Poetul Victor Pencu, uitat la Gâşteşti-Pădureni, îşi duce şi azi vaca la păscut. Pilda mamei preotului adjudean

Joi, 22 iulie 2010. Sunt melancolic, mi-a telefonat poetul Victor Pencu (care habar nu are de Internet şi computer; abia dacă se descurcă să răspundă la un telefonul mobil abandonat de unul dintre fiii lui) – m-a invitat la el la ţară, la Gâşteşti-Pădureni, judeţul Giurgiu. Am vrut să-l felicit de ziua de naştere pe 29 iunie, când a împlinit 60 de ani, dar avea telefonul mobil blocat. Am aflat că nu s-a putut bucura de ziua de naştere, fiindcă i-a murit mama, şi a tot plâns, mama era iubirea lui (locuiau împreună). Vă amintiţi, l-am pomenit zilele trecute, Victor Pencu e cel ce mi-a distras atenţia de la ultima mea tentativă de sinucidere (pe care am vrut s-o pun în practică la 23 de ani, în 1973, acolo unde am ajuns, lăsat pe mâna lui, la Năsăud), el e cel ce mi-a aruncat în secret sticla de pepsi plină cu Verde de Paris, pe care o luasem cu mine alături de o geantă de mână plină de manuscrise ale mele. Din 1972 conduceam la Bucureşti un cenaclu studenţesc intitulat „3,14” (patronat de un prozator SF uitat, Corneliu Omescu, la casa de cultură din strada Mântuleasa), el era unul dintre membrii de bază, un talent nativ. Trăiam în plină boemă, blestemul literaturii se răzbuna, aveam conştiinţa ratării, 1973, anul sinuciderilor mele, era de nesuportat… În  anul următor, 1974, mi-am definitivat primul volum de versuri (dactilografiat) şi mi-am cunoscut viitoarea soţie, în 1975 s-a născut copilul şi mi-am stabilit domiciliul la Focşani, la apartamentul părinţilor soţiei, rupându-mă cu totul de boema de până atunci, petrecută în întreaga ţară, schimbând locuri de muncă şi facultăţi (m-am lăsat pentru totdeauna de fumat-băut-femei, am devenit alt om, „tată responsabil”; cei ce m-au cunoscut la Focşani nu pot nici azi să creadă că eu am pierdut şapte ani din viaţă, până atunci, prin cârciumi, că fumam zilnic două pachete de ţigări Carpaţi fără filtru şi mă dezintoxicam săptămânal cu „Snagov”, că mă îndrăgosteam „mortal” de cine vrei şi de cine nu vrei, iubiri ratate şi ele). Din 1975 am rupt toate punţile cu „prietenii” mei de boemă (de peste tot pe unde am fost, de la şcolile unde am fost profesor suplinitor, la mină sau la ziarul Informaţia Harghitei din Miercurea Ciuc), m-am izolat la Focşani – îmi ajungea că am lângă mine o prozatoare, Doina Popa, ne echilibram reciproc. Din 1975 nu am mai ştiut nimic de Victor Pencu: s-a căsătorit la un moment dat cu fata cunoscută la Năsăud, în zilele când eu visam să mă sinucid – fata a venit la casa părinţilor lui la ţară, unde sunt şi azi şi au trăit din puţinul câştigat la catedră (cei doi băieţi ai lor sunt azi cu serviciile la Bucureşti, amândoi la o agenţie de presă, cu facultăţi terminate; dar n-au casă, se chinuiesc, unul face navetă, stând cu Victor Pencu). Dacă eu m-am retras la Focşani şi am debutat editorial prin concurs (manuscrise trimise prin poştă), reuşind să atrag atenţia criticii literare, el s-a retras la ţară şi s-a îndepărtat total de lumea literară profesionistă, s-a mulţumit să păstreze legătura doar cu prieteni de ai lui care s-au tocat şi lăudat reciproc în cenacluri mediocre bucureştene, s-au marginalizat şi s-au pierdut unul câte unul, scoţând câte o carte la întâmplare, la edituri diletante… O spun cu mare tristeţe: Victor Pencu era altceva decât ceilalţi din cenaclul pe care l-am condus, avea o originalitate frapantă în ceea ce scria intuitiv – dar n-a avut noroc. A preferat să-şi anuleze singur pornirile, să scrie din când în când, să piardă exerciţiul lecturii cotidiene (care-ţi menţine pulsul creator), la el la ţară se simţea mulţumit, îi ajungea lumea lui domestică naturală, de care depindea (animalele, păsările din curte, prăşitul şi culesul, că avea pământ mult moştenit, îngrijitul grădinii)… A publicat numai două cărţi de versuri. L-am tot rugat (abia prin anii 2000 am reluat legătura cu el, pierzându-i urma din 1975, când şi când mai auzeam de el că e bine, la ţară, că n-am motive să-i plâng de milă, e mulţumit cu ce are şi i-a dat Dumnezeu) să facă un efort să definitiveze şi a treia carte, să încerc să-l introduc în Uniunea Scriitorilor (deşi nu e nici o afacere, abia după trei ani ar deveni membru titular, cu dreptul la o jumătate din pensia ce o are, în plus). De mic a cântat în biserica satului (era „şeful stranei”; e şi azi, şi se mândreşte cu asta, fiindcă oamenii satului asta apreciază la el, nu faptul că e… poet). Cu Dumnezeu s-a împăcat cel mai bine şi crede că e atât cât e şi aşa cum e, fiindcă aşa a vrut Dumnezeu. S-a chinuit să crească şi să educe copiii şi nici n-a observat că a trecut viaţa, că s-a îngrăşat (are 110 kilograme) şi a ajuns la 60 de ani, că e bolnav (a fost operat degeaba la coloană, abia stă pe picioare, nu are voie „să facă efort”, dar nu se poate abţine; are hernie de după o altă operaţie, se simte distrus), e pensionat medical de un an. Dar pentru el contează că are sufletul împăcat, slujbele la biserică, alături de preot îl fac să creadă că e împlinit, că atât i-a fost lui scris… Mi-a spus acum la telefon că trece pe lângă el sfârşitul lumii, acolo unde e, e în alt timp şi alt spaţiu, are curtea plină de păsări şi porci (pe unul dintre ei l-a tăiat la pomana mamei, el l-a scos din nevoi). Victor Pencu e fericit că-şi duce vaca (cu care poartă dialoguri, ea îi menţine tonusul ridicat) dimineaţa la păscut zilnic pe un loc al lui intravilan moştenit, pe care ţine trifoi, o priponeşte cu o funie de 30 de metri – şi revine la ea la prânz să-i dea apă (o duce la gârlă sau o duce la o fântână), după care seara o aduce casă, încântat că şi-a făcut datoria… Vă daţi seama? Un poet talentat care e fericit la ţară, confundat cu animalele de curte şi cu păsările, cu pomii fructiferi şi cu legumele din grădină – habar nu are de apocalipsa 2012.

 ***

La pomana de şapte ani a mamei mele de-a doua Elena, de sâmbăta trecută, de la Adjud, din curtea casei părinteşti, ţinută sub un şopron, preotul Ionel Dumitriu, pe când „mâncam şi beam”, a spus ferm că morţii se întorc şi trag alarma. Vă puteţi imagina, ortodocşii au regulile lor, nu cred în reîncarnare. A povestit că a visat-o pe mama lui după ce a îngropat-o, la ţară, la Păuneşti-Vrancea, cu fastul cuvenit mamei unui slujitor al Domnului. Era neajutorată în vis, venea pe uliţă în întâmpinarea lui, avea o pereche de încălţăminte pe care o scăpa din picioare şi un batic pe cap răsucit, cum n-a mai văzut-o niciodată purtându-l. S-a trezit tulburat şi i-a povestit soţiei că a visat-o pe mama lui supărată. Soţia lui s-a schimbat la faţă şi a rămas fără glas, s-a speriat. Preoteasa nu i-a spus imediat care e semnificaţia visului, întâi a întrebat rudeniile dacă să-i spună soţului ce s-a întâmplat. S-a căzut de acord că trebuie îndreptate greşelile. Ce s-a întâmplat? În absenţa preotului, la punerea în sicriu, la încălţarea mamei preotului, femeile adunate au constatat că pantofii cumpăraţi special sunt mai mici (deşi cumpăraseră numărul ei de purtare), că nu-i intră picioarele în ei! Ce să facă, nu mai era timp de mers la oraş, au hotărât să decupeze partea din spate a pantofilor noi, să poată să o încalţe, că şi aşa din sicriu se văd numai vârfurile pantofilor! Vă puteţi imagina, mama moartă n-a acceptat o asemenea sfruntare… În legătură cu broboada înfăşurată ciudat în visul preotului, de pe capul mamei lui. Din senin s-a iscat o neînţelegere după ce s-au terminat de gătit sarmalele (la ritualul gătirii sarmalelor participând mai multe femei din sat) – drept mulţumire că au ajutat, preoteasa le-a dat la toate câte o basma nouă în dar. Numai că una dintre femeile care au ajutat la gătirea sarmalelor a rugat-o pe preoteasă să-i dea o anume basma, care avea pe margini găurele tricotate, că pe alta ea n-o ia. Pe aceeaşi basma pusese însă ochii şi o rudă a celei dispărute, că ea vrea basmaua cu găurele tricotate. Natural, preoteasa a dăruit basmaua disputată rudeniei, promiţându-i femeii din sat, care şi-o dorea atât, să ia o altă basma, că o să-i cumpere una cum îşi doreşte cu altă ocazie. Numai că femeia care a ajutat la gătitul sarmalelor a refuzat şi a plecat dezamăgită… Urmarea? Aţi citit: mama preotului s-a întors în visul fiului ei cu pantofii pe care-i pierdea pe drum şi cu o basma răsucită neobişnuit pe cap. Imediat s-a luat măsura cumpărării unor pantofi noi şi a basmalei cu găuri tricotate pe margine, care au fost dăruite femeii din sat. Şi mama moartă a preotului a fost mulţumită, nu s-a mai întors în vis nemulţumită. Interesant că preotului adjudean i s-a părut natural să comunice astfel cu mama lui moartă. Nu e o poveste, e o pildă colectivă deja, aprobată de toţi ai lui. De luat aminte.