0
2 comments

Miercuri, 29 septembrie 2010. Astă noapte-dimineaţă, la ora 3.30 a sunat interfonul (când toata scara de bloc dormea, a fost apăsată cifra apartamentului meu), am răspuns cu inima strânsă. Cine e? Poliţia! Deschideţi… Să vină poliţia la ora 3.30 la tine acasă e semn rău: ori te arestează, ori îţi aduce o veste groaznică, ori îţi face percheziţie, bat în lemn. Am apăsat pe interfon să se deschidă uşa de la intrarea pe scara de bloc unde stau şi m-am îmbrăcat de stradă (nu dormeam, eram în haine de casă, în faţa PC, actualizam pe Jurnalul de Vrancea Online rubrici). Mă aşteptam să-i văd la uşa apartamentului meu. A sunat iar interfonul. E închisă uşa a doua, veniţi să deschideţi. Uşa a doua e încuiată din cauza aurolacilor, care la venirea frigului se adăpostesc pe scara noastră de bloc (n-ar fi nimic dacă ar fi curaţi, dar în urma lor rămân excrementele – e ceva de nedescris)… Cât am coborât, m-am tot întrebat dacă fiul meu e acasă, fiindcă nu-i urmăresc programul (putea să doarmă sau să fi ieşit cu maşina; mi-am făcut cruce cu limba în gură, nenorocirile vin exact când te aştepţi mai puţin). Dumnezeule mare, ce s-o fi întâmplat? Erau doi poliţai agitaţi, m-am mai liniştit: aveţi pe peretele exterior un individ atârnat în spatele blocului, la etajul opt, mergem să vedem despre ce e vorba, vrea să se arunce sau e spânzurat… Mi-am făcut cruce la vedere. O fi iar aurolacul Florin, le-am spus, el însă numai ameninţă că se sinucide. S-au mirat că-l ştiam. Am revenit în apartament, poliţaii au urcat la etajul 8 cu liftul, eu am deschis geamul la bucătărie şi am rămas tablou: afară, în spatele blocului, erau două maşini noi de pompieri cu scară şi o salvare ultimul răcnet, două maşini de poliţie, un reflector (sau lanternă puternică) îl fixau la etajul 8 (practic, la nivelul 10 al blocului; blocul are şi mezanin) pe un nefericit în picioarele goale, cu faţa la perete, căruia-i atârnau picioarele şi tot trupul, nu i se vedea capul – chiar aşa părea, a fi un spânzurat de cârligul ferăstruicii de la ghenă! Poliţaii din spatele blocului m-au chemat, văzându-mă la geam, să deschid şi în spate. Am mers şi am deschis – şi o oră am asistat la o nouă nebunie a aurolacului Florin – că abia când l-au dat jos am văzut că el era. Îmi e imposibil să înţeleg de ce atârna cu picioarele afară şi cu capul prins parcă în ferestruica ghenei de la etajul 8. Până s-a pus în mişcare scara maşinii de pompieri de 10 etaje (perfect utilată, era condusă la milimetru), m-am rugat la Dumnezeu să nu-şi dea drumul, o plasă de prins nu putea fi întinsă, fiindcă în dreptul lui, la mezanin este acoperişul ieşirii din bloc, s-ar fi nenorocit. Norocul lui a fost un cetăţean din blocul vecin care avea insomnie şi l-a văzut atârnat, el a anunţat la 112. Acum, când scriu, mă întreb dacă nu cumva, drogat cum era, Florin nu experimentase mişcările „omului păianjen” din film… De data asta chiar nu pot să dezleg misterul: aurolacul Florin ameninţă că se sinucide cu o regularitate pe care nu am urmărit-o, se urcă ba pe un bloc, ba pe altul şi urlă că nu mai poate şi că se aruncă – dar asta se întâmplă ziua, când se adună lumea claie peste grămadă să asiste la sinuciderea în direct, când vin tot aşa, maşini de pompieri, de salvare, de poliţie, şi când psihologul are o discuţie cu Florin, care se lasă convins şi coboară triumfător… Ce-o fi în capul lui? De când se tot sinucide a devenit simpatic în primul rând celor ce vin să-l salveze, locaţia fiind cam aceeaşi. Dar de data asta e absurd: la ora 3.30, ce fel de ameninţare cu sinuciderea e asta, cine să te vadă atârnat noaptea? Te pomeneşti că a vrut de data asta chiar să se sinucidă. Sau pur şi simplu a intrat pe scara noastră şi datorită drogului a ieşit pe ferăstruica de ghenă fiindcă aşa îi cereau vocile lui interioare… Am mai scris aici, aurolacul Florin are voci interioare care-i spun ce să facă la un moment dat. M-am temut, până când cei de pe scara automată l-au prins cu un cordon special, ajunşi la etajul opt, că-şi va da drumul. Era ora 4.30, o dată lăsat jos, aurolacul Florin a început să strige că o să facă reclamaţii (probabil că pompierii, că au urcat trei într-o nacelă specială, aflată la capătul scării care urca, i-au dat vreun pumn să nu sară din nacela care cobora). Florin era bine mersi (slab mort, cu pantalonii rupţi, murdar, i se vedeau cicatricele lamei cu care se taie mereu, să impresionează lumea), l-au întins pe targă şi l-au dus la salvare… Mai departe nu m-a mai interesat, sinuciderea lui s-a amânat iar. Nefericit tânăr. Va fi lăsat iar pe drumuri de autorităţi. Trăieşte de azi pe mâine ca un animal de curte.

*

Azi a plouat în Bucureşti, 16 grade la prânz, a venit şi toamna. M-am culcat după ora 6. După ora 9 am primit un telefon, că voi fi vizitat acasă de un „redactor-interviu” al „Proiectului Biografic Contemporan – Dicţionarul Personalităţilor din România”, am rugat vocea masculină să lase „întrevederea” după-amiază sau altădată sau niciodată, fiindcă vreau să dorm. Ieri am aflat că am fost recomandat în acest sens, să dau datele pentru acest dicţionar pompos al „personalităţilor” României. Nu mi s-a spus cine m-a recomandat, nici nu mă interesează. Ieri fusesem avertizat în acest sens, că vine azi, dar nu mi-am bătut capul. Azi am sperat că ploaia îl va opri pe cel trimis să-mi ia datele biografice. Nici pomeneală. La ora 14.30, cel trimis mi-a spus pe telefonul mobil că nu găseşte strada unde locuiesc eu, i-am dat indicaţii. Am primit în casă un tinerel (la 21 de ani), habar nu avea cine sunt. Mi-a întins o carte de vizită: „Eco-Europa” (ONG România, Romanian Biographic Institute, strada Şoimari, Nr. 11, sector 3, nu am idee unde e în Bucureşti). Misiunea lui era să scrie de mână datele biografiei mele. I-am spus că-i pot trimite de-a gata pe Internet o fişă a mea biobibliografică. Nu. Că baza la ei e scrisul de mână, fiindcă majoritatea „personalităţilor” la care au apelat până acum nu stă pe Internet. Dar e mult mai simplu să preluaţi ce e gata scris de pe computer, vă trimit un e-mail… Degeaba. Cum mă numesc? Îi spun, unde m-am născut… N-am răbdare. Scot pe imprimantă o fişă a mea biobibliografică, i-o întind şi-i spun să aleagă din ea ce doreşte, are toate datele importante despre mine acolo. Da, dar în fişa asta nu spun unde lucrez şi ce muncă prestez. Îi spun că-i pot da o fişă biobibliografică şi mai mare, i-o arăt pe computer. Aţi fost preşedinte de judeţ la Revoluţie? Cum adică? Şi de ce-am plecat numai după trei luni dintr-o asemenea funcţie înaltă? Ia te uită ce l-a impresionat pe el. I-am spus că am rămas în lumea mea literară. Literară? A, asta nu-l pasionează. De altfel, văzusem că se uita cu indiferenţă la claia de cărţi adunate în camera în care l-am aşezat, la o masă (să poată să scrie, nu?), erau toate egale cu zero (nici măcar un titlu nu i-a atras atenţia). În ce sens aţi avut probleme cu Securitatea? A insistat el. Dar n-aveam nici un chef. Mi-a întins un… „Certificat de înregistrare provizoriu” – biografia mea fiind prevăzută cică pentru a fi publicată în următoarea ediţie  a „Dicţionarului Personalităţilor din România. Biografii contemporane”. Citesc iar: „Această colecţie cuprinde biografii ale personalităţilor din economie, politică, ştiinţă, cultură şi artă”. Îmi dă şi o anexă, din care reţin: „Urmaşii dumneavoastră vor avea ocazia peste mulţi ani să citească aici biografia dumneavoastră”… Săracul de mine! De grija urmaşilor mei care-or să-mi citească biografia muream eu. Biografie rezumată la maximum, din care nu prea ai ce să reţii, de altfel (am văzut cum arată primul dicţionar), de nici zece rânduri. Amuzant, tânărul redactor-interviu îmi înmânează şi… Diploma de onoare, cu titlul onorific de… Omul zilei! Asta a pus capac. Îmi ajungea. Nu ştiam că mai e un rest. Nu vreţi să ştiţi condiţiile în care puteţi să vă achiziţionaţi acest dicţionar? Nu, am răspuns. Îmi daţi mie acum 90 de lei avans, să-l cumpăraţi la preţul avantajos de 275 de lei noi (sau cam aş ceva, n-am fost atent). Am pufnit în râs. De ce să vă dau 90 de lei acum, aţi putea foarte bine să nu apăreţi cu acest dicţionar. Avem nevoie de bani, fiindcă aşa-l putem publica. Luând bani de la personalităţi? Nu, tinere, regret – voi cumpăra sau nu acest dicţionar dacă mă va interesa atunci când va apărea şi dacă voi avea atunci atâţia bani de aruncat pe el (350 de lei, dacă am reţinut bine). Natural, tânărul redactor-interviu a plecat supărat, cum să nu-i dau cei 90 de lei avans? Că mi-a acordat atâta timp preţios din viaţa lui… L-am mai întrebat cum îl cheamă pe preşedintele ONG-ului care scoate acest dicţionar: Dragoş Stan, mi-a răspuns, „preşedintele Eco-Europa”. Acum, când scriu aici, am deschis pe Internet site-ul acestui ONG şi am găsit o poză (o public aici; are figură de intelectual) a acestui preşedinte care stabileşte cine sunt personalităţile Românei de azi, după criterii de el ştiute. Pentru cei interesaţi să apară în acest dicţionar, să deschidă www.biographica.go.ro/


Like it? Share with your friends!

0
2 comments

2 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. La mine la Tomeşti era un combinat de creştere a porcilor (pe vremea lui Ceaşcă). Am remarcat la un moment dat că inginerii de acolo aveau nişte mutre porcine. Am crezut că e o idiosincrasie a mea, dar un coleg de şcoală primară mi-a spus într-o bună zi acelaşi lucru: că aveau figuri de porci.
    Pesemne mediul în care trăieşti, ocupaţiile îţi modelează cumva figura. Am mai văzut tineri îndrăgostiţi, căsătoriţi sau nu, că seamănă. Iubirea le dă o aceeaşi lumină, o aură
    pe chip.
    Tipul încondeiat de D-voastră arată a intelectual de SMT, vreun tov. maistru din ăia care silabiseau la tractorişti articolul de fond din Scînteia, iar seara scriau cu creionul chimic pe hîrtie de maculator denunţuri despre cei care n-au fost atenţi la cele citite.

  2. Dragoş Stan nu stă pe Internet, aşa că, Radu dragă, sunt de acord cu domnia ta (se vede de la o poştă că iar s-a răzbunat prozatorul din domnia ta), dar rămâne între noi.