Sâmbătă, 12 noiembrie 2011. Iar a fost o zi de sâmbătă și iar nu m-am simțit în apele mele. Motiv să-mi cer de aici scuze și pentru ziua de mâine, nu numai pentru aceea de ieri. De ce să-mi cer scuze pentru ziua de mâine, veți afla mâine. De ce să-mi cer scuze pentru ziua de ieri? Deoarece am avut parte de o nouă dovadă de solidaritate scriitoricească (rar întâlnită în afara găștilor literare), la Buzău, și mă tem că nu meritam. Reunirea scriitorimii buzoiene (datorată și bunei credințe a poetului și publicistului de autoritate Marin Ifrim) la lansarea cărții lui Tudor Cicu despre mine, m-a îndatorat încă o dată. 
Îmi imaginez că voi fi bruftuluit aici că am nevoie de laude, de cuvinte mari la adresa mea – și eu o repet: nu am nevoie de nimic, decât de reintrare într-o normalitate a bunului simț scriitoricesc. Aș da orice să văd un minim respect colegial reciproc între scriitori, să nu mai aud cum își dau unul altuia „la cap”, în penumbră, prefer de o mie de ori să-i văd reuniți la lumină în jurul unui coleg al lor pe care să-l felicite pentru o carte. Uneori (cum s-a întâmplat zilele trecute la Adjud, apoi la Buzău, cu scriitori vrânceni și buzoieni) asist la asemenea evenimente publice de bun augur scriitoricesc.
Scriam ieri, 11.11.11, că am fost „invitat de onoare” la manifestarea ”Vasile Voiculescu – arc de suflet peste timp” (cu premiații concursului de creație literară cu același nume și cu două lansări de cărți originale, ale lui Tudor Cicu, „Liviu Ioan Stoiciu – Poezia și subteranele ei” și Gheorghe Postelnicu, „Critice”; scriitori buzoieni), care a avut loc în aula Bibliotecii 
Județene Buzău, începând cu ora 11. Voi reda câteva din cele spuse la această manifestare (evitând vorbele mari la adresa mea). Din strat trebuie să vă spun că a fost o surpriză primirea mea cu atâta generozitate, trei dintre scriitorii care au vorbit și-au amintit de legături avute în trecut cu mine, de care eu nu-mi mai aminteam – și le cer îngăduință pe această cale (dacă ei mă citesc aici) că memoria mea e făcută praf. Primul care și-a amintit a fost Marin Ifrim, el a insistat pe faptul că literatura nu se măsoară la kilogram și dacă nu aduci ceva nou, nu te impui, că literatura română e un cașcaval plin de găuri în care și-au făcut culcușul tot felul de scriitori flămânzi, că eu sunt inconfundabil de felul meu și că am intrat în „Tabelul lui Mendeleev” al literaturii române (tabelul periodic al elementelor literaturii române, mai exact). Și-a amintit că înainte de 1989 primea scrisori incomode de la mine, pe care nu mai știa pe unde să le ascundă, să nu dea Securitatea de ele. Într-o zi a 
venit cu sufletul la gură un prieten și l-a anunțat că a venit Securitatea la nu știu ce poet și că el e cel vizat. Urmarea? A rupt tot ce scrise și tot ce mai avea compromițător în casă și le-a pus la fiert într-un lighean cu apă, după care a aruncat ligheanul, așa că l-a prins Revoluția fără nimic din ce era neconvenabil. Dar cele câteva scrisori de la mine s-au salvat, fiind uitate pe un fund dublu de valiză – și pe acelea le-a donat la Biblioteca Județeană Buzău, pentru fondul special… Dinspre Tudor Cicu – l-a cunoscut prin graficianul Ion Răduș: l-am citit, am văzut în el un scriitor adevărat și… m-am despărțit de atunci de mulți prieteni, deoarece am pariat pe el. Cartea lui despre LIS: un dans pe sârmă, cu această carte a spart definitiv gheața, că și-a pus sufletul la bătaie, are o rețetă eseistică specială de a scrie, o critică pur și simplu care nu s-a mai făcut. Cicu a fost șef de promoție la Matematică, veți înțelege în carte de ce totul e organizat, o carte care are măduvă a spinării verticală, Cicu 
vine pe filiera inginerilor lui Crohmălniceanu. În legătură cu cartea de „Critice” a lui Gheorghe Postelnicu, „care e o altă revelație locală”: ea deschide paginile istoriei literaturii buzoiene, se alătură cărților de critică dedicate literaturii scriitorilor buzoieni, semnate de Ion Roșioru și Florentin Popescu (buzoieni amândoi). Apropo, premiații concursului de creație „Vasile Voiculescu” (vezi numele lor în Jurnalul de Vrancea, la Cultură) au primit, în afara plicului cu bani și a diplomelor, și cartea intitulată „Scriitori buzoieni. Fișier istorico-literar”, semnată de Alex. Oproescu (fostul director la Bibliotecii Județene), apărută inițial în 1980, ediția a doua (scoasă de Mioara Neagu, care publică și „Literatura buzoiană, azi”, cu numele scriitorilor apăruți după anul 1980; personal, îi mai recomand un nume de scriitor buzoian, care azi trăiește la Pitești: Virgil Diaconu, născut în 1948 la Râmnicu Sărat, conduce revista „Cafeneaua literară” și are o 
grămadă de cărți publicate). A urmat Dumitru Ion Dincă (poet și publicist de primă mână): cartea lui Cicu e un demers extraordinar, în ziarul Opinia buzoiană scriam la „Mari scriitori români” despre cel despre care azi a scris Cicu, e o izbândă această aventură spirituală bazată pe jurnalul lui LIS, sunt în ea cascade sociologice. L-am cunoscut pe LIS în 1987 la Focșani la o manifestare literară și l-am auzit pe editorul lui LIS, căruia LIS îi reproșa că nu-i publică volumul aflat la editură, că de aceea nu apare, fiindcă e prea des pomenit la Europa Liberă. L-am văzut pe LIS și când era „președinte de județ”, instalat de revoluționari, la Focșani și m-a ajutat, pe mine și pe Victor Frunză, să iau legătura cu primarul speriat din Vadu Roșca și cu țăranii care știau totul despre crimele politice de aici puse în seama lui Ceaușescu, atunci ne-a dat cartea lui intitulată „O lume paralelă”, carte premonitorie, LIS trăind dinainte de Revoluție în acea lume paralelă care a venit după Revoluție. În septembrie 1991 l-am cunoscut pe Ștefănuță Lechea (condamnat politic, retras la Roșchila, student după Revoluție la 71 de ani la Teologie), mi-a spus că a primit ajutoare de la LIS. Aparent însingurat, LIS are o operă singulară, în acord constant cu propria 
conștiință. Voi reveni. Public în continuare ultima parte a recenziei dedicate volumului meu „Pe prag (Vale-Deal)”, din care avea să citească ieri criticul Stan Brebenel, la Buzău, la manifestarea despre care tot scriu:
PE PRAG (VALE-DEAL)
Atunci când crezi că este un învins, cum singur recunoaşte: „mai singur, mai ciudat, mai invidios pe / neliniştea ta decât ieri. Mă / ţin tot mai des cu mâinile de cap, nu mai ştiu ce / să mă fac. Sunt întrebat: te doare / capul, Vale-Deal? / Nimeni nu mă întreabă ce mai e de capul meu, de / fapt. / Nici tu nu mă întrebi. Dau înapoi, / înainte e numai ceaţă, nu mai e nimic de văzut? / … / degeaba, am pierdut / partida” („Am pierdut partida”, p. 58), îi apare o nouă provocare care îi (re)trezeşte pofta de viaţă: „Fetiţa stă picior peste picior, i se văd / coapsele, păcat / că nu are sânii uite aşa, cum are doamna / aceea, de la masa vecină, ea / ar 
şti cum să-i pună în evidenţă” („O nouă ispită”, p. 98). Convins fiind că singur nu ar câştiga partida poetul invocă divinitatea, chezăşia rezolvării tuturor problemelor: „Mă recunoşti, Doamne, că m-a ars singurătatea / până în măruntaie, nici n-ai fi / crezut – că m-au găsit trântit la pământ, / lovit de trăsnet, fulgerul / fiind atras de iubirea mea faţă de tine, sunt / convins, nu de furca de pe / umăr, că adunam fânul…” („Îndrăgostit ca de un bărbat”, p. 50).
Până la urmă, pragul magic „între plus şi minus, între raţional şi iraţional”, cum declară poetul, nu este decât în mintea fiecăruia întrucât şi înainte şi după el totul este la fel. Tot Emil Cioran, legat de acest subiect, scepticismul, mai spunea şi se potriveşte mănuşă cu volumul şi cu poetul Liviu Ioan Stoiciu: „Toată viaţa am fost victima unor nedreptăţi. Aş fi putut să le evit sau să le neutralizez. Din masochism le-am suportat, după cum am suportat calomnii fără a încerca să ripostez, doar din plăcerea de a fi victimă”. Trebuie să găseşti 
forţa interioară ca pragurile vieţii să nu te copleşească ci să le învingi, ca în atletism cum bine zicea Pierre de Coubertin: „Ai învins continuă, ai pierdut continuă”. Şi Liviu Ioan Stoiciu nu este un loser, este un învingător în ciuda scepticismului cioranian, mărturie stă acest excepţional volum.
Stan Brebenel
PS. Primele două fotografii publicate (de sus în jos) au fost primite pe e-mail de la scriitorii buzoieni Ovidiu Petrescu și Viorel Frâncu – le mulțumesc. Următoarele fotografii au fost făcute de Doina și de mine, după puteri (cu un aparat foto care dă semne de moarte).
AM PRIMIT DE LA UN PRIETEN ACEST DOCUMENT, O ENCICLICĂ A SF. SINOD AL BISERICII GRECEŞTI:
„CĂTRE POPOR”
enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei
Ierarhia Bisericii Greciei, care s-a întrunit în şedinţă ordinară pe 5-8 octombrie 2010, simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat, pentru a vorbi pe limba adevărului şi a dragostei.
Zilele pe care le trăim sunt grele şi critice. Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să vorbească şi să ia poziţie asupra evenimentelor la care suntem martori.
Este adevărat că ceea ce se întâmplă în patria noastră este inedit şi cutremurător. Criza duhovnicească, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea dezrădăcinării şi distrugerii temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate de la sine înţelese pentru viaţa din spaţiul nostru. Din punct de vedere social se operează o răsturnare a datelor şi a drepturilor, desigur cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitărilor lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.
În faţa acestei situaţii orice om raţional se întreabă: de ce nu am luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt caracterizate drept necesare. De ce nu am schimbat la timpul lor toate aceste patogenii ale societăţii şi ale economiei pe care azi le realizăm în un mod brutal? Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceiaşi. Cum au socotit atunci costul politic, ştiind că conduc ţara la catastrofă, iar azi ei se simt în siguranţă, pentru că acţionează de pe poziţia celor care dau porunci? Au loc răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi ele se impun aproape fără împotriviri.
Criza noastră economică, în cuvinte foarte simple, se datorează diferenţei dintre producţie şi consum. Între ritmul lent al producţiei pe care îl atingem şi nivelul ridicat de viaţă cu care ne-am învăţat să trăim. Când ceea ce se consumă este mult mai mare decât ceea ce se produce, atunci balanţa economică înclină spre partea cheltuielilor. Ţara noastră, pentru a face faţă, este nevoită să se împrumute cu speranţa că balanţa perturbată se va reechilibra. Atunci când însă nu se întâmplă acest lucru şi debitorii cer returnarea împrumuturilor plus dobândă, se ajunge la criză şi la faliment. Criza economică care chinuie şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful iceberg-ului. Este urmarea şi rodul unei alte crize, a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum prezintă însă nu doar o dimensiune economică, ci în primul rând este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul. O conducere care nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O conducere care în practică se vădeşte că a subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului.
Şi pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii. Nu ne-am pus problema adevărului lucrurilor. Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale, cu o desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea socială, au contribuit în mare măsură la situaţia de astăzi.
Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi încarcerarea omului în prezentul rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie. Viaţa a devenit un interval de timp între două date, a naşterii şi a îngropării, cu un interval necunoscut între ele.
Într-o asemenea perspectivă, deşertăciunea se ia la întrecere cu iraţionalul şi lupta o câştigă totdeauna tragicul. Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: „de ce iei droguri, fiule?” şi îţi răspund: „spuneţi-mi dumneavoastră de ce să nu iau? Nu sper nimic, nu aştept nimic, singura mea bucurie este atunci când înfig injecţia şi călătoresc (în alte lumi)”; sau atunci când atragi atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, iar el îţi răspunde cu un zâmbet tragic: „nu înţelegeţi că eu iau droguri, ca să trăiesc”, atunci înţelegi cât de incredibil de adevărate şi de potrivite în tragismul lor sunt cuvintele de mai sus. În loc deci de sens al vieţii noi am urmărit bunăstarea, traiul bun, puterea economică. Când însă nu există altă perspectivă de viaţă în afară de consum, când puterea economică şi demonstrarea ei ostentativă devine singurul mod al recunoaşterii sociale, atunci diferenţierea de restul lumii este singurul drum de viaţă, pentru că altfel,dacă nu eşti imoral, eşti prost. Aşa au gândit şi au făptuit mulţi, aşa am ajuns la diferenţierea şi de putere, dar şi de poziţie în poporul nostru. Întrebarea – dilema lui Dostoievski „libertate sau fericire?” o trăim în tot tragicul ei. Am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre. Astăzi omul în mod justificat tremură mai degrabă „oare nu cumva i se vor micşora veniturile?”, dar nu se nelinişteşte pentru deficienţele educaţiei care îi privesc pe copiii săi şi nu se îngrijorează de înjosirea persoanei umane. Aceasta deci este esenţa adevăratei crize şi sursa crizei economice pe care atât de nemilos o exploatează actualii „negustori de popoare”.
În Sinodul Ierarhiei, noi, părinţii voştri duhovniceşti, ne-am făcut autocritica, am dorit să ne confruntăm cu responsabilităţile noastre şi să cercetăm care este partea noastră de vină în prezenta criză. Ştim că uneori v-am mâhnit, v-am smintit chiar. Nu am reacţionat direct şi la momentul potrivit faţă de atitudini care v-au rănit. Negustorii distrugerii relaţiei dintre popor şi Biserica sa care îl păstoreşte au exploatat îndeajuns şi în mod pragmatic scandalurile fabricate şi au încercat să destrame încrederea dumneavoastră în Biserică.
Dorim să vă spunem că Biserica are antidotul consumului ca mod de viaţă şi acesta este asceza. Şi dacă consumul este sfârşitul, pentru că este o viaţă fără sens, asceza este drumul, pentru că conduce la o viaţă cu sens. Asceza nu este privarea de plăcere, ci îmbogăţirea vieţii cu sens. Este antrenamentul sportivului care îl conduce la competiţie şi la medalie, iar această medalie este viaţa care biruieşte moartea, viaţa care se îmbogăţeşte cu dragoste. Asceza este drumul libertăţii, împotriva sclaviei inutilului care astăzi ne înjoseşte.
Ne nelinişteşte situaţia Educaţiei noastre, pentru că sistemul educaţional actual se raportează la elev nu ca la o persoană, ci ca la un calculator electronic şi singurul lucru pe care îl face este să îl „încarce” cu materie, neinteresându-se de întreaga sa personalitate şi de aceea copiii noştri cu îndreptăţire se împotrivesc. De aceea suntem neliniştiţi în privinţa proiectului Noului Liceu care se pregăteşte. Manualele şcolare se scriu, într-adevăr, cu răspunderea guvernului, dar conţinutul lor îl vizează şi pe ultimul cetăţean grec, care aşteaptă de la Biserica sa să îi facă cunoscut cu putere şi glasul său smerit.
Înţelegem că toate parohiile noastre trebuie să devină spaţii ospitaliere pentru tinerii noştri, aşa cum sunt deja destule dintre ele, în care mulţi tineri găsesc refugiu în căutarea lor după sens şi speranţă.
Ştim că cereţi de la noi, păstorii voştri, o Biserică eroică, cu vigoare, care să aibă cuvânt profetic, cuvânt pentru tânărul contemporan, nu o Biserică secularizată, ci una sfinţită şi sfinţitoare, o Biserică liberă şi care să păstorească cu putere. O Biserică care nu se teme să ia poziţie faţă de sistemul viclean al acestei lumi, indiferent dacă împotrivirea conduce la prigoană şi martiriu.
Biserica este singurul organism care poate să stea nemijlocit alături de om şi să îl sprijine. Biserică însă suntem cu toţii şi aceasta este puterea noastră şi puterea ei. La unitatea dintre păstori şi popor ţintesc negustorii de popoare şi încearcă să o submineze. Ei ştiu că dacă vor „pierde” păstorul, cu uşurinţă se vor risipi oile şi le vor supune. Istoria ne învaţă că acolo unde Dumnezeu a fost luptat, scopul final era omul şi înjosirea lui. Întruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoaştere a persoanei umane. Biserica nu se opune guvernării, ci acelora care exploatând guvernarea şi ascunzându-se în spatele puterii lucrează să vă priveze de speranţă. Aduceţi-vă aminte că pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată, este o criză care urmăreşte controlul mondial de către puteri care nu sunt iubitoare de oameni.
Biserica lui Hristos are cuvânt pentru actuala situaţie, pentru că nu a încetat să fie şi trup al lumii, parte a istoriei. Nu poate să îngăduie nici nu fel de nedreptate, dar este datoare să arate disponibilitate pentru mărturisire şi martiriu. Ştim că oamenii de lângă noi suferă de foame, se află în sărăcie, se sufocă economic, deznădejdea de multe ori stăpâneşte inima lor. Cunoaştem acest lucru, pentru că prima lor oprire în căutarea speranţei este Biserica din zona lor, parohia lor. Scopul şi lupta noastră este ca fiecare parohie să devină centrul de unde activitatea pastorală a bisericii locale să îmbrăţişeze întreaga societate locală respectivă.
Decizia noastră este să creăm un observator al problemelor sociale cu scopul de a urmări îndeaproape şi de a preîntâmpina metodic problemele pe care le creează prezenta criză. Scopul nostru este să dezvoltăm lucrarea de asistenţă socială a fiecărei parohii, în aşa fel încât să nu mai existe nici măcar un om care să nu aibă o farfurie de mâncare. Cunoaşteţi şi dumneavoastră că în această privinţă Biserica realizează o lucrare uriaşă. Cunoaşteţi acest lucru, pentru că mulţi dintre dumneavoastră sprijiniţi voluntar acest efort al parohiei voastre şi îl susţineţi economic. Vă chemăm să staţi aproape fiecare de parohia voastră, ca să ne confruntăm împreună cu aceste momente grele.
Poporul nostru a trecut şi altă dată prin sărăcie şi foame, dar a îndurat şi a biruit, pentru că atunci avea perspective. Noi toţi putem să ajutăm pe unul şi unul pe mulţi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci de putere şi de dragoste. Cu acest duh, adunaţi-va în jurul marii noastre familii, Biserica, scoţând la iveală greşelile noastre, căutând sensul vieţii în dragoste, vom ieşi din acest ceas greu.
.
Ierarhia Bisericii Greciei
.
http://romaniadindiaspora.ning.com/forum/topics/un-document-cutremur-tor-al-bisericii-ortodoxe-grece-ti
„Asceza este drumul libertăţii, împotriva sclaviei inutilului care astăzi ne înjoseşte.”
In loc de „sclavia inutilului”, corect este „sclavia banului” !
Se pare ca grecii nu sunt ca romanii, singuri , in fatza „negustorilor (si) de popoare ” !
Care-si pun in practica, cu cinism si incapatanare, planurile lor de cotropire financiara, economica si sociala, mai intai prin pasarea unor domenii de suveranitate nationala unor organisme arbitrare , nealese democratic, ci impuse ( UE,FMI,BE,etc), pentru ca incetul cu incetul sa ne trezim (mai ales tarile crestin-ortodoxe) ca suntem datori vanduti si nu mai avem nimic al nostru !
La insistentele si amestecul UE masonice au cazut guvernele Angliei Poloniei, Irlandei, Portugaliei, Greciei, Italiei.
Urmeaza Spania, Ungaria si celelate care n-au putut fi cumparate pe nimic ca Romania sau Bulgaria..
Faptul ca se interzic pur si simplu referendumurile denota ca s-a intart in linie dreapta in vederea impunerii cu fortza a noii ordini mondiale in aceasta parte de lume.
Papandreu si chiar Berlusconi nefiind de ai lor, au preferat sa demisioneze decat sa ia decizii criminale impotriva propriului popor, iar Buserica Ortodoxa Greaca , desi tarziu, a reusit sa-si pastreze curajul si demnitatea, tragand semnalul de alarma, spre deosebire de ai nostri, care nu stiu ce sa mai faca sa le intre in voie dusmanilor neamului romanesc spre a-si pastra puterea si de a putea sa-si incaseze comisioanele rusinii (tradarii de tara !). .
P.S.
Cum e posibil ca un investitor strain sa poata rentabiliza o activitate preluata pe nimic de la statul roman, iar acesta, avand toate parghiile legale si constitutionale nu poate s-o faca, aducand-o in pragul falimentului, prin metode de capusare binecunoscute si nepedepsite niciodata.
Chiar au murit toti romanii adevarati, nu s-au nascut inca, sau le este teama si de umbra lor ?!