Joi, 1 Decembrie 2011. „La mulţi ani, dragă LIS, de Ziua Naţională! Orice am spune, suntem (poeţi) români şi punctum! La multi ani tuturor cititorilor tăi!” – scrie aici poetul Ion Cristofor de la Cluj. Îi mulțumesc, în numele meu și al cititorilor. La mulți ani, românilor, celor cu inimă și suflet de român, celor ce gândesc și scriu în limba română! La mulți ani României profunde. Radu Humor ne trimite și un link, intitulat „Jean Moscopol – Tot ce e romanesc nu piere” (dați click): http://www.youtube.com/watch?v=tZjVlMvvsO8&feature=player_embedded. 
Am reținut azi și un ciudat mesaj, pe Jurnalul de Vrancea (www.jurnaluldevrancea.ro) apărut azi la comentariile paginii de Prim Plan (Cultură), intitulată „Doamne, ocrotește-i pe români”, legat de Ziua Unirii (am publicat acolo și un text-legământ, bun de pus în ramă: „Obiectiv Basarabia. Basarabia e România”), îl preiau ca atare, semnat de Radu Cinamar: Profeţii: ”Istoria curge după planul divin în care scrie că Unirea va veni curând. Şi mai cred că acel model de societate ideală, care să înlocuiască total capitalismul sălbatic actual, va prinde rădăcini mai întâi în România şi apoi se va răspândi la celelalte state de pe Pământ. Şi un mare rol în reformarea societăţii româneşti îl va avea acel conducător moldovean (de peste Prut), care va fi ales în fruntea ţării în 2014, după mult aşteptata Unire“. Auziți noutate, Traian Băsescu va fi înlocuit la alegerile prezidențiale din România din 2014 de un basarabean! Uite că 
la asta nu m-am gândit. Cine ar putea fi? Azi „Republica Moldova” nu are președinte. Noi am mai avut un președinte de țară originar din Basarabia: Emil Constantinescu. Azi, de Ziua Națională, Băsescu și premierul lui (unul la București, celălalt la Alba Iulia; aici s-a strigat „Ați distrus România!”) au fost huiduiți. Mi-a fost rușine să mă uit la „baia de mulțime” pe care a făcut-o azi Băsescu, după ce a fost huiduit la manifestația de la Arcul de Triumf (a vrut și aici să facă „o baie de mulțime” dar a renunțat imediat ce a văzut că e huiduit), în parcul de lângă Bucur Obor, din fața Primăriei sectorului 2 (condusă de generalul N. Onțanu, din UNPR, aflat în coaliția guvernamentală, care a împărțit porții de fasole și băutură și pentru acasă celor prezenți, aleși pe sprânceană, n-a crâcnit nimeni), la ora 14.30 – numai pe vremea lui Ceaușescu am mai văzut așa ceva; când i-a sărutat lui Băsescu mâna un bărbat, am schimbat programul! Băsescu a 
venit special aici să vadă televiziunile că e iubit, de fapt, de populația ținută în frâu de generalul Onțanu! Populația care l-a huiduit la Arcul de Triumf nu contează… E atât de trist ce ni se întâmplă. Dus în această seară la Palatul Cotroceni să dea recepție, Băsescu ne-a cerut să fim solidari în sărăcie! Sărăcie programată de el, în persoană, împreună cu Boc-PDL. Cinismul său depășește orice bun simț.
***
Public un poem al Adrianei Bârna din Bistrița, primit azi pe e-mail, îi rămân dator pentru el:
La multi ani, Romania
Pe drumul spre casa vad o multime care blocheaza trecerea.
Cineva a chemat baietii de la SMURD cu masina de descarcerare.
Pe jos, in mazga drumului sta o femeie cu o bucatarie intre coapse.
Baietii de la SMURD intra si ies din bucatarie,
unul zice ca e totul in regula inauntru,
capacul e strans, borcanul de mustar ramane intact.
Un batran de pe margine, din ceata de curiosi spune ca ar fi bine
sa fie dusa si asezata pe masa de circumcizie, sa I se taie bucataria,
sa poata fi scoasa mai usor.
Seful o intreaba cum o cheama si ea raspunde ca se numeste
Sylvia Plath. Are buzele vinete, probabil ca gazul a ramas deschis.
Gasesc pe jos cartea ei de identitate si incerc sa ajung sa le-o dau.
Ajung aproape, cu mana ridicata si cel care ia cartea de identitate
ma trage de mana si ma urca in masina alaturi de ea.
Ma intreaba daca sunt din famile, sa o insotesc la spital.
Nu am timp sa raspund. Sunt oricum in alt loc, eu mergeam spre…
O intreaba inca o data cum o cheama : “Romania”, zice ea
si intra in convulsii. Masina pleaca, eu o veghez , I s-au pus perfuzii.
Cand deschide ochii, baiatul care a luat cartea de identitate
o intreaba “Cand v-ati nascut?” “Pe 10 mai“ raspunde femeia,
“Aici scrie ca pe 1 decembrie “ – spune seful care se uita pe monitoare.
Are o fata de om ingrijorat, strange buzele, semn ca femeia aiureaza.
Masina merge rapid, cu sirena pornita, trecem pe langa fanfara militara,
Apoi pe langa cladirea impozanta pe care scrie :”Corpul expertilor contabili”.
unde le-o fi capul, ma intreb, la geamuri vad atarnate steaguri
apoi ii depasim pe cei ce pregatesc focul de artificii
si imi dau brusc seama ca e ziua ei.
La multi ani, Romania, voi sta cu tine la spital, asta e, acuma.
Ma impac cu gandul. Privirea mi se opreste pe bustul lui Chronos
asezat la intrarea in spital, locul de popas al porumbeilor,
noroc ca e nins. La multi ani !
Adriana Barna
*
Îi mulțumesc, apoi, lui Vasile Baghiu pentru poemul trimis azi pe e-mail, însoțit de mesajul:
Dragă Liviu,
Rezidenţa mea elveţiană, aici la Villa Sträuli (www.villastraeuli.ch), la Winterthur, lângă Zürich, se apropie de final, după o perioadă de mai 
mult de cinci luni, foarte benefică scrisului. Invitat şi sprijinit de elveţieni, am scris în acest timp un roman şi mai multe poeme. În afară de paginile scrise, aici m-am bucurat şi de alte lucruri minunate: călătorii prin oraşe elveţiene şi prin Europa, vizite la muzee, participarea la diferite momente artistice şi literare, cunoaşterea unor oameni interesanţi şi pur şi simplu plăcerea omenească de a mă mişca liber într-un spaţiu liber, ca să nu mai spun de posibilitatea pe care am avut-o de a-i găzdui şi pe ai mei, soţia şi copiii, cu mine aici o vreme. Fiica şi fiul meu sunt amândoi mari acum, studenţi la Cluj.
Îţi scriu ca să-ţi mulţumesc pentru însemnările tale zilnice de pe blog, pe care le-am citit adesea şi care m-au ţinut în legătură cu ce se mai întâmplă la noi. În câteva zile mă voi întoarce acasă. Oricât ar fi străinătatea de primitoare şi oricât de descurajante ar fi multe aspecte 
ale vieţii de la noi, întotdeauna mi-e dor de casă, de oraşul meu, de România. Sper să ne vedem curând, cu vreo ocazie literară prin ţărişoară. Îţi trimit un poem inedit, cu urările mele de bine, pentru tine şi cei dragi ai tăi,
Cu prietenie,
Vasile Baghiu
Combinaţia pentru trăire
Cu depresii minore te poţi juca la infinit, dar marea
tristeţe este intim legată de lipsa oricărei ieşiri undeva, oriunde,
de prezenţa unei absenţe ce lasă un gol
tot mai adânc. Ăştia prezintă la televizor în fiecare zi
momentele cele mai proaste, iar tot ce e bun
devine egal cu neinteresant, într-o ţară unde ceea ce încă mai
mişcă trece în malaxorul de lucruri exotice
pentru privirile unor străini dintr-o ţară bogată care nu ne cunoaşte.
Este numai amintirea trecerii tale pe aici, ca un parfum
pe o eşarfă? Sau ceva mai mult, dar inaccesibil abilităţilor
mele de observaţie? Plânsul trece în râs şi râsul în plâns,
de mai multe ori, până când se face combinaţia cea mai potrivită
pentru trăire, pe care o acceptă oricine, copil
sau om trecut prin vârstă. Boala urcă treptele stărilor
de bine, temporar – suficient, totuşi, pentru a relansa
ideile nobile despre sensul vieţii omului pe pământ.
De la tine aştept confirmarea că este ok şi atunci, cu frică,
mă voi avânta şi eu vitejeşte în necunoscut.
Winterthur, Elveţia, noiembrie 2011
Vasile Baghiu
Două poeme semnificative, care dau de gol starea morală în care ne aflăm, unul scris de Adriana Bârna în țară, altul scris de Vasile Baghiu în Elveția, în limba română. România se poate plânge de orice, numai de 
poezie bună nu; slavă cerului, măcar cu atât să ne amăgim în clipele de cumpănă, în zilele de singurătate, când ne amintim de noi înșine, că poezia ar putea fi o salvare…
PS. Dacă ați urmărit, pe TVR Cultural, Gala poeziei contemporane în această seară, vă anunț că poemul meu a fost tăiat la jumătate (poate fi ascultat în întregime, din păcate prost înregistrat sonor, de la distanță, pe filmul făcut de Laurențiu Barbu, publicat aici pe 19 noiembrie 2011). E un tratament curios, ceilalți 25 de poeți care au citit au fost la fel ciopârțiți? Doar probă de amatorism? Probabil nu însemn nimic pentru realizatoarea acestui film, Lucia Constantinescu (filmul în sine e superficial făcut la montaj; a ajuns până acolo încât numele poeților Adrian Popescu și Vasile Dan nici n-au fost pomenite, de pildă, deși îi vedem recitând pe scena Ateneului, este chiar inadmisibil).
Sincere mulţumiri pentru urări, domnule Radu Humor. Domnul să vă binecuvânteze.
Liviu, am pierdut, printre multe altele, si nu toate doar chestii virtuale, adresa ta de email. Am ceva sa-ti trimit. Te rog sa-mi raspunzi la adresa pe care am lasat-o impreuna cu acest comentariu, care numai comentariu nu e, dandu-mi emailul tau din nou. Multa sananate! Alex din NZ
Mă bucur de revedere, Alexandru dragă, după cutremurele din Noua Zeelandă n-ai mai dat nici un semn. E-mail: liviu.stoiciu@gmail.com (îl găsești și la butonul „Despre mine”).
Gala poeziei române
(pamflet)
Motto:
„Aici îmi cântă mierla… toată viaţa o să mă târască plugul de colo, colo”
Marin Sorescu
1.2.3.4… Când poeţii îşi citesc poeziile în Aula Ateneului Român, la „Marea Gală a Poeziei Române”, cum a numit-o Nicolae Manolescu, nu ştii dacă trebuie să te îmbraci în haine de nuntă sau de înmormântare. Ascultându-i, ai impresia (sugerată mie, de Florin Mugur, cândva) că cineva le trece pe dinante o oglindă mare, spre a le verifica dacă respiraţia şi cuvintele lor au aburi. Poemele care ţâşnesc la microfonul de pe scena Ateneului, par „nişte purici de lebădă” (afirmaţia îi aparţine lui Popescu, Grigurcu?) şi dau expresia de dans al tuturor sentimentelor, încercând să ne scoată din lumea sentimentelor exterioare. Sunt şi eu un om ca voi toţi, dar după o zi celebră de 1 Decembrie, lansări de carte şi manifestări culturale la Casa Sindicatelor de la Buzău, urmată de o petrecere cu prietenii, scriitorii buzoieni, sărbătorindu-l pe Marin Ifrim (care, iată, fără să ştie, mai scoate 2 cărţi: una de poezie „Săptămâna de sare”, alta, ceva în genul unei monografii literare intitulată „Cîntec pentru cel care se râmniceşte”, dedicată editorului Constantin Marafet diagnosticat de criticii săi. Ambele cărţi, sunt surprize de ziua lui Marin Ifrim, făcute cadou de editorul de carte C.Marafet. Astfel, că, la ora programată pe TVR Cultural, Marea Gală a Poeziei Române începuse fără mine. Prin somn îl aud pe poetul Ion Mureşan, recitând: „glu-glu-glu Maria/pentru tine înfund puşcăria”. Poemul ăsta, parcă-l scrisese poetul nostru buzoian, Mihai M. Macovei. El era mereu prezent la lansări de carte şi manifestări culturale, cu un poem proaspăt scris despre Maria. Fac ochii mari: nu, bătrânul ăsta de la microfon nu e M.M. Macovei al nostru. În fine ce atâtea teoreme, gata! M-am trezit de-a binelea. Şi iată, nici nu ştiu încă, ce costum trebuie să îmbrac.După cum îi zăresc, mai în fundal, pe scena Ateneului, şi-au meritat locurile până acum: Ana Blandiana, Mihail Gălăţanu, Teodor Dună şi Ion Mureşan. De! „pe strada Mare/încă un poet asfaltat/îşi cară/iluziile” ( versuri de Marin Ifrim). Încep să-i urmăresc cu atenţie pe cei chemaţi la microfon să dea mâna cu N. Manolescu şi să-şi citească timp de două minute poemul. Unii uită să mai dea şi mâna cu mentorul lor. Emoţia, geniul? Nu ştim a cui o fi fiind vina.
5. Horia Gârbea: cunoscutul poet, prozator şi mai ales dramaturg, care a explodat în literatură, maia ales după revoluţie, însumţnd peste 21 de volume de litaratură, unul dintre cei mai prolifici şi polimorfi autori nouăzecişti, ne învârte în dansul sălii Ateneului cu un poem despre cuiul pe care nu-l mai scoate nici Dumnezeu. Eroul acestei fapte măreţe (desigur), e un biet tâmplar. Poemul curge fluent spre groparul cimitirului, care tot săpând el aşa (ca în Arghezi), dădea şi el de apă, că morţii în sicrie (parcă-i şi vedem, aşa întinşi pe spate, falnici şi maiestuoşi) plutind într-o bărcuţă. Din când în când, groparul îşi dă poalele paltonului vechi şi demodat (purtat de mama lui Esenin, cândva) şi mai bea câte o sută până îl ia somnul. Ei asta-i bună, cum adică pe poet, nu bre, el neciteşte înainte! Trece pe la bietul popă, cel care învârtea ciocanul? peste morţi. Da, ce, era la proba aruncatului cu ciocanul? Nu ne-am lămurit. Se citeşte al naibii de repede. În fine, poate n-am auzit noi bine. Trecem prin poemul ăsta şi pe la cârciuma lui Vasile „care-i ridică paharul la gură, popii” Se înţelege, popa era ocupat cu ciocanul şi morţii săi. Şi trecem şi la Vasile: care dădea cu groparul, cu tâmplarul şi cu popa de masă, mai ceva ca un halterofil. În final, aflăm cum zbura Vasile, ca un liliac peste sat. Nu ca Dumnezeu din „Minunea” lui Sorescu zbura el, nu, ăsta era mai pământean, începuse încă din peşteri să prindă metehnele liliacului. Ca să vezi, minunile se ţin lanţ, de la Sorescu şi până în ziua de azi.
6. Liviu Ioan Stoiciu: poet, prozator, jurnalist şi cunoscut protestatar împotriva comunismului (ştiaţi că a fost descoperit de Ştefan Augustin Doinaş, care îl prezintă în revista Familia, în 1974?)mDupă cum ştim, el delimitează generaţia 70, de generaţia 80, uneori comparat cu un apostol al vizionarismului liric savant. În fine: ne citeşte un poem dedicat filozofului Mihai Şora. Glasul poetului se ridică dedublat peste glasul filozofului trecut la tăcere, se confundă chir cu al acestuia: „de ce văd, de ce văd?!”… îşi ceartă ochii, urechile, întrucât pare a fi răsturnat totul în proiecţia acestor organe nu numai în simţurile lor.Cam totul e pe dos!, constată filozof şi poet deopotrivă. Resimte, ca şi filozoful căruia închină poemul, că totul e pierdut, totul e ignorat, după o viaţă în care a ars, trup şi suflet, pe rgul ideilor. Se întrabă, ne întrabă: „care sunt cele rele?” Dar cum , nici ochii şi nici urechile, nici trupul nu mai e interesat să priceapă o iotă din tot ceea ce i se întâmplă. Adevărul? Dacă nu cumva l-a luat Dumnezeu cu El, la retragerea acestuia din lume, şi iată, ne-a lăsta doar în seama credinţei… pe care nici cei credincioşi (înţelegem din poem) nu o mai percep bine. Dar negăsind, deocamdată… (veţi vedea de ce), răspunsurl la tot ceea ce s-a întâmplat, pe cine să dai vina? Pe toate le rabdă filozoful, dar şi poetul, căruia i se taie microfonul la jumătatea poemului. De aceea spuneam eu, că deocamdată nu se găsesc răspunsuri. Tragem şi noi în lipsa poemului trunchiat tam-nisam, concluzia, cum putem. Dar noi ştim că poezia e şi ea o cale spre Adevărul interogat de poet, dacă nu singura (cum spunea şi Petofi) şi pe care o poţi folosi într-o situaţie fără ieşire.
7. Ioana Nicolaie: numele poetei îmi aduce aminte de numele poetului Nicolae Ioana, cel care a scris poemul elegiac intitulat: „Mi-au spus că există” … acolo o poartă, etc… O fi una şi aceeaşi persoană? O fi pseudonimul Ioanei Geacăr? Nu ştiu. Ne recită deocamdată, poemul „Firimituri”, despre mama, eterna mamă! Cea mai bună şi cea mai frumoasă. (Toate ciorile îşi laudă puii!, de, o zicală!). Mama poetei pare proiectată pe „bolta păstrării cu ochii”. Ţineţi-vă bine! Trecem prin viaţa mamei şi, după al patrulea copil „care am fost eu”, la treburile casnice, unde s-a „cheltuit picătură cu picătură” (pentru că a fost măritată la 16 ani). Era necesară afirmaţia asta? Poeta zice că da, de aceea a şi băgat-o în context. Parcă o vedem, săraca mama, cu sandalele rupte, între interminabile certuri de familie şi spălatul rufelor… Cum să nu, avem în minte pînza lui Tonitza, cu mama spălând rufe în albie… etc… etc… Ce biografie!!! domnilor… Şi doar era o fetişcană (un fel de soră mai mică a poetei?!) deşi a cam albit între timp, părul i s-a rărit şi i-a cam ignorat moartea, trecerea prin viaţă. De! Vine şi vremea asta. Cum ne facem atunci cu afirmaţia lui Lucian Blaga: faptul că toate vieţile de pe pământ se sfârşesc cu moartea, dovedesc astea, că moartea e ţinta vieţii? Grea dilemă. Nu s-a înţeles prea bine (în final) dilema mamei?, sau pe cea a autoarei, scriindu-şi poemul.
(va urma)
Tudore, Măria Ta, am pariat pe caracerul tău. Sunt mulţumit. Vorba lui Bacovia, un pic parafrazată : „mi s-au îndeplinit toate profeţiile”. Să fii iubit de toată lumea cu caracter. Şi încă ceva, ca-ntre prieteni, că tot te ocupi pedant de recitatori, vezi că maestrul Vasile Baghiu, ţi-o zic aici, acum, la urechea internetului, e un mare scriitor român care, probabil, nu are faţă de scenă oficială. Citeşte-i literatura şi vom mai vorbi. Te îmbrăţişez.
O rugaminte adresata celor doi poeti (Liviu Ioan Stoiciu si Adriana Barna) :
Marti 22.11.2011, o postare deosebit de interesanta de pe acest blog se incheia cu ( va urma).
Sunt sanse ?
Offtopic si nu prea .
Acuma l-am primit si eu si m-a amuzat :
Discursul înainte de alegeri, citit normal
In partidul nostru politic, ne respectăm promisiunile
doar imbecilii pot crede că
noi nu vom lupta împotriva corupţiei
pentru că, un lucru e sigur pentru noi:
cinstea şi transparenţa sunt fundamentale pentru atingerea idealurilor noastre
vom demonstra că e o mare prostie să crezi că
mafia va continua să facă parte din guvern ca în trecut
vă asigurăm, fără umbră de îndoială, că
dreptatea socială va fi scopul principal al mandatului nostru
cu toate acestea, există încă oameni proşti care îşi imaginează că
guvernarea să fie posibilă în continuare
cu aceleaşi vechi şmecherii politice ale membrilor de partid
când ne asumăm puterea, facem totul pentru ca
să se termine cu situaţiile privilegiate şi cu traficul de influenţă
nu suportăm în nici un fel ideea că
poporul va flămânzi, tăind pensiile şi salariile
ne vom îndeplini misiunea chiar dacă
rezervele economice vor fi complet epuizate
vom exersa puterea până ce
veţi înţelege că începând de acum
noi suntem partidul x, victorios în alegeri
SURPRIZA o aveţi dacă citiţi fiecare rând de jos în sus
eeeh, n-are, asta in vers alb, orice-ar spune oricine, n-are, daca n-are, n-are.
Se mai tine pe propriile picioare doar daca spune ceva extrem de interesant, de o maniera rezonabila – poetic vorbind, ori daca are niste imagini care sa te loveasca in moalele capului, incluzand metafore asisderea.
iar la acel ceva extrem de interesant, intra acel ceva cu adevarat interesant, imbibat de sensuri, ca la Naum ori Sorescu…distanta de la muzica simfonica la jazz…oricata virtuozitate si inventivitate ar avea un jazzist de marca..
După cele văzute la tv. şi, mai ales, după relatările dlui. Lis, aş numi-o Gală livrescă pe cea a poeziei. Cărţile se scriu din cărţi şi poeţii recită pentru poeţi, când oasele cărţii lumeşti nu troznesc şi nu scârţîie, când, rezonanţi, poeţii prind armoniile mute ale sănătăţii, ale bucuriei pentru poezie. Oricât o fi suferit, românul folkloric îşi regăsea versuirea în întregul naturii; azi, ani-versează, stagnează şi vagabondează, suduie şi buzdugăneşte pe forumuri şi pe bloguri. Disperarea emanată de neo-polifonismul cacofonic roade, însă, ciolanul uscat al aceleiaşi poetici bătute pe reciproca ciorba de burtă. Cramponându-se de autorlâc, „vizionarul” pierde din vedere că-ntr-o lume nouă s-a intrat şi se intră prin folklor, prin creaţie colectivă. Care este autorul unui blog, dacă deţinătorul vrea să-l publice într-o carte? De ce nu, dacă se dovedeşte ca un concert de jazz, în care improvizaţiile nu numai că se împletesc de minune, ci ne inventează altfel de auz şi de voci, alte armonii şi altă poezie?
Cum să rimăm în asamblu, pentru a-l auzi şi rosti?
iluzia subtilitatii se poate trai si batand apa in piua, doar o alta ipostaza. Vocatia singulara a unora pentru niste biete cariere literare, atat, cu orice pret, impotriva unor mari poeti care nici macar nu mai sunt, pe cadavrul poeziei, incercand sa redeseneze lumea dupa chipul si asemanarea lor, nociva si distructiva pentru principiile care intemeiaza, in fapt penalizata ca atare de marele public, fireste ca mintea este scormonitoare, simte nevoie de a-si legitima gesturile, micimile, incearca sa le compenseze prin recompense iluzorii, febril, aceasta bolnava complicitate ‘intelectualista’, care parjoleste cordial tot ce incearca sa creasca, tematoare, aroganta si obraznica, fatarnica si rea, puturoasa, plina de varcolaci.
Este aceiasi lume din cauza careia candva am pierdut tot ce aveam – unitatea, victoria, intoarcerea in istorie.
Iar astazi, SI in poezie, incearca sa-si intareasca randurile cu niste neaveniti, uitand de un martor incomod – poporul român.
erata…niste nechemati, posibil si cativa naivi, ca sa le mai spele fata
În manierismul alexandrinist al vânei poetice româneşti, mai mult limba creează decât poeţii. Ca să mă explic, i-aş compara cu unii cioplitori în lemn, care nu fac altceva decât să urmeze fibra, evidenţiind-o, accentuându-i linia, formele – imanenţa – în accepţia unei „voinţe” creatoare intrinseci. Care – nu zic nu – este originală, profundă, subtilă: băşca, nu-i solicită „creatorului” decât stăpânirea limbii, virtuozitatea verbală – filologismul, aş zice. Astfel, din pana unor veritabili idioţi, pot ţâşni ziceri năucitoare, pentru care n-au nicio vină – „poeţi” care n-au alt merit artistic decât cel al privighetorii, lăutarilor şi zugravilor. Despre virtuţiile compoziţiei – care nu-i altceva decât viziune îngheţată arhitectural – ce să mai vorbim, când însuşi dl. Manolescu şi-a meta-construit Istoria (poeziei, romanului etc.) în geometria de coteţ a nuvelei.
„geometria de cotet a nuvelei”, suna naucitor, ca sirena lui vasile roaita in orasul interzis…ceea ce nu inseamna ca n-ar fi sugestiv prin aderenta, intr-o suficienta masura. Ati ramas cu un pas in urma. Lumea de azi genereaza alte posibilitati, chiar si politica inseamna ceva doar in masura in care crezi ca inseamna ceva.
…nu prea am intalnit poeti care conteaza – sa fie si idioti veritabili – posibil pe lista lui NM, dar ma intreb cat conteaza. Si cand spun asta sunt lipsit de sensibilitati sau ambitii, nu este cazul – sunt un ‘consumator’ de poezie.
N-am generalizat, ci doar mi-am vărsat oful: în ultima lună, am primit la cronicărit nu mai puţin de zece cărţi de poezie, fără să nimeresc una de Doamne-ajută.
Asta nu ar fi o problema chiar atat de mare, veti mai primi probabil sute de asemenea carti, unii dintre autorii lor vor fi incarcati de lauri, vor fi promovati ca inovatori si deschizatori de drumuri, iar maine se vor ridica obraznici sa faca liste(atunci sa vezi liste!) si sa vorbeasca in numele literaturii române, pentru ca poimaine sa nici nu mai existe o asemenea literatura, eventual ceva difuz, consumist, plagiat din alte limbi, dar cool.
Nici nu e greu sa lovesti mortal o intreaga literatura, ai nevoie doar de cativa idioti veritabili si cateva lichele in punctele cheie, de preferat dintre cei care au ceva rezultate profesionale, incet-incet se va uita, cei mari nu vor mai deranja pe nimeni, fiindca vor fi extrasi din istoriile literare si din propria viata pentru a fi abordati din perspective interesate, „structural-artistice”, „pluridisciplinare” etc…iar Omul Nou nu va mai tresari la ce au tresarit ‘batranii’.
Diavolul e fatarnic, ba are chiar si momente de generozitate, dar il simti dupa cum reactioneaza fata de cei care ne-au fost calauze, dincolo de scaparile lor omenesti: se zvarcoleste, face spume, arunca anateme.
„…cei care ne-au fost calauze, dincolo de scaparile lor omenesti…”
Vreti sa aduceti macar 2-3 exemple spre a vedea daca avem ceva mai multe in comun ?
Nimeni nu se poate salva de sine insusi.
Portavionul se scufunda lent, pe punte marinarii beau, chefuiesc, pariaza. In jur se disting siluetele a zeci de crucisatoare – s-au apropiat, niciunul nu a tras un foc – privesc spre ce a mai ramas din nava candva amiral.
Mos NicOlae, amiralul nebun, asemeni lui Nero, vorbeste intr-o limba pe care eu nu o pricep; gesticuleaza, rade, face liste, inventariaza fara sa stie ce, isi cauta prin flacari cozorocul. Si niciunul dintre crucisatoarele si fregatele care se apropie nu mai recunoaste nimic din ce altadata a fost nava-amiral a literaturii românesti.
Nu va pot da exemple, ne desparte o mare de oameni care au hotarat.
Asta e tot.
BASARABIA A FOST SI RAMANE GOLGOTA ROMANIEI!