0
1 comment

Luni, 31 mai 2010. Azi, la Brăila, în a treia zi la Festivalul Internaţional „Serile de Literatură ale Revistei Antares”, organizate de poetul Corneliu Antoniu, preşedintele Filialei USR Galaţi-Brăila. Zi cu soare până seara, când a plouat violent. Avem un microbuz la dispoziţie, mergem de la Galaţi la Brăila. Aici ni se adaugă scriitori care trăiesc şi scriu la Brăila: Gh. Lupaşcu, Luminiţa Dascălu, Valentin Popa, Veleriu Mititelu, Stere Bucovală, Viorel Mortu, Ion Bălan, Păun Condruţ, Marius Munteanu, Aurel Furtună, Mircea Andronic, Al. Halupa, Vasile Mandric, Violeta Craiu, Antonia Amatti. Biblioteca Judeţeană găzduieşte  festivitatea de premiere, după ce directorul Muzeului Brăilei, Zamfir Bălan şi criticul Vasile Spiridon conferenţiază pe seama lui Panait Istrati (“sunt un învins al propriei victorii”, scria Istrati; Istrati a avut obsesia tatălui, pe care nu l-a cunoscut, fiind copil din flori) – se împlinesc în acest an 75 de ani de la moartea lui. Premiaţii Zilelor Antares sunt poeţii invitaţi din străinătate: Hanane Aad (Liban) şi Peter Waugh (Marea Britanie),soţi, Helen Dwyer (Irlanda), Aron Gaal (Ungaria), Jaan Malin (Estonia), Petar Tchuhov (Bulgaria), Bernhard Widder (Austria), Triin Soomets (Estonia). Plus Daniela Tomescu, directorul Editurii Libra (bolnavă, aflată la Lacul Sărat). Premiile pentru cărţi noi: Cristian Tudor Popescu (proză), George Lixandru (poezie), Jean Drăgan (teatru). Corneliu Antoniu (foto) a înmânat şi plicuri cu bani, în afara diplomelor. Natural, a urmat un recital poetic, la care au participat şi poeţi brăileni. Poetul Corneliu Antoniu e vedetă azi: ”Toată viaţa am umblat ca Vodă prin lobodă, am lăsat visele nevisate, voi mă întrebaţi unde e poezia”? Poeţii din străinătate citesc în original poeme, în limba lor, iar Peter Sragher citeşte traducerea lor direct de pe laptop… De la ora 15.30 am urcat cu toţii (scriitori invitaţi, inclusive scriitori din Galaţi şi Brăila neivitaţi) pe vasul “Lacul Sărat” (proprietate a Primăriei Brăila, foto), am mers în croazieră pe Dunăre, în sus şi în jos. Croazieră încheiată cu un nou recital poetic (eu am fost doborât de oboseală, am stat deoparte; “dormeam pe mine”). La Brăila a fost o zi supebă. La câţiva kilometri, la Galaţi, o dată întorşi, am găsit bălţi uriaşe pe asfalt – adică a plouat cu găleata. Ploaie ce avea să repornească şi să se transforme în furtună după ora 20.

Aşadar, în a treia zi la Festivalul Internaţional „Serile de Literatură ale Revistei Antares”, ediţia a XII-a (28 mai-2 iunie). Organizator, poetul Corneliu Antoniu (foto), preşedintele Filialei USR Galaţi-Brăila. Se pleacă de la Galaţi la Brăila, unde continuă manifestarea. Program: 11:00- Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” Brăila: Comunicare ştiinţifică „Istrati Panait şi Brăila”, urmată de Recital poetic şi Lansare de carte. Festivitatea de premiere a Festivalului. 16.00 – Recital poetic în spaţii neconvenţionale Ianca (ora 18, întoarcerea invitaţilor la Galaţi, unde sunt cazaţi).

 ***

Cu acelaşi optzecist Dumitru Augustin Doman – partea a V-a:

Dumitru Augustin Doman: – Revista Contrapunct a fost proiectată în 1990 pentru a coagula în jurul ei scriitori optzecişti. Multă lume a fost mirată că n-a avut redactor-şef pe vreunul  dintre    protagoniştii de la Cenaclul de Luni, care alcătuiau de altfel grosul redactorilor şi colaboratorilor, aceştia fiind pe val, ci pe LIS care tocmai făcea pe şeful FSN Vrancea! Cum a fost?

LIS: – Am fost ales redactor-şef la Contrapunct în lipsă, în februarie 1990, pe când eram „preşedinte revoluţionar de judeţ” la Focşani (şi membru al Parlamentului Provizoriu). Am părăsit această funcţie înaltă (care m-ar fi perpetuat până azi ca demnitar independent postcomunist, fiind trecut primul pe lista FSN de la primele alegeri libere parlamentare; am refuzat) fără nici un regret, în martie 1990, şi am venit între colegii optzecişti, fără să bănuiesc „dedesubturile”. Un an mai târziu, după ce mi-am dat demisia din funcţia de redactor-şef, am aflat că s-a apelat la mine fiindcă nucleele de influenţă bucureştene optzeciste s-au anihilat reciproc. Ion Bogdan Lefter şi-a arogat mereu şefia, dar l-a respins inclusiv împăciuitorul Mircea Nedelciu, datorită caracterului lui controversat. Lupta pentru putere în cadrul redacţiei între optzecişti (unul mai orgolios decât celălalt, toţi se considerau potriviţi pentru funcţia de conducere, o râvneau) a continuat şi după ce am venit redactor-şef, fără ca eu să conştientizez asta (m-aş fi dat deoparte cu plăcere dacă aş fi ştiut ce bătălii se duc în spatele meu: Mariana Marin era un ferment în acest sens; tocmai ea, cea mai dragă mie dintre toţi; la intervenţia ei am semnat Apelul împotriva realegerii lui N. Ceauşescu la al XIV-lea Congres al PCR). Am intrat, de fapt, într-un viespar colegial  optzecist. Îmi vedeam de treburi, onest, munceam singur, dormeam la hotel, colegii de redacţie stăteau la cârciumă sau onorau burse în Franţa (am primit şi eu o asemenea bursă, personalizată prin Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, dar am preferat să stau pe baricade, în redacţie, fiind vremuri tulburi; de necrezut, pe bursa mea a plecat clandestin Ioan T. Morar, poet optzecist, dar şi gazetar comunist; deşi nu i-am reproşat niciodată asta, el nu-mi iartă nici azi porcăria făcută atunci, îmi e duşman). Îţi amintesc, revista săptămânală avea un tiraj de 60.000 de exemplare în 1990. Nu-mi place să mai rememorez, mai ales după ce am descoperit că din momentul în care am întors armele împotriva „regimului Iliescu” şi am publicat săptămână de săptămână documentare care îl acuzau pentru morţii de la Revoluţie şi de la „13-15 iunie 1990, din Piaţa Universităţii” (zile în care un N. Manolescu scria „Om” cu O mare la adresa lui Ion Iliescu), ce crezi? M-am trezit în redacţie cu angajarea altor doi optzecişti, de-a dreapta şi de-a stânga mea (adjunct şi secretar de redacţie), cu trecut nu tocmai neşantajabil: Hanibal Stănciulescu („prozator ticăloşit”, prins la Revoluţie angajat al USR, unde răspundea de… Securitate; între timp am auzit că a luat-o razna, şantajat chiar de ai lui) şi Elena Ştefoi (fostă propagandistă PCR-Securitate, nu tocmai întâmplător ajunsă consilier, apoi… ambasador în Canada, desigur). Ei au stricat atmosfera, m-au izolat. La ideea cui au fost ei angajaţi? A vanitosului I.B. Lefter, care se tot prezintă şi azi eminenţa cenuşie a revistei, deşi n-avea nici o treabă cu munca de redacţie. Optzeciştii bucureşteni, ce m-au ales benevol redactor-şef, au sperat să găsească în mine un om de paie. Le-am iertat demult afrontul.

– Ai rămas un revoluţionar. Eşti un fel de Domnul Contra. Încerc să mi te imaginez pe bancă în Cişmigiu vorbind sfătos despre nu ştiu ce constelaţie, despre echilibrul în natură, despre nemurirea sufletului şi nu reuşesc. E vreo şansă?

– Interesantă percepţie despre mine. Mi-ar plăcea să rămân un revoluţionar în viaţa literară, în regim avangardist, nativ (dat ca atare Vărsătorilor şi Peştilor; eu sunt născut pe 19 februarie, pe graniţa dintre aceste zodii; pentru mine sunt fundamentale libertatea şi independenţa, sunt prin zodie „un luptător prin excelenţă” şi-mi croiesc propriul drum în viaţă, respectându-mi şi propriile reguli)… Altfel, n-am fost niciodată un revoluţionar (nici n-am rămas; deşi am sânge de macedonean; tatăl tatălui meu a fost aromân grec revoluţionar). Am fost pus efectiv cu forţa „preşedinte de judeţ” pe 22 decembrie 1989 de către revoluţionari. În primele zile ale Revoluţiei, când se trăgea în Focşani (şi Ceauşescu trăia, nu fusese executat şi nu ştiam dacă „oamenii lui” nu vor răsturna situaţia) mă resemnasem că am ajuns un „paşoptist” şi că merită să mor pe altarul libertăţii şi al adevărului (sunt vorbe mari, dar la mine ele au sens). Nici nu sunt un Domn Contra. Cred în Dumnezeu şi în liberul arbitru lăsat de el, cum cred şi în relativitatea hărţilor astrale şi în determinarea lor, sau în ordinea bunului simţ „omenesc”. De câte ori îmi sunt încălcate drepturile elementare pe care eu cred că mi le-a lăsat destinul, reacţionez. În viaţa de zi cu zi sunt un om paşnic, „normal”, nepreocupat de cariera profesională, stigmatizat din acest motiv şi în meseria de scriitor. Am purtat blestemul inadaptabilităţii cotidiene şi al arătării cu degetul ca intrus (sau impostor), prin felul meu de a fi. Nu e cazul să mai dezmint nimic. Am fost un boem în prima tinereţe, am avut apoi o familie (soţie, copil), am ocupat şi funcţii înalte şi am fost şi ultimul om (voi muri în această postură umilitoare, „să pot să-mi ispăşesc păcatele”), am publicat cărţi care n-au trecut chiar neobservate de critică, unele premiate credibil – aşa arată un Domn Contra? Un ratat incompetent sau integru? Nu condamn compromisurile particulare, intime, nimănui, de regulă. Însă am pretenţii de la viaţa publică a fiecăruia (dintre cei ce se expun; nu-i obligă nimeni să nu stea în banca lor). Reacţionez dur atunci când, în plan social şi economic, cultural (literar) sau politic descopăr abuzuri publice, minciună, fals, furt, manipulare, lipsă de demnitate, „prostie cu diplomă”, conformism degradant. De aici impresia că sunt „un revoluţionar”. E starea mea naturală de a fi treaz. E drept, n-am mai stat demult pe o bancă în Cişmigiu. Şi n-am vorbit niciodată cu nimeni despre nemurirea sufletului, fiindcă oricum n-aş fi crezut. Fac parte dintre cei care iau atitudine publică intransigentă, de opoziţie (din care nu se câştigă nimic, în afara adversităţii celui pe care-l tragi de mânecă). Deşi nu am certitudini la masa de scris poezie-proză-teatru, nu mă feresc să spun lucrurilor pe nume în publicistică-eseu.


Like it? Share with your friends!

0
1 comment

One Comment

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.