0
5 comments

Duminică, 6 februarie 2011. Se întâmplă atâtea, n-a început deloc grozav acest an, scriu aici de la o vreme tot mai des despre morţi semnificative, se ţin lanţ.  Azi voi trece în revistă moartea celor cinci mineri „obişnuiţi” la Uricani (care răspundeau de echipamentele electrice), în subteran. Am o slăbiciune pentru mineri, am fost mereu solidar cu ei – şi când s-au răsculat împotriva lui Ceauşescu, şi când şi-au cerut drepturile după Revoluţie şi au plecat pe jos spre Bucureşti, pe vremea lui Constantinescu. Le-am plâns de milă numai atunci când s-au transformat în batalioane civice de pedepsire a manifestanţilor din Piaţa Universităţii, când au venit în 14 iunie 1990 să-l apere pe Iliescu de „golani”, lăsându-se folosiţi, prostiţi… Ieri au mai murit cinci mineri spulberaţi de o explozie a gazului metan, toţi tineri, cu copii mici acasă, e îngrozitor. Am lucrat în subteran în prima mea tinereţe, autopedepsindu-mă. Am început cu mina de cupru de la Bălan-Harghita, când am terminat armata, în 1970. Eram îndoctrinat la maximum de armată (am fost radiotelegrafist la artilerie, la Bârlad), lecţiile de ideologie comunistă se ţineau zilnic. Intuitiv, am înţeles că numai mina mă poate trezi la realitate – şi aşa s-a întâmplat. M-am calificat din mers miner 2 (se începea ca vagonetar; aici te îmbolnăveşti de silicoză). În nici un an m-am răsculat, am scris sesizări legate de abuzurile flagrante de la mină şi Securitatea a pus ochii pe mine, după un an m-a îndepărtat de mină, mi-a spus că ştiu să scriu şi că locul meu nu e la mină, ci la… ziarul românesc de la Miercurea Ciuc, Informaţia Harghitei! Ziar condus de un activist PCR şi securist cu grade… Aici am devenit rapid incomod, în 1971 am fost trimis la Bucureşti să mă calific ziarist, la Academia Ştefan Gheorghiu (nu m-am înscris, am intrat într-o boemă bucureşteană absurdă). Nu vreau să mă îndepărtez de subiect. Voiam să ajung la anul 1973, când m-am întors în mină, dar nu la Bălan-Harghita, ci în Valea Jiului, la cărbune – aici galeriile erau calde. Am trăit într-o nebunie: 1973 a fost anul încercărilor mele limită, am avut şapte tentative de sinucidere. Am lucrat în subteran la mina Dâlja (azi închisă) din Petroşani, până ce m-am accidentat la o mână. Atunci, în 1973 am trecut şi pe la Uricani, foto (în lunile de pregătire – protecţia muncii), unde ieri s-a întâmplat tragedia. Pe atunci nu auzeam oficial de accidente tragice, probabil fiindcă erau ascunse de autorităţile comuniste. Aţi reţinut, ieri a avut loc o a doua explozie, după ce a intrat echipa de intervenţie şi salvatori după cei ce aveau să fie găsiţi morţi. Azi sunt uluit să aud cum se muşamalizau accidentele acum 30 de ani (muşamalizare care s-a perpetuat între mineri): A doua explozie, produsa sambata, la Mina Uricani, ar fi putut avea rolul de a sterge dovezile ramase dupa prima explozie, in care cinci mineri si-au pierdut viata. Aceasta ipoteza a fost lansata, la Realitatea Tv, de catre directorul Confederatiei Patronale din Industrie, Adrian Izvoranu. “Am fost intr-o asemenea comisie acum vreo 30 de ani. Trebuia sa intram acolo sa vedem niste lucruri, sa luam niste probe si asa mai departe si mi-a spus un miner ‘nu va duceti acuma, mai stati vreo cateva ore”. De ce? – Zice, ‘pai acuma trebuie sa fie explozia a doua’. Eu am crezut ca e ca la cutremure, ca e o replica si ala mi-a spus ca se intampla urmatorul lucru: de regula, dupa o explozie care se lasa cu morti si care atrage cuiva raspundere, se mai face una mica, care sterge tot. Eu va spun ce mi s-a relatat acum 30 de ani. Nu stiu daca s-a pastrat obiceiul, dar v-am spus cum se intampla”, a spus Izvoranu. Sunt trist şi amărât. Am şi azi cele mai vii amintiri legate de minerii din galeriile de cupru sau de cărbune, am mirosul galeriilor inundate în nări (pe care uneori îl descopăr în galeriile metroului, când sunt aerisite), văd mizeria cruntă şi şobolanii din galerii (care-ţi mâncau hrana luată cu tine în „şut”, degeaba o agăţai în cui, se ridicau până la ea, pe întuneric, după miros), plus noroiul, praful înecăcios „când se puşca”, buştenii uzi care te cocoşau, scările „suitoarelor” (care pentru un claustrofob ar însemna moarte chinuitoare), lămpile cu carbid sau electrice… Minerii rămân cei mai năpăstuiţi oameni de pe pământ, revederea soarelui şi a familiei la ieşirea din mină este cea mai frumoasă răsplată pentru ei (probabil de aceea toţi se cinstesc mai des, ei ştiu să preţuiască viaţa, să se bucure de fiecare zi)… Am o stare proastă acum, când scriu aici, îmi dau lacrimile. Mă opresc. După Revoluţie s-au închis minele una după alta (se va închide şi aceasta de la Uricani în următorii ani), modernizarea lor nu rentează, rămân oraşele minereşti o ruină, cu o populaţie ajunsă în ultimul hal de sărăcie (care trăieşte din fierul vechi adunat). Avem autorităţi postcomuniste tot mai ticăloase.

*

Mi-am amintit de Jurnalul meu de câteva pagini, intitulat „C.M. Bălan – Harghita”. Îl redau mai jos, mirat că l-am păstrat şi nu l-am pierdut (mutat fiind în toată ţara, de la o gazdă la alta):

Miercuri, 18 martie 1970. La Forţele de muncă Bacău, repartizare mina Bălan.

Joi, 19 martie. Cu bagajele făcute ieri pentru Mina Bălan, la ora 7 dau buletinul de identitate şi livretul militar delegatului minei (Nota LIS: terminasem armata cu o lună în urmă; stagiu militar de 16 luni, octombrie 1968 – februarie 1970, la artilerie Bârlad, caporal radiotelegrafist; abia împlinisem 20 de ani). La ora 10, plecat din Bacău cu microbuz, prin Piatra Neamţ – Bicaz (Cheile Bicazului) – Izvorul Olt – Mină Oraş Bălan (foto), ajuns la ora 14. Părinţii mei nu ştiu de plecarea la mină. Aici, în Bălan, zăpadă, frig, noroi, impresie proastă. Cunosc pe Petre Mocanu din Păuneşti. Zăpăceală.

Vineri, 20 martie 1970. Fac vizită medicală, sunt găsit bun pentru subteran. Atenţie la silicoză (toţi cei din subteran se îmbolnăvesc de silicoză). Fac viza de flotant pentru oraşul Bălan. Nu înţeleg pe ce lume mai sunt.

Sâmbătă, 21 martie 1970. Primesc de la mină cazarmament, sunt angajat la Combinatul Minier începând cu ora 13. Urmează zece zile de instructaj. Dorm în continuare la nea Petrică (apropo, din prima zi îl cunosc şi pe Anton Toader din Filipeşti Bacău, de care nu mă despart).

Duminică, 22 martie 1970. Găsesc pat liber la căminul de nefamilişti, sunt în cameră cu încă trei tineri: Ioşca, Dinu (Dan), Laurenţiu, toţi din judeţul Iaşi. Am unde să dorm de acum înainte. Oraşul Bălan nu este prea mare şi e plin de muncitori agresivi. Peste tot se vorbeşte limba maghiară. Masa, până acum, pe banii mei, m-am descurcat cum am putut.

Luni, 23 martie 1970. Ora 5:30, prezent la combinat pentru pontaj. Îmi fac o cartelă pe trei zile la cantină (12,50 lei). Am lucrat la lopată, la încărcat gunoaie (talaş) într-o maşină de salubritate. Maşina rămâne în nămol şi o oră şi jumătate ne chinuim cu lopeţile să o scoatem la liman. La ora 13:30, apel, apoi masa la cantină.

Marţi, 24 martie 1970. Ora 5:30 prezent în a doua zi pontată cu 50 de lei. Lucrat la lopată la stadionul oraşului, la aruncat gheaţa. După-amiază încerc să studiez (să învăţ, să citesc), nu reuşesc deloc, sunt dezorientat.

Miercuri, 25 martie. Lucrat la lopată la minereu în gara Izvorul Olt. A început să se mai încălzească. Astăzi au luat banii muncitorii, mulţi lichidează, pleacă definitiv de pe aici. În tot oraşul nu se servesc în ziua de salariu băuturi alcoolice. Nu pot să studiez. Am scos cartelă la cantină până luni, nu ştiu cât am să stau pe aici, la Bălan.

Joi, 26 martie 1970. Lucrat la lopată la minereu în gară. În oraş, la Bălan, au început scandalurile cu beţivii. După-amiază lucrez din nou la lopată la minereu în gară, pentru recuperare (zi liberă). Mă doare spatele, mijlocul, sunt răcit, mă supără amigdalele. Gastrita hiperacidă nu-mi dă pace în fiecare zi, fumez mult, deşi nu am bani. Sunt istovit. O femeie mă filează insistent, nu-mi face nici o plăcere — am întrebat-o dacă e paznic la minereul pe care eu îl încarc. La cantină, mâncare proastă continuu.

Vineri, 27 martie 1970. În sfârşit, azi nu am mai pus mâna pe lopată, în schimb am încărcat bolţari (prefabricate de ciment) şi butuci de stejar sau dracul ştie de ce, că m-au deşelat. Nu am intrat încă în mină. În oraş, iar scandaluri, e un coşmar, te aştepţi să-ţi bage cuţitul pe la spate, am impresia că în oraşul ăsta s-au adunat cei mai nenorociţi beţivani, oameni rupţi de beţi, nu numai bărbaţi. Numai bătăi peste tot. E îngrozitor, văd femei bete, urinate pe ele. Aud de femei căsătorite târâte prin noroi, pe întuneric, bătute, siluite şi abandonate. E frig, plouă. Tineri îmbrăcaţi caraghios, fără pic de gust. Oriunde mergi, e noroi.

Sâmbătă, 28 martie 1970. Am lucrat la stadion la lopată, la aruncat zăpada, sunt ud permanent la picioare. Am avut un conflict cu un inginer ungur (sau maistru, nu mă pricep), care m-a ameninţat că o să-mi arate el în mină. Dimineaţă a plouat. E frig, a început să ningă spre seară. Noroi peste tot, m-am săturat. În această noapte, Învierea maghiarilor (catolică) pentru Paştele de mâine. Am văzut-o la televizor pe „Dana” din Irlanda, câştigătoarea Euroviziunii. Nu învăţ (pentru examenul la facultate). Încă nu am scris nimănui unde sunt. Sunt de capul meu şi gata. Nici nu cred să scriu aşa repede cuiva, nu-mi place societatea, anturajul, nu-mi mai plac discuţiile la pahar, sunt retras, singur, şters. Mă consum în interiorul meu ca un fraier. Îmi vine tot timpul să strig sau să plâng, dar nu fac decât să mă resemnez cu situaţia în care mă aflu.

Duminică, 29 martie 1970. Frig, zăpadă, mi-am lăsat mustaţă, părul îmi e exagerat de lung, dar nu mai am bani demult. Am uitat să-mi trec adresa din Bălan: Bloc 5, apartament 104, etaj IV. S-a aşezat iar zăpadă. Bătaie formidabilă, de mai multe persoane, probabil îmbătate, la Blocul 2, a intervenit violent miliţia, pe jos erau nasturi şi cheaguri de sânge (un trecător, văzând nasturi şi pietricele însângerate, a crezut că sunt ochi scoşi).

Luni, 30 martie 1970. A noua zi pontată cu 50 de lei. Am cărat bolţari pe o distanţă de 25 de metri, am terminat repede treaba. Frig şi azi. Am scos cartelă la cantină pentru două zile. Aud de accidente în mină. Ce caut eu pe aici?

Marţi, 31 martie 1970. Au trecut cele zece zile de instructaj N.T.S., pontate cu 50 de lei, pe statul de plată am luat 500 de lei. Sunt repartizat în mină, în subteran, la frontul de lucru Şipoş Zero. Luca Ioan din Adjudu Vechi a vrut să mă aducă la el, la „Minus 50”, dar — semnal! Sunt oprit la birourile Şipoş, pentru suprafaţă. Program de lucru: 6:30-14:30, contabilitate. Bate vânt rece azi, s-a mai uscat noroiul. Cunosc tot felul de cetăţeni pensionaţi de tineri pentru boală nevindecabilă, pentru silicoză (praf de siliciu / cupru depus în plămâni), văd mereu oameni accidentaţi, oraşul acesta e un bazar de carne amputată, de praf silicogen, de frig şi de teamă. Încă nu am intrat în mină. Mulţi nebuni, fanatici incredibili: au venit la Bălan să se îmbolnăvească de silicoză cât mai repede, sau să-şi amputeze mâna sau piciorul pentru o pensie mare! Şi totul cu voia lor.

Miercuri, 1 aprilie 1970. Am început cu ziua păcălelilor şi la biroul la care lucrez. Sunt sfidat. Scot bonuri pentru două zile la cantină. Soarele arde pe cer, dar e frig.

Joi, 9 aprilie 1970. Am băut ţuică de brad şi m-am îmbătat puternic. Am luat 367 de lei în mână (pentru cele zece zile de instructaj: 500 lei, minus 113 lei cantina, minus 10 lei la cei 2 la sută contribuţie pensie, şi minus 10 lei alocaţie pentru copii). Am cumpărat bonuri la cantină pentru zece zile, fără pâine (0,50 lei pâine pe zi). Mi-am dus pantofii la reparat, mi-am cumpărat material de pantalon (2,20 metri) şi l-am dus la croitor. Am făcut un împrumut de 100 de lei de la contabilă.

(Nota LIS:Consemnările zilnice de jurnal scris de mână se întrerupe, de aici înainte ele revin aleatoriu)

Duminică, 12 aprilie 1970. Sunt cuprins de mare deznădejde, viitorul nu-l întrevăd deloc, nu pot învăţa, studia, scrie, sunt singur, trist, trist, trist, nici măcar nu pot dormi ca lumea. A plouat toată ziua, restaurantele sunt pline, beţivii sunt peste tot. Vineri m-am tuns, arăt ca o căpriţă. Beţivi şi iar beţivi, cântece şi ţipete (beţia mea de joi seara — a făcut cinste contabilul — a fost cuminte, deşi pe la 12 noaptea căutam prin ploaie garsoniera unde stă o maghiară căsătorită, servitoare la cantină, şi dimineaţă m-am trezit şi pe nas şi pe gură cu duhoare de brad). Azi am scris o scrisoare acasă, la ai mei, la Adjud.

Marţi, 14 aprilie 1970. Sâmbătă, duminică, luni, zile cu sânge, bărbaţi tineri sau între două vârste încăieraţi, înjunghiaţi de cuţite ordinare. Mult, mult prea bine venit decretul pentru regulile de convieţuire socială, apărut duminică — sper să le mai taie din avânt beţivilor din Bălan. Luni, adică ieri, cu 8 lei am vizionat la Casa de cultură un spectacol penibil de circ, de fapt de bâlci demodat şi prost, din Ploieşti. Dar dacă spectacolul a fost jignitor, publicul vulgar a fost acela care să mă împovăreze de regrete pentru tristul meu trai în acest orăşel infirm şi şters, Bălan. Plouă în fiecare zi, e noroi şi frig. În ziarul judeţean Informaţia Harghitei — ediţia în limba română, două titluri în acelaşi număr: „Vandalii din Bălan”, „Beţivii, bătăuşii din Bălan”… trist şi iar trist.

Miercuri, 15 aprilie 1970. Ei bine, cele trei zile însângerate au fost prea puţine la rând, de aceea s-a adăugat şi ziua de marţi: orele 12-1 noaptea, la Blocul 4, cinci tineri, de la restaurant şi până la camera unde stăteau, au tăiat pe oricine au întâlnit în cale, cetăţeni nevinovaţi. La bloc s-au tăiat între ei, iar atunci când a intervenit poliţia, au bătut un plutonier, se pare destul de grav. Cei cinci tineri sunt arestaţi (din cauza lor, şase oameni au intrat în concediu medical, unul dintre ei se află în comă, fiind trântit la pământ şi lovit cu bocancul în cap, în spate şi în stomac). Au lăsat sânge peste tot. În această dimineaţă s-a întors iarna, este frig, frig. Nu pot învăţa.

Duminică, 26 aprilie 1970. Pe 24 aprilie am primit 750 lei. Localnicii au început parcă să se mai liniştească, noul decret cu amenzile îi obligă să-şi bage degetele în gât — peste tot vezi vărsături. În schimb, poştele cu femei sunt tot mai dese şi mai sălbatice”.

(Nota LIS: Aceasta e ultima consemnare în Jurnalul scris în fugă la Bălan-Harghita)

Liviu Ioan Stoiciu


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
5 comments

5 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. În mina asta am fost şi eu, în vizită…am văzut cum ies ortacii din şut, negri ca smoala. Grea viaţă duc şi nimeni nu-i vede.
    Dumnezeu să-i aibă în paza lui pe cei sacrificaţi.

  2. Interesant, si io am tras prin subteran vreo 6 luni in Mina Livezeni, la Dâlja am facut instructajul, cunosc si eu zona foarte bine, dar si viata de subteran, ma uimeste câte asemanari din viata le am cu dl LIS, pâna si subteranul il cunoastem de la firul ierbi. Daca nu ma insel, Dâlja este cea mai veche Mina din Valea Jiului, inca din ani 80 (când am lucrat eu acolo), era o mina care nu mai renta, insa Uricani se spunea a fi optima productivitati.

  3. Astfel de cazuri aproape ca se repeta anual, dar cand nu ai ce pune pe masa faci astfel de compromisuri cu viata angajandu-te in mina..cu speranta ca poate vei trai si maine, condoleante familiilor!

  4. Anul 1972 (la doi ani de la însemnările lui LIS din minerit, deorece în 1970 eram doar un liceean prin anul trei, fără gânduri prea mari despre viitor), fiind anul meu de debut în revista TOMIS, e firesc să-mi aduc aminte şi eu fiecare detaliu. Aşa ceva nu se uită. În martie 1972, am citit în cenaclul revistei TOMIS încurajat de Mirela Roznoveanu, dar schiţa citită (una nesemnificativă) a dezamăgit auditoriul. O întâmplare petrecută atunci, a făcut să-mi dea speranţe că nu trebuia să abandonez calea asta. Ce s-a întâmplat atunci! Două ţigănci în fuste largi şi lungi, strident colorate, cu salbe de aramă la gât, au pătruns în sala de jos a clădirii de pe bulevardul „fost” Republicii, vizavi de parcul care străjuia pe atunci Biblioteca centrală a oraşului (unde se ţineau şedinţele de cenaclu) şi au întrebat cu voci stridente ce neapărat voiau lămuriri, ce anume se ţine acolo. Au fost poftite afară, (Nicolae Prelipceanu şi dacă nu mă înşel şi Alex Ştefănescu prezenţi în sală, s-au simţit lezaţi de acea intervenţie), dar un coleg care mă însoţea mi-a spus în acea seară: “Acesta e un semn venit numai pentru tine. Să nu uiţi că şi Marin Preda vorbea de un semn”. Apoi (la sosirea mea din vacanţa de paşte), Mirela Roznoveanu mi-a dat vestea cea mare: fusesem publicat cu schiţa “O felie de pepene” la rubrica DEBUT. N-am uitat cuvintele semnate de redactorul şef al revistei şi conducătorul cenaclului de atunci, Mirela Roznoveanu, care mă situa ca prozator pe linia Zaharia Stancu. Aşa ceva nu se uită niciodată. Iată că în acei ani, cel pe care aveam să-l descopăr mai târziu şi să mă încumet a scrie poate o carte despre poezia sa, Liviu Ioan Stoiciu, executa „ca un copil rău” ce vroia a-şi face singur drum în lume, munci grele pentru un om trecut de adolescenţă, dar pentru un tânăr la 20 de ani „născut într-o vineri, 19 februarie 1950 la munte, într-o dimineaţă în care nu ningea”? Îi înţeleg foarte bine năzuinţele şi speranţele puse în „ceva mai presus de înţelegerea unora”, pentru că în 1978 m-am mutat prima oară într-un apartament pe care un coleg l-a părăsit din dorinţa de a pleca la minele din Motru „pentru mai bine” ca spre un Eldorado visat de mulţi tineri pe atunci. Îmi rămâne întipărită tristeţea acestuia la întoarcerea după numai doi ani: îi pierise de pe chip orice brumă de încredere şi speranţă pentru totdeauna. Nu s-a mai realizat niciodată. De aceea ce scrie LIS în al său Jurnal azi e trist… trist şi adevărat. Toţi va trebui să luăm aminte şi să facem ceva să îndreptăm lucrurile. Zeus nu poate fi prostit la infinit de Hera şi anturajul ei.

  5. Buna tuturor,
    Am muncit si eu in mina de la Dalja in perioada 1985-1986(ca si soldat).
    As avea nevoie de cateva informatii(poate exista un cititor care mi le poate da).
    Dupa munca in mina(abataj,transport) trebuia sa imi ridic diploma de miner dar nu am facut acest pas(m-ar ajuta si cu anii munciti-pentru pensie si sa imi gasesc un job).
    M-ar intersa daca stie cineva cum pot obtine un duplicat dupa aceasta diploma ,dupa atatia ani…la cine sa apelez,cu cine as putea lua legatura.
    Va multumesc anticipat