochii. Acolo unde e, la jumătate de metru de apă, la rădăcina copacului impresionant de pe lac, nu e văzut de nimeni. Eventual, puştii pe rotile, de pe podul majestuos, care duce la Monumentul Eroilor, l-ar putea observa dintr-o parte, dar e prea departe să se sesizeze… Înghite a câta “pastilă de somn”? Aţipeşte, nici nu-şi dă seama când. Are parte de acelaşi vis tembel, că scrie pentru Cotidianul – e revoltat în vis, dar e fericit, totodată, nu înţelege cum se poate, ştie sigur că e un vis tămăduitor de data asta, subconştientul i-a dat de gol că e pentru ultima oară când va mai avea acest vis în care scrie pentru un ziar conservator care a murit, Cotidianullui Ion Raţiu, de fapt. Chiar asta i se sublinia, “ziarul lui Raţiu a murit, învaţă-te o dată cu gândul”.

(Va urma)

Liviu Ioan Stoiciu

PS. Las pentru mâine comentariul lui Tudor Cicu dedicat Omului meu de ocară.

PS. 2. Public fotografii făcute azi la Cabana Vârful Omu, la Sfinx și Babele, la Muntele Ocolit.