Duminică, 21 noiembrie 2010. Stau cu ochii în gol şi la 21.15, mi-e greu să scriu, au trecut 45 de minute, am făcut orice altceva numai n-am scris (am vorbit la telefon, şi n-am avut veşti care să mă liniştească, m-am plimbat dintr-o cameră în alta). Azi, 21 noiembrie, poetul Aurel Dumitraşcu din Neamţ (Borca, locul naşterii, unde are şi mormântul) ar fi împlinit 55 de ani. A murit acum 20 de ani, în 16 septembrie, n-a apucat să se bucure de „postcomunism”. Un poet optzecist important, „mutat la Domnul” la 35 de ani. Figura energic-luminoasă a lui Aurel Dumitraşcu e prezentă în mintea mea şi azi, pentru mine el n-a murit. A plecat doar undeva departe, în străinătate, de unde nu poate să-mi scrie, să mă întrebe ce mai fac. E extraordinar că în cazul lui s-au găsit resurse sufleteşti să-i fie pur şi simplu continuată opera după moarte – n-o să credeţi, dar i-au apărut mai multe cărţi decât a publicat până să moară (două volume de versuri până la Revoluţie). 
Puterea prieteniei transmise după moarte l-a întărit pe Aurel Dumitraşcu. Prietenul lui, Adrian Alui Gheorghe i-a cultivat memoria şi i-a definitivat opera – i-a tipărit lui Aurel Dumitraşcu mai multe volume de versuri inedite (unul a apărut chiar în aceste zile, foto; daţi de două-trei ori click pe fotografie să o măriţi), o antologie şi patru volume de jurnal, plus corespondenţa lor. Aurel Dumitraşcu a intrat în dicţionare şi istorii ale literaturii. Numele lui a fost dat unei străzi din Piatra Neamţ. Totodată, ani la rând Aurel Dumitraşcu a dat numele unui concurs de debut editorial organizat de acelaşi Adrian Alui Gheorghe (impunând nume de noi poeţi, care azi sunt vedete ale generaţiei lor; li se punea cartea de debut în braţe). Nu mai sunt în stare să-l evoc, a fost un prieten de departe de care eram apropiat moral. Ne înţelegeam fără cuvinte. În timp, după 20 de ani de la moartea lui, cred că el a câştigat (are un loc al lui bătut în cuie în conştiinţa poeziei româneşti) şi că eu, supravieţuitor, am pierdut. Alţi prieteni ai lui, scriitori şi critici optzecişti s-au adunat ieri la Piatra Neamţ şi l-au evocat, daţi click pe http://www.realitateamedia.ro/stiri-neamt/cultura/17601/poetul-aurel-dumitrascu-evocat-la-55-de-ani-de-la-nastere.html. Cred că revolta mea împotriva zădărniciei creaţiei literare s-a accentuat an de an de la moartea lui Aurel Dumitraşcu – chiar dacă el, prin destin (perpetuându-şi opera şi după moarte, ajutat de prietenul care i-a supravieţuit, Adrian Alui Gheorghe) m-a contrazis. 
El rămâne o excepţie: la români, după ce mor (chiar dacă toată viaţa li s-a spus că sunt mari), scriitorilor li se şterge urma, nu se mai alege decât praful de opera lor, rar sunt cei ce rămân în manuale cu un text şi li se perpetuează numele în viitor. Nici case memoriale nu mai au, nici nu li se mai primesc la muzeele literaturii manuscrisele, că nu mai sunt depozite şi angajaţi calificaţi care să le exploateze. Sigur, după ce mori, tu, scriitor, nu mai are nici o importanţă pentru tine dacă ai sau nu posteritate. Şi totuşi, dacă nu rămâne nici literatura (fiecare scriitor fiind altceva), ce se mai alege de identitatea românească? Aurel Dumitraşcu a avut norocul să aibă în Adrian Alui Gheorghe un urmaş care să-i prelungească viaţa literară… Nu pot să cred, azi Aurel Dumitraşcu ar fi împlinit 55 de ani. A plecat de 20 de ani şi opera lui a crescut după moarte – de parcă şi-ar dicta-o, după modelul biblic.
*
Tot azi s-a împlinit un an de la dispariţia unui prieten vrâncean: Puiu Siru (Paraschiv Usturoi), un ferment incredibil postcomunist, de bun-augur. Dacă mă gândesc prin această prismă, aş putea să cred că Aurel Dumitraşcu, dacă ar fi trăit după Revoluţie, ar fi fost un asemenea ferment, de calitate înaltă. N-a fost să fie… 
Puiu Siru a plecat supărat pe anii ce au urmat după Revoluţie, care ne-au trimis în plin marasm – azi România (pentru care Puiu Siru suferea fizic) e la pământ, în stare de faliment pe toate planurile, mai jos decât a ajuns nu poţi să concepi că se mai poate. Puiu Siru avea un talent fabulos de a descoperi caracterele publice, avea în sânge modelul moral. S-a zbătut să pună pe picioare o arenă critică, de la tribuna căreia să propovăduiască binele social. A fost blamat. A fost un publicist remarcabil, s-a luptat efectiv cu „structurile pervertite de comunism ale statului”. Cunoştea dedesubturi periculoase, era convins că o rădăcină a răului (a corupţiei, în principal) a crescut în Vrancea şi trebuie tăiată. Zbaterea lui publică l-a dus până la urmă în mormânt, societatea românească n-are nevoie de idealişti ca el. Ar fi putut să urce în funcţii de stat-cheie, a preferat să-i tragă de mânecă pe „neisprăviţii neamului, reprezentativi în Vrancea”. M-am bucurat să citesc în Ziarul de Vrancea de sâmbătă o evocare a lui (semnată de un scriitor, Valentin Muscă, de formaţie teologică, a publicat cărţi ieşite din comun), intitulată „Un an de la dispariţia lui Puiu Siru”: click pe http://www.ziaruldevrancea.ro/index.php?articol=56063 Oftez, de la moartea lui s-a golit Focşaniul, nu-mi mai găsesc nici un sprijin. Beam o cafea împreună, când ne vedeam, de dinainte de Revoluţie.
***
Am promis ieri că public la final ce am promis de acum trei zile, o recenzie la volumul „Pe prag (Vale-Deal)” scrisă „la prima mână” de un scriitor critic original descoperit de mine aici, la comentariile acestui site-blog (sau ce o fi): Tudor Cicu. M-am lungit însă (nu vreau să vă plictisesc), o las pe mâine. Cu voia dumneavoastră, vă mai atrag atenţia asupra celor scrise de Ion Lazu pe atât de vizibilul său blog (cu fundal muzical) sub titlul „Ion Lazu, un comentariu pe blogul lui Liviu Ioan Stoiciu”, însoţit de fotografii superbe de la lansarea de ieri, de la Târgul de carte Gaudeamus, de la standul editurilor Polirom / Cartea Românească, daţi click pe http://ionlazu.bibro.net/ (vedeţi la data de azi, 21 noiembrie 2010, pe pagina 1). Ion Lazu îmi scria ieri pe e-mail (întors de la lansarea cărţii mele; îi strâng mâna cordial), atât de generos, de „un flagrant de fericire la LIS, am văzut-o şi pe asta”… Recunosc spăşit, am fost o clipă, în chip flagrant, fericit, că sunt susţinut critic de prieteni distinşi.
PS. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, întorceţi-vă la ziua de ieri a acestui jurnal online: la finalul paginii, Laurenţiu Barbu a publicat un document video, o selecţie din ce a filmat ieri la lansarea mea. Îi mulţumesc! Prietenia dezinteresată a celor apropiaţi mie, cu totul nesperat (de care tot fac aici caz de la o vreme), îşi dă astfel încă o dată în petic, îmi înmulţeşte perii albi – rămân dator. Daţi click pe https://www.liviuioanstoiciu.ro/2010/11/am-scapat-viu-lansarea-la-pe-prag-a-fost-o-minune-pe-care-n-o-merit-cum-ma-judeca-larissa-danilov-din-clasa-a-9-a/
Monsieur Antoine de SAINT-FLORACE
Nu-s supărat pe Domnia Voastră, precum singur vă întrebaţi, de ce aş fi? Sunt doar „beneficiarul” unor angoase, care mă vizitează periodic de mai bine de 10 ani. Până acum trei ani mă mai îndogăţeam cu vodca, dar m-am plictisit şi de coana asta.
Ha, mai ţii minte cuvântul ăsta, verbul ăsta „a te îndogăţi”?
Una peste alta, sunt în viaţă, mă rog, în ceva cam apropiat de înţelesul acestui cuvânt.
Se salut cu drag şi dor să ne vede; când va fi asta… Domnul ştie… Sper că nu va trece mult până la vedere…
aurel sibiceanu
P.s. Pe Cot mi se spunea, şi nu numai acolo, Aurel al Cocoanei Preoteasa
Aurel Dumitraşcu
Despre saci şi despre vedenii
– Nici o propunere serioasă pentru viaţă
– noi am iertat toţi zeii în minciunile lor –
chiar pe acel care ne-a adunat într-o dimineaţă
în piaţă şi numai nouă ne-a spus:
despre saci şi despre vedenii de cîmpii pe care
grîul seceră oameni
despre perceperea lumii prin ascuţişul ghilotinei
despre realitatea din hărţi despre ordinea lacrimei
în anii de pubertate
– nu ne-a spus nimic despre numele lui despre faptele lui
şi mai ales despre pata de sînge care-i acoperea
mereu gura
şi-n jurul ei alergau zgomotoşi: porumbei
pitulici grauri ciori funigei.
(E un text inedit de dinainte de debutul editorial, luat din revista ,,Conta”, nr. 3). Pe coperta volumului ,,Cine merge în paradis” este o scenă din ,,Călăuza” lui Tarkovski, un film drag mie.
N-am văzut cartea lui Aurel Dumitraşcu, Adrian Alui Gheorghe mi-a trimis numai coperta-foto pe e-mail. Eşti, Ruxandra, nu numai avizată, ci şi sufletistă, mănânci poezie pe pâine. Sărut mâna.
Probabil că acest text se află şi în volumul ,,Cine merge în paradis” .
„Mă voi întoarce, cu mădularele de fier, cu pielea sumbră, cu ochiul furios: după masca mea mă vor socoti dintr-o rasă puternică” (Arthur Rimbaud, în Un anotimp în infern”) Încep astfel aceste însemnări la aceste comentarii, aducându-mi aminte că la tinereţe „năvârliile, dezmăţul, descreierarea, cărora le ştiu toate pornirile şi dezastrele – întreaga mea povară e pusă jos”. Adică la picioarele voastre, aşa cum poetul de mai sus, dar şi cel despre care voi scrie în cele ce urmează, a şi pus aproape totul. Să-i preţuim poetului pornirea sa (fără neprihănire) – cu gândul că se vor mai naşte poeţi de tăria lui – : „îmi stingi amintirea,/ îi prinzi flacăra între două degete” – îmi suflă dintre filele cărţii sale poetul cu care stau de vorbă (uneori de la începutul veacurilor); alteori ca acum: faţă în faţă „prag–pe-prag”; noi doi „închişi cu lacătul de bunicul…închişi în beciul casei”. Eu cred – spune Ion Lazu în cartea sa Himera literaturii „că dincolo de posibilităţile sporite de observaţie puse la îndemână de profesia sa, dincolo de talentul ieşit din comun, la temelia operei unui scriitor de primă mărime precum Cehov se află puterea de înţelegere a omului”. Asta pentru că şi îngerilor le place să plutească prin oglinzi crăpate şi acoperite de praf, de păianjeni, de vreme… luaţi aminte, nu-s oglinzile borgesiene despre care vorbeam cândva: „în zorii zilei…m-am pomenit rostind nişte cuvinte pe care întâi nu le-am putut pricepe. Cuvintele acestea sunt un poem” (J.L. Borges – din Oglinda şi masca). Câtă viclenie să ai, să nu spui totuşi cinstit: vreau să fiu mai aproape de Dumnezeu! Poetul se cunoaşte după fascinaţia pe care o exercită asupra lui elementarul, simplul, şi efortul lui interior de a căuta cheia ideală a tuturor misterelor lumii: „întâi ea va lovi cu un băţ/ pământul din jurul adăpostului, unde e, stabilind după/ sunet direcţia galeriei subterane şi/ abia apoi, acolo, o să-şi îngroape toate secretele…(o nouă ispită). Iată ce scria şi Ion Lazu: destăinuindu-se cititorului său „nu l-am înţeles pe Dante cu al său verset: <> dimpotrivă, cred că amintirea fericirii trăită cândva te întăreşte în cea mai grea restrişte”. Lucrul care nu vrei să se afle (spune o vorbă din popor) nu trebuie spus nimănui. „Cine a spus că aşteptarea e o tortură ne-a spus adevărul” (Machiavelli). Să-l ascultăm şi pe poet în rostirea adevărului său: „vedeţi puştiul ăla care stă pururi în/ vatra focului,/ vânturându-i cenuşa cu cleştele, cu ochii în gol?/ Acela sunt eu, care am trecut. Gustul/ cenuşii însă a rămas/ neschimbat” (gustul rămas). Ne întrebăm şi noi ca cititori: „dar cât poate să dureze o minune?” Atât cât vrea publicul: cel care aplaudă şi nici gând nu are să plece de la porţile astea ale cunoaşterii, atâta timp cât autorul acestor însemnări (nu neapărat pseudokinegetice) nu le va face cu mâna: „veniţi împreună în cătun…să descoperim o nouă cale” (după o crâncenă noapte). … Ca să ne mântuim trebuie să ducem până la capăt întrebarea: „mi-e ruşine să te întreb, că nu-mi amintesc/să mă fi trezit” ? că, aş sacrifica aici cuvântul pentru a înnobila ideea de nebunie, pentru a o învălui o clipă în vuietul celor gândite… dar promit! Pentru că un scriitor ridică prin cuvânt alt scriitor.
Minunăţii pseudokinegetice, semnate Tudor Cicu. E o plăcere să le citeşti.
Dragă Liviu, azi am primit două cărţi de la Bucureşti, de la Betiana, soţia lui Ştefan Ioanid, care şi el a dispărut acum un an şi câteva zile. Este o selecţie din volumele antume ale poetului şi un volum de poezie, minunat, al Betianei Călin.
Cu Ştefan Ioanid am fost coleg de grupă la facultate, dar ne-am împrietenit cu adevărat abia acum vreo 10 ani,
Simt o sfârşeală imensă în tot corpul, mi s-a făcut tare dor de el.
Cred că îţi voi trimite pentru Jurnal câteva gânduri despre el şi despre cartea soţiei lui.
Doamne, poetul Ştefan Ioanid, dragul de el – a murit acum un an. Chiar te rog să-l evoci, Paul dragă – voi prelua evocarea ta şi aici (ştiu că aţi fost apropiaţi; aţi fost colegi de facultate; n-aţi fost colegi şi cu Gabriel Stănescu, care a murit azi?).
Great information! I’ve been looking for something like this for a while now. Thanks!
one can argue that it can go both ways
I’d have to grant with you one this subject. Which is not something I typically do! I really like reading a post that will make people think. Also, thanks for allowing me to speak my mind!