Reprimire în Uniunea Scriitorilor a unui poet „exclus”. La vârsta mea pot să trag niște concluzii (în ce mă privește)

Marți, 26 martie 2019. Citesc și mă bucur, că la ședința Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din data de 20 martie 2019: Președintele U.S.R. Nicolae Manolescu a prezentat cererea de reprimire în rândul membrilor U.S.R. a lui Valeriu Mircea Popa. S-a supus la vot. Valeriu Mircea Popa a fost reprimit în U.S.R., cu două abțineri (Vasile Dan, Antoaneta Olteanu) și un vot împotrivă (Ovidiu Pecican)… Vezi. Grupul rupt din Uniunea Scriitorilor, care a dat în judecată Uniunea (azi, subliniază comunicatul din care am citat, mai sunt pe rol 153 de procese, inimaginabil!) și care a înjurat și înjură din greu conducerea Uniunii Scriitorilor (și pe toți cei ce o susțin; lasă că și eu am fost o victimă a acestui grup, fiindcă nu m-am alăturat lui; inclusiv Valeriu Mircea Popa m-a tot insultat, apropo), își sparge rândurile. Viteazul Mircea Valeriu Popa, exclus din Uniunea Scriitorilor (ales fiind în conducerea grupului ăsta înscris la tribunal, care se subintitula „reformator”; făcea parte dintr-o altă entitate, concurentă Uniunii Scriitorilor), s-a trezit fără acea jumătate de pensie ce se acordă în plus exclusiv membrilor Uniunii Scriitorilor și de aici drama – cât caz s-a mai făcut că murea de foame…

Spuneam că mă bucur că Valeriu Mircea Popa s-a întors spășit în Uniunea Scriitorilor (și mai ales că Nicolae Manolescu a trecut cu vederea „spurcarea” de care a avut parte). E un precedent fericit, toți ceilalți din acest grup inclement (care m-a executat cu ocazia primirii Premiului Național, să ne amintim) pot face cerere de reprimire în Uniunea Scriitorilor și așa poate dispărea acest grup de rea-credință care ține să compromită conducerea Uniunii și care pune în pericol chiar existența Uniunii Scriitorilor (contestată la tribunal ca instituție de creație legal constituită după Revoluție). Dincolo de scandal, acest grup e format din colegi dragi mie (chiar dacă s-au dovedit a-mi fi dușmani, la o adică, anul ăsta).

*

Un destin, de bine, de rău

La vârsta mea poți să tragi, totuși, niște concluzii și să apeși pe o linie sau alta a desenului unui autoportret, să subliniezi niște trăsături. Ce e sigur, e că mi-am făcut datoria față de mine însumi (din câte am înțeles eu că e o datorie, venind pe această lume), după puterile mele și după cât mi-a fost scris, chiar dacă am ratat „obiective personale” pe ici, pe colo (poate chiar prin părțile esențiale; de exemplu mi-am ratat, cu bună știință, ascensiunea în plan social, „cariera”; viața dedicată intuitiv literaturii, servituților creației literare, nu m-a lăsat; pentru mine era incompatibil „studiul obligatoriu organizat, superior” cu libertatea la masa de scris; m-am temut mereu că voi fi influențat de „sursele de gândire” ale „modelelor”, de stilul lor, care-mi pot banaliza sau duce în derizoriu, dacă nu în comun, „mentalitatea”, spontaneitatea, coloana vertebrală; am exclus politica, deși am fost împins la nivel înalt să o practic).

Am încercat tot timpul să mă comportat „ca un om obișnuit”, în primul rând: am avut casă, masă, serviciu, am avut (și am) familie, soție (Doina Popa, azi scriitoare; când ne-am cunoscut, cenaclistă) și copil (Laurențiu Ion Stoiciu, azi are 42 de ani; a terminat Dreptul, dar azi are afacerile lui, inclusiv pe internet). Am trăit la limită, de azi pe mâine, neavând „posibilități materiale” (am făcut tot posibilul cât am fost în funcții, pus de destin în funcții împotriva voinței mele, să mă achit de obligații și să mă retrag, să nu dau de gustul puterii, să nu mă trezesc peste noapte „corupt”, inclus în sistem, tentațiile fiind mari). Am reușit abia în 2014, după ce am vândut apartamentul din Piața Unirii din București, să ne mutăm fiecare la casa lui (și fiul, și soția, și eu). Cum arată biografia unui scriitor ca mine (nu contează din ce linie sau ierarhie a literaturii române), în interpretare personală și fără să se compare? Îmi pot permite luxul să fac un pic pe nebunul la această vârstă?

Să fac o periodizare. Perioada 1950–1967, în mare parte legată de Adjud: de la copilărie la  terminarea liceului. Din 1968 sunt plecat de la casa părintească (unde am revenit numai pentru a mă pregăti pentru facultate), în armată (un an și patru luni) și la diverse locuri de muncă, în toată țara.

M-am născut la 19 februarie 1950 la un canton CFR (Dumbrava Roșie) de lângă Piatra Neamț din părinți moldoveni trecuți de 30 de ani, din orașul Adjud (tata, Ioan) și din comuna Adjudu Vechi (mama, Ioana). Mama, Ioana Sandu: părinții ei (Anica și Gheorghe Sandu) erau moldoveni din moși strămoși, din Adjudu Vechi, vatra Adjudului. Mama mea a murit când eu aveam un an și patru luni, în 21 iunie 1951, trăsnită în bucătăria de vară la Cantonul 248 (Halta CFR Adjudu Vechi), unde abia se stabilise cu tata, venită de la Piatra Neamț mai aproape de părinții ei. Tatăl meu, Ioan Stoiciu: cu mama lui (Steliana Balaci) de origine din Ardeal, refugiată la Adjud, iar tatăl (Milea Stoicev / Stoiciu), aromân din Bulgaria actuală, de la granița cu Grecia, venit din Macedonia grecească în România, refugiat în urma unei răscoale a macedonenilor aromâni de la începutul secolului 20, sub imperiul otoman. Tatăl tatălui meu era specializat în „lucrări de artă”, în poduri CFR, a murit în 1940. Părinții tatălui meu aveau casa lor în Adjud… Altfel, tatăl meu a fost prizonier trei ani în Siberia (capturat cu mașina de Cruce Roșie pe care o conducea, la Cotul Donului), a murit la 90 de ani, în 2007 la Adjud, a fost ceferist (la colectivizare i s-au confiscat pământul arabil, animalele mari și uneltele agricole, sărăcind brusc). După ce i-a murit soția (mama mea), tatăl meu s-a recăsătorit cu Elena Berescu (dintr-un sat de pe Trotuș, Bâlca) și a mai avut patru copii, trei fete (Mela, Fănica-Ita, Sofia; Sofia  a murit la 18 ani) și un băiat (Marian), surioare și frate buni mie (toți au copii la rândul lor, azi). În 1965 tatăl meu s-a mutat cu familia în casa lui, în Adjud (azi casa părintească e în ruină, depozit).

Eu am copilărit la Cantonul 248, Halta CFR Adjudu Vechi (aici era locuința de serviciu a tatălui meu, șef de echipă la întreținere de cale ferată, cu district la Bacău), la 2 kilometri de comuna Adjudu Vechi și la 4 kilometri de orașul Adjud. Dat de șase ani la școală, fac primele șase clase la Adjudu Vechi. Din clasa a VII-a sunt mutat la Adjud, de unde iau diploma de bacalaureat a liceului teoretic (secția umană) în 1967, la 17 ani… Am „editat” (scrise de mână, pe foi A 3 îndoite, dublate) la Adjud, „ca licean”, șapte publicații ale mele, în care pot să spun că am debutat cu poezii ale mele, proze, eseuri, dramaturgie, publicistică sau desen. Din toamna anului 1967 am părăsit locurile natale (în acest an am debutat într-o pagină literară a ziarului regiunii Bacău, Steagul Roșu, cu un poem).

Perioada de boemă: 1968 –1975. Cea mai intensă, mai „fără căpătâi”, mai scoasă din țâțâni perioadă din viața mea, am schimbat locuri de muncă, meserii și localități. Dominată de „băutură, tutun, femei” ­– plus tentative de sinucidere. În octombrie 1968 am plecat voluntar în armată ­– repartizat la tancuri, la Bârlad, radiotelegrafist (aveam 18 ani; fusesem din februarie 1968 profesor suplinitor într-o comună de pe malul Trotușului, Ruginești), provocat de intrarea în forță a trupelor URSS (ale Tratatului de la Varșovia, mai puțin ale României) în Cehoslovacia. După care, în martie 1970 am venit la o mină de cupru, la Bălan, să muncesc în subteran (în paralel munceam și la birouri, la suprafață, „calculator”, la contabilitate) și să mă trezesc la realitate (îndoctrinat în armată)…

Îmi căutam un drum al meu, bețiile crunte și aventurile amoroase m-au destabilizat, mi-au agravat până la cer frustrările. Scriam poezie și proză fără speranță, pentru sertar. Din aprilie 1971 am fost transferat la Miercurea Ciuc, la ziarul Informația Harghitei, șef al secției scrisori și corector. Previzibil, am supărat autoritățile cu articolele mele, și în noiembrie 1971 am fost trimis la facultatea de ziaristică la București, dar am preferat filologia. Trebuind să mă întrețin singur, am muncit din greu la „Spicul”, la București, la fabrica de pâine, încărcător-descărcător (observ, e o perioadă necuprinsă în cartea de muncă). Din luna mai până în august 1972 am fost angajat la Frigotehnica, mă ocupam de export, verificam acte (dar tot „muncitor necalificat” eram trecut în acte), apoi din septembrie 1972 până în februarie 1973, inclusiv, m-am transferat la Uzina de Pompe „Aversa”, tot la birouri, la coordonat ieșirile și intrările mașinilor de marfă („muncitor necalificat” în acte, la fel). Am date exacte din cartea de muncă… În 1972 am primit premiul revistei Vatra pentru proză (în juriu cu Romulus Guga și Dan Culcer). Am învățat pentru facultate „printre picături”. Din 1972 până în 1974, inclusiv, am condus la București (la Casa de cultură din Str. Mântuleasa) un cenaclu studențesc intitulat „3,14” (zece membri de atunci ai lui azi sunt membri ai USR). În martie 1973 am plecat iar la mină, în subteran (aveam deja calificare de „miner”), la cărbune, la Petroșani-Dâlja (azi mina e închisă), în mai 1973 m-am accidentat la o mână. După accident, am abandonat și locuri de muncă și studii, nimic neavând rost, trăiam „liber” din expediente… În 1973, la 23 de ani, am avut șapte tentative de sinucidere și șapte salvatori (cifra 7 e obsedantă), considerându-mă un ratat incurabil.

Natural, însă, în această perioadă de boemă am scris (de altfel, la cenaclul pe care-l conduceam la București trebuia să vin la toate ședințele lui cu texte obligatoriu originale-inedite, asemenea tuturor membrilor lui; citeam toți, ședințele se prelungeau la nesfârșit), dar nu-mi găseam un timbru al meu. După eșuarea ultimei tentative de sinucidere (cu Verde de Paris, dus tocmai la Năsăud de un poet cenaclist), în decembrie 1973 m-am retras la casa părintească, la Adjud, pregătit moral să o iau de la capăt cu pregătirile pentru facultate (filozofie), să-i fac pe plac tatălui meu. Curios, la 24 de ani, din senin, am definitivat și dactilografiat primul meu volum de versuri – cu banii luați pe casa moștenită de la mama mea, de pe Strada Mare din Adjud, vândută acum de tata (am împărțit banii, legal, cu el), în speranța că mă voi mai echilibra psihic, am cumpărat și o mașină de scris. Coincidență, în revista Familia, în acest an 1974, Ștefan Aug. Doinaș m-a prezentat original, publicându-mi o pagină de poezie. Cu banii luați pe casa moștenită am stat cu chirie la București și am frecventat cenaclurile bucureștene, boema mea s-a radicalizat, atingând cote insuportabile („băutură, tutun, femei”, știți). În toamna anului 1974 am plecat din București la Cluj-Napoca (am găsit gazdă în cartierul „Dâmbul Rotund”), însoțit de o cenaclistă, Doina Popa (care avea să-mi devină soție), pregătit pentru filozofie la fără frecvență… Aici am făcut un „cenaclu familial”, am scris și eu și Doina Popa în prostie, să avem ce să citim la fiecare ședință. Practic, așa ne-am profesionalizat scrisul. Fiindcă n-am găsit loc de muncă la Cluj-Napoca și nu mai aveam posibilități de supraviețuire, Doina Popa rămânând gravidă, ne-am întors la București.

Se terminaseră demult banii luați pe casa moștenită, m-am angajat la București în siderurgie, la „fabrica de țevi” Republica, „controlor de calitate” (calificat; curios, în cartea de muncă sunt trecut tot „muncitor necalificat”), în martie 1974 – dar n-am rezistat decât trei luni, în mai 1975 mi-am dat demisia, intrat în conflict „sindical” cu conducerea, din cauza condițiilor de muncă… Ce să fac, în situația în care Doina Popa trebuia să nască? Am venit împreună la casele noastre părintești, la Adjud și la Focșani, ne-am căsătorit (nu aveam nici „lingură de lemn”; dezamăgirea era maximă în ambele noastre familii de origine, altele fiind așteptările lor) și în 25 iulie 1975 s-a născut Laurențiu-Ion, fiul. Aveam domiciliul într-o cameră a apartamentului de trei camere a părinților Doinei Popa (Vasile și Maria Popa, care locuiau cu fiul lor pensionat de boală, Aurel). Am lucrat ziler la Focșani pe șantier la Vinalcool, și la reparat lădițe și spălat vane la Fabrica de coniac – până în septembrie 1975, când am devenit pedagog, prin concurs, la Liceul industrial 1 (Grup școlar IDSMSA) Focșani. La finalul anului 1975, la 25 de ani, „m-am lăsat” pentru totdeauna de „băutură și tutun” (cu femeile m-am mai încurcat după Revoluție, dar m-am învățat minte), devenind de nerecunoscut pentru foștii prieteni…

Am mai repetat, am observat că la 7 ani (cu un an în minus sau în plus), „în medie”, mi se schimbă viața: la 7 ani (dat de la 6 ani), elev la Adjudu Vechi (navetă de la Cantonul 248 în comună); la 14 ani, mutat la oraș, la Adjud, elev la liceu (la 15 ani am fost exmatriculat trei zile, fiindcă am afișat poezii critice la gazeta de perete, am fost mutat disciplinar de la casa părintească la internatul liceului, urmărit îndeaproape); la 21 de ani sunt transferat de la Combinatul Minier Bălan (unde eram angajat miner în subteran), la Miercurea Ciuc, șef al secției scrisori și corector la ziarul Informația Harghitei (alungat pentru articole care deranjau, în noiembrie 1971); la 27 de ani, debut editorial cu un ciclu de poeme într-un „Caiet al debutanților – 1977” apărut la Editura Albatros în 1978… Etc.

(Va urma)

Liviu Ioan Stoiciu

(Argeș)

P.S. Fotografiile însoțitoare sunt realizate alaltăieri: flori de acasă (inclusiv cea din titlu), flori din pădure…