Protestatarii din Piața Universității s-au despărțit în a 16-a zi de ONG-urile societății civile. Scriitoarea Elvira Iliescu a împlinit azi 75 de ani

Sâmbătă, 28 ianuarie 2012. Protestul anti-Băsescu și anti-Boc merge înainte, a 16-a zi. La minus 11 grade Celsius. În țară au ieșit cu miile. Pe o pancartă uriașă la București s-a tras o concluzie: „Raed Arafat – salvat, Baconschi – demis, viermele – identificat, Basescu – urmeaza, Boc – urmeaza”. În dreptul „viermelui” trebuie specificat că senatorul PDL (demisionat din PDL, nu și din Senat; e mare fan Băsescu), Iulian Urban, a promis că va ieși în acest an din politică. La cât de oportunist e, îmi imaginez că Viermele-Urban și-a anunțat plecarea din motive de intrare în dizgrația PDL (căruia i-a adus prejudicii de imagine) și că nu mai are oricum nici o șansă să fie reales. Îmi amintesc de ascensiunea lui: a cerut voturi pe Internet, primeam pe e-mail zilnic rugămintea să-l susțin, lingușitor, de proastă calitate morală, dădea chipurile lecții de avocatură pe gratis, dar cerea să fie votat. El e un alt exemplu de membru de partid din noua clasă politică, ales „uninominal”, sau exemplu de politician nou ratat (de genul lui Teodor Baconschi). După ce a fost ales senator, Iulian Orban a întrerupt orice legătură pe Internet cu cei ce l-au votat. Mă întorc la naivitatea protestatarilor, care cer o nouă clasă politică – ei au totuși exemplul acestor doi noi politruci, Baconschi-Urban, apăruți în ultimii ani în politică: e incredibil, tocmai acești reprezentanți ai noii clase politice au jignit protestatarii… Azi am citit că „revoluționarii” din Piața Universității s-au despărțit de reprezentanții societății civile (altă „clasă” care a sărutat papucii lui Băsescu): Un grup de revoluţionari şi lideri de fundaţii arată cu degetul înspre grupul celor 25 de ONG-uri care au făcut public un comunicat la mijlocul acestei săptămâni. Din grupul „celor 25″ fac parte Asociaţia Pro Democraţia, Agenţia de Monitorizare a Presei Active Watch, Transparency International Romania, Centrul pentru Jurnalism Independent şi Centrul de Resurse Juridice. Cu toate că revendicările celor două părţi vizează în mare acelaşi lucru (demiterea de urgenţă a preşedintelui Traian Băsescu), grupul revoluţionarilor acuză că organizaţiile non-guvernamentale „deturnează scopul mişcării civice în desfăşurare, pentru a se erija în «salvatorii neamului». Aceştia sunt de fapt cei care l-au adus pe Traian Băsescu la putere şi, tot ei, timp de 22 de ani, au simulat exerciţiul civic, acţionând in interes de grup exact ca întreaga clasa politica” (Adevarul.ro). Încep să se separe apele de uscat? ONG-urile societății civile sunt compromise, arogante, trăiesc pe picior mare pe banii statului sau ai mafiei transpartinice, ce-au făcut ele decât să provoace dihonia în rândul protestatarilor, din 13 ianuarie până azi? Protestatarii n-au nevoie nici de serviciile acestor ONG-uri.

***

Astăzi, 28 ianuarie, o scriitoare necunoscută și marelui public și publicului avizat (restrâns la cititori de literatură), Elvira Iliescu, a împlinit 75 de ani. Nu are Internet (nu e de găsit pe Wikipedia; n-are nici măcar o fotografie pe Google), nu are computer, trăiește izolată la Constanța, n-are de unde să știe că voi scrie de ea aici, bineînțeles. Se complace în deplin anonimat. N-o să credeți, dar e la fel de ignorată și în interiorul Uniunii Scriitorilor (deși e membru al Filialei Dobrogea). Așa e la români.

Despre Elvira Iliescu – de care, sunt convins, puțini ați auzit. Las la o parte faptul că Elvira Iliescu, în viața de zi cu zi, e de o discreție enervantă. Știați că Elvira Iliescu e  printre puținii scriitori români cu carte anticeaușistă publicată în samizdat, ajunsă inclusiv la Monica Lovinescu (și că un exemplar al acestei cărți a stat ascuns, înainte de 1989, și la… Nicolae Manolescu)? Nu întâmplător Monica Lovinescu i-a dat Elvirei Iliescu recomandare cu totul călduroasă să fie primită în Uniunea Scriitorilor (și n-a fost primită în USR decât după ce am făcut scandal)… Nu vă puteți imagina prin ce traume a trecut Elvira Iliescu. Un roman-pamflet anticomunist, scris în anii 80 ai secolului trecut, de neimaginat azi, transmis din mână în mână, în manuscris. Mereu uităm de anonimii (rezistenți în particular, în regimul comunist), care au dus greul: ei nu aveau spatele acoperit… În această situație a fost Elvira Iliescu, profesoară eminentă pe atunci la Constanța, ”femeie serioasă, familistă”, cu doi copii școlarizați ai săi de crescut. Nicolae Manolescu tremura pentru soarta ei, putând fi deconspirată oricând (dar după Revoluție a uitat-o). Citeam abia anul trecut că un volum de versuri samizdat a scris și Ioan Viștea, la Târgoviște, volum care a ajuns în 1989 până la Radio Europa Liberă (pe filiera bisericii baptiste). Scrie în 2010 Ioan Viștea că a existat până la Revoluție „samizdatul cel mai tainic, cel mai expus represiunii, realizat cu mijloace artizanale şi în condiţii de adâncă clandestinitate! Autorii lor şi-au asumat cu bună ştiinţă şi riscurile şi condiţia anonimatului, beneficiind de generozitatea şi curajul unor suflete mari care au făcut posibil ca unele din creaţiile purtând marca samizdat să ajungă dincolo de Cortina de Fier”. Elvira Iliescu a avut norocul să traverseze tunelul comunist fără să aibă necazuri cu dosarul, Securitatea n-a luat-o în vizor. A reușit să publice, pe banii săi, această carte după Revoluție, la editura Doinei Uricariu (onorată că a putut să o publice) – ca la noi, însă, acest roman-document a trecut neobservat. Habar n-avem să ne protejăm valorile morale.

Știați, apoi, că Elvira Iliescu e prima care a scris o carte despre viața și opera lui Paul Goma (intitulată „Paul Goma – 70”; între timp a scris o carte despre Paul Goma și Mariana Sipoș), pe când Paul Goma era blamat în țară în modul cel mai dezonorant cu putință (în loc să fie ridicat pe un soclu al disidenței românești, măcar; alte țări s-ar mândri cu el în fiecare zi; să nu uităm că Paul Goma n-a fost repus în drepturi în țară până azi, e tot refugiat politic la Paris, din 1977 nu a călcat în România!). Asta înseamnă că Elvira Iliescu și-a păstrat un reper moral strict de anvergură internațională și după Revoluție: Paul Goma. Nici un alt idol postcomunist nereușind să o captiveze. Ca nimeni altul, Elvira Iliescu a reușit să demonteze și mitul „lipsei-de-talent” a lui Paul Goma (mit care a prins rădăcini adânci în rândurile scriitorimii române colaboraționiste, inclusiv în rândul celei care susține că a… rezistat prin cultură sub totalitarism), atrăgând atenția asupra faptului că Paul Goma nu scrie ficțiune. Ce e… talentul la scriitorul român? Scrie Elvira Iliescu (într-un text intitulat „Goma n-are talent!?!”; apropo de opera scriitorilor români contemporani sub comunism): „Să priceapă și Goma ăsta că talentul e doar ceva între un ghiveci oriental, baclavale grețos însiropate, nepieritorul parfum de roze și băltita apă de ploaie, – doar o asemenea formulă garantând succesul literar! Și apoi, mai sunt, har Domnului, atâtea și atâtea panseluțe, albăstrele, romanițe, bașca adorabila ciuboțică a cucului, pentru că pe cât de admirabilă, pe atât e de sublimă industria națională de sorcove”. Urmarea? ”Răstălmăcirile, reaua-credință, dușmănia, trădările, efortul susținut de minimalizare a excepționalului scriitor Paul Goma îl aruncă nu o dată pradă decepției”, mai scrie Elvira Iliescu și continuă, citând din „spusele lui Ralea despre Stere, care vin parcă în întâmpinarea profilului lui Paul Goma”: „Oare nu se găsește în țara noastră, bântuită de spiritul trivialității joviale, al pehlivăniei șirete, al josniciei, care se crede prudență, al lașității care se crede cuminte – nu există în acest blestem unanim, care consumă poporul meu, o pildă de curaj, de suferință pentru idei?”. Am uitat prin ce am trecut? Ne amintește Elvira Iliescu: „Să nu ne acuze nimeni că nu suntem caractere! Când Goma o încasa, noi stăteam tupilați, doar creatori și bărbați suntem! Și noi am avut convingeri, dar le-am ținut sub șapte lacăte, ar fi fost o lipsă de eleganță să spumegăm dinaintea scursurilor, în fața lor doar ne ploconeam semnând-colectiv telegramele de adulare, gratitudine și înregimentare. În sfârșit, ne-am putea întreba și noi – care sunt operele de rezistență în timp, care sunt operele-mărturii, că doar n-am fost teleportați din comunism… Ce se mai salvează din vagoanele de tomuri publicate? Chiar din literatura… serioasă, așa zisa alternativă, la aservire?”. O operă-mărturie de rezistență e aceea a lui Paul Goma. Cum subliniam, Elvira Iliescu spulberă mitul lipsei-de-talent a lui Paul Goma. ”Din capul locului Paul Goma își mărturisește incapacitatea de a scrie ficțiune. Viața i-a fost într-atât înțesată de întâmplări, răsuciri, dislocări, pierderi, încât are sentimentul zădărniciei în a mai fabula. Lucru care i se reproșează. Ia să fi scris ceva luuung, teeern – și-ar fi găsit un loc printre scriitorii zis-analitici, mai mult sau mai puțin academici”. O spune, de altfel, însuși Paul Goma (dar cine să-l bage în seamă, ajuns „exclus, izolat, urât, hulit, bolnav”), referitor la literatura română sub comunism, resemnat: „N-ai cum să scrii ficțiune, așa cum o înțeleg colegii. Orice-ai face, oricât te-ai strădui să inventezi, ai să cazi tot pe fapte, pe oameni, pe stări existente, întâlnite aievea, într-un moment sau altul… Când o viață de om (de la romancier începând cam de la 20 de ani de exersare a meseriei) ai practicat metoda separării realității de ficțiune – ca să intri în rândurile lumii – doar n-o să te apuci să demaști realitatea comunistă, când te-ai obișnuit să prefaci fiecare fapt real în fapt artistic, transpus, ca în muzică, în cu totul altă tonalitate – nu atât a ficțiunii, cât a încuviințatului de sus, ca gândibil, ca publicabil –, ajungi să nu mai percepi realitatea ca realitate, ci, în continuare, ca materie-primă pentru confecționarea publicatului”. De aceea Paul Goma a rămas fidel sieși, scriind despre realitatea ca realitate, nu ca ficțiune… Mai aveți îndoieli?

Elvira Iliescu a publicat și cărți de versuri și de cronici literare și eseuri, e o scriitoare de soi.

Liviu Ioan Stoiciu

PS. Public aici și fotografii realizate de mine ieri în Dealul Mitropoliei înzăpezite.

PS. 2. Laurențiu Barbu, administratorul acestui site (și al Jurnalului de Vrancea, la care eu sunt editor, actualizându-l zilnic) m-a avertizat că blogul de față îmi va fi mutat peste noapte pe un alt server (spre binele lui) și că e posibil să dispară această pagină de jurnal online publicată sâmbătă seara. Ea a dispărut, într-adevăr, în dimineața de duminică, după ce m-am culcat. Duminică, la ora 13, m-a sesizat Doina că n-are ce citi pe… suportul tehnic, așa că republic pentru noul server pagina de jurnal online apărută ieri pe vechiul server… Oftez iar. Cer scuze, n-am nici o vină, eu mi-am făcut datoria.