0
3 comments

Joi, 27 mai 2010. Fac un experiment. Transmit in direct de la fata locului – adica de la Pitesti. Fiindca nu stiu unde sunt diacriticele pe laptopul fiului meu (laptop luat cu mine, cu tot cu Internet pe modem Zapp), scriu fara diacritice. Nu pot sa cred ca sunt in stare sa scriu din camera de hotel. Veti vedea mai jos ce caut eu la Pitesti (am publicat inainte de a pleca de acasa ce e mai jos). Imi pare rau ca e prea tarziu sa dau amanunte despre simpozionul la care am participat, las pentru alta zi. Voiam doar sa va salut din Pitesti, in direct – sa vad daca functioneaza aceasta minune electronica a fiului meu.

De azi începând, are loc la Piteşti Colocviul Naţional Generaţia ’80 la maturitate, ediţia I (iniţiativa organizării lui îi aparţine prozatorului optzecist Dumitru Augustin Doman). Deschiderea, la Centrul Cultural Piteşti, cu un simpozion moderat de criticul optzecist Nicolae Oprea (preşedintele Filialei USR Piteşti; public la final o fotografie facuta lui, azi, de mine la Pitesti) intitulat „Paradigma generaţiei ‚’80, unitate şi diversitate”. După care se va lansa volumul de interviuri „Generaţia ‚’80 văzută din interior” de Dumitru Augustin Doman, în care sunt şi eu cuprins. Iată interviul meu (apărut şi în revista Conta 1):

Dumitru Augustin Doman (foto): – Dragă LIS, îmi place să cred că nu întâmplător Nicolae Manolescu te-a aşezat primul în capitolul despre Generaţia 80 al Istoriei... sale, indiferent de modul cum te analizează mai apoi. Îmi amintesc că te-am văzut pentru prima oară la Cenaclul Junimea de la Iaşi în 1976 unde ai citit poeme de-o manieră pe care noi, cei care frecventam Casa Pogor tot la două săptămâni, n-o mai întâlnisem, motiv pentru care chiar te-am criticat. Păcatele tinereţelor, de! Ne-a adus la ordine criticul Daniel Dimitriu – noul Maiorescu al noii Junimi –  care a înţeles că e vorba de o schimbare de paradigmă. O făceai ostentativ, programatic sau aşa simţeai că trebuie să scrii?

LIS: – Îmi aminteşti de situaţia mea „ostentativă” de azi, de a fi perceput „bucureştean”, nu moldovean. Imediat ce m-am mutat la Bucureşti (am aici domiciliul definitiv din 1990), am fost tăiat de pe lista scriitorilor moldoveni, inclusiv vrânceni, deşi părinţii mei sunt din vatra Adjudului (casa părintească e şi azi „pe picioare”, părăsită, murind şi tata şi mama mea naturală şi mama vitregă, pe strada 1 Decembrie / Revoluţiei, numărul 11) şi aici am copilărit şi am fost educat (Adjud se afla, după vechea împărţire administrativă teritorială, în regiunea Bacău; din 1967, când am terminat liceul, Adjudul a trecut la judeţul Vrancea). Nu contează nici faptul că sunt născut lângă Piatra Neamţ – am devenit din 1990 „bucureştean”. Pe atunci, trebuie să subliniez asta din start, în toată perioada gloriei trecătoare optzeciste (până la Revoluţie), eu locuiam la Focşani şi eram considerat „poet vrâncean, care aduce cutremurul”, deşi prezenţa mea la Focşani era exclusiv legată de căsătoria din 1975 cu prozatoarea Doina Popa (cunoscută de mine la Bucureşti, la cenaclul „Luceafărul”, în 1974). De altfel, scriitorii focşăneni (vrânceni în general, care locuiesc şi scriu în judeţ, la Adjud, Panciu, Mărăşeşti şi Odobeşti) nu mă mai consideră de-al lor de când am plecat la Bucureşti. Dacă tot veni vorba, să observ că Adjudul copilăriei şi al primei mele tinereţi, de care fac eu caz în toate cărţile, nu mă pomeneşte în monografiile sale, deoarece sunt născut în comuna Dumbrava Roşie, judeţul Neamţ!

Cum spun, când am venit la Iaşi la Cenaclul Junimea (să fi fost prin anul 1978-1979; Constantin Parascan a editat o carte dedicată acestui cenaclu, dovedit în epocă a fi mai mult decât semnificativ; n-o am acum la îndemână să dau data exactă) locuiam la Focşani, familist (în 1975 mi se născuse un fiu), izolat, ignorat. „Debutasem” prin concurs cu patru poeme în „Caietul debutanţilor – 1977” la Editura Albatros, extrem de rar apăream cu versuri în reviste literare. Eram totalmente rupt de cenaclurile studenţeşti (în care s-au cizelat „optzeciştii” în majoritate) şi de orice gen de cenaclu local sau central. Eu ratasem promoţia poeţilor şaptezecişti (de care ar fi fost normal să aparţin; sunt de vârsta lui Mircea Dinescu; mă aflu la aceeaşi distanţă de ani: mai mic decât şaptezeciştii şi mai mare decât optzeciştii), scriam altfel, „aşa simţeam scrisul” (scriu versuri de când mă ştiu intuitiv, spontan, „natural”; de câte ori forţez, de când am devenit „profesionist”, pierd timpul). Acest gen de a scrie, în contra curentului, m-a exasperat, n-aveam nici o speranţă că va fi „omologat” vreodată, se purtau subtilităţile calofile şi metafora multilateral dezvoltată, nu aveam nici o încredere în mine. Nici azi, la 60 de ani (îţi poţi imagina, tinerii optzecişti „în blugi” din literatura română au ajuns şi la 60 de ani!), nu am încredere în ceea ce scriu, nu sunt convins că sunt înţeles cu adevărat. Sigur, criticii literari care nu mă agreează vor triumfa iar şi vor susţine, auzind declaraţia aceasta a mea reiterată, că „Stoiciu se crede şi azi un neînţeles, fiind incapabil să-şi imagineze că e un poet neperformant, de fapt”. Sunt totalmente sincer la masa de scris, am oroare să-mi fur singur căciula. După o viaţă de om mi-am demonstrat doar capacitatea de a detecta la alţii „valoarea”. S-ar putea în cazul meu să mă înşel, să cred în cai verzi pe pereţi. M-aş fi lăsat demult de scris poezie dacă n-aş fi avut parte de cronici de susţinere la cărţile mele. Generozitatea criticilor mi-a adus „clipe de fericire”. Dar tot criticii, cei de rea-credinţă, m-au otrăvit. Mai nou am parte şi de o critică a plătirii poliţelor adunate în timp (ştiindu-se că spun lucrurilor pe nume inclusiv la adresa criticilor care se cred providenţiali, ei dând de gustul puterii, şi în faţa cărora e obligatoriu „să faci frumos”, deşi lasă de dorit „ca oameni”) – această critică a demisiei morale mă deprimă. Totuşi: fără critica literară de la noi eu n-aş fi existat ca scriitor, atât cât sunt. E curios că tocmai criticii nu-şi dau seama cât se expun, arătându-şi limitele, atunci când scriu despre poezia mea (să rămân la poezie numai). Mi se rupe inima, îmi vine greu să cred că marile promisiuni critice de poezie ieşene, de la Daniel Dimitriu la Mircea Doru Lesovici, s-au oprit. Dar am avut parte atunci de cronici generoase scrise şi de cei ce aveau să fie recunoscuţi ca poeţi, de la Liviu Antonesei la Lucian Vasiliu şi Nichita Danilov, să rămân la ieşeni. După cum eram mai mult decât onorat de faptul că Mihai Ursachi mă aplauda (am citit pe atunci şi la Clubul literar al celeilalte grupări ieşene, în care dominau „poeţii de la CUG”). În schimb Ioanid Romanescu m-a mâhnit, tăindu-mi orice avânt de debutant la „poşta redacţiei” (extraordinar, Daniel Dimitriu mi-a luat atunci apărarea). Toată viaţa m-am lovit de prieteni şi de duşmani ai versurilor mele, m-am resemnat: primesc şi mângâierile şi loviturile cu seninătate. Mă bucur că, în definitiv, mai supravieţuiesc în literatura română.


Like it? Share with your friends!

0
3 comments

3 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Mai contează cărui deceniu îi aparţii? Istorici literari de conjuctură imediată au inventat această clasificare si au reusit, ce-i drept, stimularea unor divergenţe zgândărind orgolii, dar şi să “organizeze” desprinderi de modele, maniere, canoane. În antichitatea greco-latină, singura standardizare ţinea, în poem, de măsură şi accent; în rest, ştim bine, poetul era liber să exprime emiţând orice sentiment. Vocabularul evoluând, prin contaminarea dintre diferitele limbi/ idiomuri, spre ceea ce avea să devină limbă naţională, s-au născut şi reguli noi, care să certifice talentul înspre meşteşug, apoi artă. E vorbă, în speţă, de altă oprelişte: rima. Iată, deci, ca să nu mai bat apa-n piuă, adică să nu repet lucruri foarte bine cunoscute în lumea literară, că literatura, prin definiţie – artă a cuvântului, nu se abate de la trei exigenţe: Nevoia de a te exprima, talentul şi originalitatea, cea din urmă subordonată fidel celei de a doua. Or, LIS le avea pe toate trei, aşa cum mărturiseşte dezarmant, din copilărie. Iar astăzi este socotit printre cei mai importanţi poeţi din istoria literaturii române; şi nu se îndoieşte nimeni, dintre cei care ştiu să citească, de acest adevăr. Singura “problemă” pe care p reclamă este cea a recunoaşterii plenare din partea criticii. Dar oare există în istoria artelor vreun artist de valoare care a fost unanim acceptat în timpul vieţii?! Luminaţi-mă; poate îmi scapă mie! Dacă este cu adevărat condamnabil ceva, mai ales la noi, apoi aceasta este “grija” politicienilor, a guvernanţilor pentru artişti, mai ales pentru scriitorii importanţi, pe de o parte, şi existenţa unor teoreticieni-critici-istorici obiectivi şi oneşti, neînregimantaţi tentaţiilor exclusiviste a bunului trai sub oblăduirea puterii economico-politice. Mă opresc aici. Asupra cauzelor stării actuale de lucruri, am eu o teorie la care, dacă aş enunţa-o, mi-ar râde în nas actualii potentaţi în timp ce m-ar linşa. S-auzim numai de bine, vorba unei voci de demult la Europa Liberă (N.C.M.)

  2. am omis o sintagmă dezvoltată, ceea ce schimbă înţelesul frazei: Trebuia să fi scris “dacă există cu adevărat condamnabil [….. ] şi existenţa unui număr insuficient de mare de teoreticieni-critici-istorici literari…”

  3. Ca să-l „continui” pe Viorel Tautan, eu care sunt cu „descifratul”, abia la jumătatea volumelor de poezie ale lui LIS (vorbesc de cele tipărite), cred că se observă la poet, două trăsături cel puţin curioase şi interpretabile la prima vedere: în poezie manifestă o elocinţă homeriană rostuită în poem pe o expunere prozaică a versului dar şi o aşezare în expectativă a gândului. Astfel că dacă iei în discuţie şi priveşti numai la cuvinte, observi că nu există (sau nici nu-ţi oferă) vreun contrariu; dar dacă priveşti (ori cauţi) sensul mesajului transmis, abia atunci substanţa gândului său rezonează (sunt în concordanţă) cu cuvintele. Asta numim noi (sau cei care-i privim opera din unghiuri diferite): armonia cosmică a tot ce a dat prin “rostirea” scriiturii sale; o credinţa epicureică în lumea de deasupra, din afara cerului şi a unor lumi la nesfârşit. Ori noi vedem că omul LIS, se teme de „nerostirea” elementelor naturale din lumea soarelui şi pământului. Aceste schimbări şi oscilaţii (în poezie şi viaţă), le înţelegem prin depresiunile care urmează altor exaltări ale sale, în tot acel micro-cosmos care îi cuprinde – strînge – şi – contopeşte fără odihnă substanţa.