Să aducem bucurie acolo unde este întristare şi comuniune acolo unde este singurătate. La Mănăstirea de maici Ţigăneşti

Duminică, 24 aprilie 2011. Învierea Domnului. Sfintele Paşti, prima zi. Hristos a Înviat! Am fost şi eu să primesc, din mână în mână, Lumina Sfântă adusă de la Ierusalim, în Dealul Mitropoliei (sau Dealul Patriarhiei, nici azi nu ştiu cum e corect; aici e şi Mitropolia Munteniei şi Dobrogei; aud că i se mai spune şi Colina Bucuriei), de la Patriarhul Daniel. Azi, în prima zi de Paşti, la prânz, au luat Lumină Sfântă cei ce n-au putut să ia lumină la miezul nopţii, „la a doua Înviere”. Am venit la 23.45 aseară cu Doina Popa şi cu Laurenţiu, fiul (cu prietena lui), am găsit tot platoul din faţa Catedralei arhiplin – s-a aşteptat în linişte venirea miezului nopţii, majoritatea celor prezenţi tremurând de frig (fiind îmbrăcată imprudent de subţire), la un moment dat ne-au îngheţat mâinile (după ce am primit Lumina Sfântă, ne-am încălzit de la candela de plastic pe care o ţineam în mâini, aprinsă). Au cântat călugării până să iasă Patriarhul Daniel şi să strige „Veniţi să primiţi Lumină!”. Nu ştiu de ce, anul acesta a existat o timorare la întreaga festivitate, s-a cântat de prea puţine ori Hristos a Înviat din morţi, iar Patriarhul Daniel a ţinut o cuvântare în care a repetat ce a spus în ultimele lui cuvântări. Era evident obosit, dacă nu şi bolnav (a lăsat senzaţia că şi-a scurtat cuvântarea forţat de un eveniment fizic, fiindcă imediat după ce a încheiat-o abrupt a plecat; având să revină mai târziu). «In cuvantul sau, patriarhul Daniel a deslusit cele trei adevaruri ale credintei noastre, acelea ca Invierea lui Hristos este biruinta asupra mortii si inceputul unei alte vieti, a vietii vesnice, incepatura sau arvuna a invierii tuturor oamenilor, nu numai a crestinilor si, in al treilea rand, Lumina si Sensul Ultim al vietii oamenilor si al intregului Univers… Intaistatatorul BOR a indemnat la raspandirea luminii si bucuriei „si in jurul nostru, prin cuvantul bun si prin fapta cea buna”… „Sa aducem bucurie acolo unde este intristare! Sa aducem comuniune acolo unde este singuratate! Sa aratam un gest de pretuire si iubire frateasca fata de cei bolnavi, fata de cei singuri, fata de cei orfani, fata de cei indoliati pentru ca au pierdut fiinte dragi”», a spus Patriarhul. Să conştientizăm încă o dată: să aducem bucurie acolo unde este întristare şi comuniune acolo unde este singurătate… Eu am nevoie de comuniune? Patriarhul a amintit că Hristos a intrat după înviere prin uşile ferecate să le spună ucenicilor săi „Pace vouă”, şi după urcarea la cer Hristos s-a ascuns în pâinea euharistiei. După ce s-a împărţit Lumina Sfântă, platoul din faţa Catedralei aproape că s-a golit (a fost de vină şi frigul şi faptul că nimeni nu avea o haină mai groasă pe el; dar şi indiferenţa bucureşteană în faţa slujbei religioase, în orice ocazie; puţini rămân cu ei înşişi, ascultând cântecele călugărilor; era acolo un sobor de ieromonahi, la nivel înalt, erau alese cele mai frumoase voci în cor). M-am simţit prost că atunci când a venit rândul Patriarhului Daniel să-şi ţină „cuvântul de învăţătură” din faţa Reşedinţei Patriarhale (care are biserica ei separată), din multele mii de enoriaşi nu mai rămăseseră decât câteva sute (atâtea câte să încapă în catedrală). Am stat cu Doina până la 1.15, când Patriarhul Daniel a anunţat că se mută cu soborul său de preoţi şi diaconi, slujitori ai Catedralei Patriarhale şi corişti în Catedrală, urmând să se cânte Canonul Învierii. Cei ce vor rămâne, a promis Patriarhul Daniel, vor primi o Pastorală (cuvântarea sa, tip broşură), un ou roşu „şi un cozonac, nu aşa mare, dar vizibil” (ne-a făcut să surâdem). Curios, înainte să plec am văzut tineri care spărgeau ouă roşii de peretele pictat de la intrarea în Catedrală, n-am mai pomenit – ciocneau oul roşu cu însuşi Dumnezeu, în mintea lor. Înainte să plecăm (la 1.30 aveam stabilită masa festivă de Paşti cu fiul şi prietena lui) ne-am aşezat la coadă la anafură stropită cu vin, am cumpărat lumânări şi am aprins, într-un loc special, pentru morţii şi viii noştri. Dacă aş fi fost în Moldova, acasă, la Adjud, aş fi aprins lumânări sau candele în cimitir. Am adus Lumina Sfântă acasă (în candele de plastic), am lăsat-o să ardă până ne-am culcat în cele patru candele de plastic, după care am transferat Lumina Sfântă în candela de zi.

***

În această după-amiază ne-am hotărât în sfârşit să ieşim din Bucureşti, să mergem la o mănăstire de maici (eu şi Doina Popa; fiul, Laurenţiu, ne-a spus la masa festivă de Paşti, terminată la ora 3 din noapte, că el pleacă în dimineaţa de azi la munte, în Bucegi cu prietena lui; oboseala nu l-a lăsat să plece, a dormit până după ce am plecat eu şi Doina de acasă, motiv de amuzament). Dar unde? Cele mai apropiate de Bucureşti (Cernica şi Pasărea) sunt arhipline în cele trei zile de Paşti, îţi piere cheful (ţigăneala e exasperantă; plus grătarele puse în jurul lacurilor, pe sub copaci; mănăstirea devine un bâlci, degeaba sunt trimişi jandarmi cu zecile să supravegheze). Hai să mergem la Mănăstirea Ţigăneşti (la doi kilometri de comuna Ciolpani; asfalt perfect până la poarta mănăstirii). I-am invitat şi pe actriţa Silvia Codreanu şi regizorul de teatru (prozator şi publicist) Petru Ionescu. Slavă cerului, ne-am bucurat că bucureştenii care conduc maşini sunt în majoritate plecaţi la ţară, la ai lor, la munte şi la mare (în Grecia sau Bulgaria), câştigând timp în trafic. Ne-a blocat doar un accident la Fântâna Mioriţa, dar n-a durat. La ora 17 eram la Mănăstirea Ţigăneşti – aşezământul datează din secolul al XVII-lea (numele provine de la donatorul terenului, Matei Ţigănescu), iniţial a fost de călugări, dar în jurul anului 1800 au fost transferate aici călugăriţele de la Schitul Maicilor din Bucureşti. Biserica de azi (iniţial a fost de lemn) a fost construită în 1812 de banul Radu Golescu (cu pictură murală în stil neobizantin; pictori originali: Eftimie şi Belizarie; în exterior biserica e decorată cu superbe mozaicuri ale pictorului Gh. Răducanu, cu figurile Apostolilor, în principal; nici Catedrala din Bucureşti nu are asemenea mozaicuri). Interesant, la Mănăstirea Ţigăneşti se află ateliere ale Patriarhiei (secţia mecanică de ţesut veşminte preoţeşti şi secţia de broderie pentru ornamentarea lor, fie şi cu fir de aur) – aşa se explică de ce sunt atâtea construcţii-chilii (după un tipar specific), Mănăstirea e înconjurată de clădiri arătoase cu gaz şi apă curentă, ai impresia că eşti într-o mică localitate… Eu vin a nu ştiu câta oară aici (Doina, Silvia şi Petru Ionescu sunt pentru prima oară; noutate, s-au turnat alei de ciment, soţia „afaceristului Erbaşu” care s-a sinucis, cu mormânt aici, le-a sponsorizat, la gândul că-l va ierta Dumnezeu că s-a sinucis, totul e cochet, curat, panseluţe puse, brazi magnifici, lămâi în curtea chiliilor; vara aici e o explozie de flori). Ne-am închinat, am întârziat în biserică pentru meditaţie şi am aprins lumânări la ieşire (m-am mirat, ştiind că mănăstirea e sponsorizată de guvernatorul Mugur Isărescu-cel-zgârcit: aici o lumânare obişnuită costă 1 leu, care la Bucureşti costă 40 de bani; am lăsat bani şi în cutia milei). Ne-am preumblat apoi prin curtea Mănăstirii Ţigăneşti şi ne-am oprit la cimitir, nu ne-a spus nimeni să existe aici un mormânt al unui scriitor sau pictor, în schimb am descoperit la ieşire o statuie în marmură a unei femei drăguţe, tinere, în mărime naturală, care se sprijină de un soclu (probabil s-a prăbuşit de pe soclu; Doina şi Silvia au mângâiat-o pe faţă, „parcă ar fi vie”), e atât de neaşteptat, o vedeţi în fotografie… Am ieşit apoi în afara mănăstirii, în spate, la lacuri – majoritatea în paragină, mlăştinoase. Din 2007 s-au început lucrări de amenajare a zonei, dar se pare că au fost părăsite, un singur lac a mai rămas mai plin de apă. Am schimbat o vorbă cu un localnic din Ciolpani, am aflat uluit că peste drum de Mănăstirea Ţigăneşti e celebra Pădure cu Lac Scroviştea, zonă de protocol de pe vremea Regilor, pe care comuniştii au încercat să o „modernizeze” şi au făcut praf zona naturală din spatele mănăstirii, au făcut crescătorii de peşti în lacurile din Pădurea Scroviştei (zonă zero, de protocol, la care veneau regii şi Ceauşescu la vânătoare şi la pescuit) şi au distrus lacul natural, uriaş, din spatele mănăstirii, au făcut un canal dus şi altul întors care legă Ialomiţa de lacurile cu peşti din Zona Zero a Scroviştei, să le împrospăteze apa, şi au rupt lacul în mai multe părţi, ridicând maluri (vrând şi aici să facă lacuri cu peşti; n-au mai făcut, şi totul s-a părăginit, s-au umplut de vegetaţie acvatică; trestia vara e de două ori cât omul; nu sunt aici, azi, decât colonii fenomenale de broaşte, care te asurzesc; la vară vor fi şi colonii de ţânţari care te înnebunesc). Totul a fost modificat în rău. Localnicilor li se rupe inima când văd ce a ajuns marele lac natural din spatele mănăstirii. Zona de protocol de la Palatul Scroviştei este în subordinea Preşedinţiei României – „cât a stat aici, la Scroviştea (că aici îi plăcea să stea mai mult), Emil Constantinescu, n-am văzut picior de ţânţar, se stropeau toate locurile”… Pe aici vin pescari, azi nu erau mulţi (deşi a fost o zi cu soare, n-a depăşit 17 grade) „fiindcă nu trage peştele pe frig”, m-a mai asigurat localnicul… Am admirat lalelele şi pomii înfloriţi din curtea chiliilor măicuţelor, am mers pe malul lacului înecat în trestie uscată. Am vizitat şi grajdurile cu vacile mănăstirii (nu-i lipseşte nimic; are şi crescătorie de păsări), mănăstirea trăieşte din ce produce „în stil natural” (îşi pun legumele de care au nevoie). Actriţa Silvia Codreanu a adunat tulpini cu măciulii de spini uscaţi (arată artistic), pe care le-a luat acasă, regizorul de teatru Petru Ionescu a stat cu ochii în gol, Doina Popa s-a bucurat de priveliştea nouă… La plecare am luat în maşină o măicuţă cu noi cu un nepot, am lăsat-o acolo unde a dorit, la Vlădiceasca – „am făcut o faptă bună”, nu? Doamne ajută.