0
3 comments

Miercuri, 31 martie 2010. Sacrificarea ortodocşilor ruşi făcută de sinucigaşi musulmani (transformaţi în bombe vii), zilele acestea, au intrat şi ele în vederile lui Dumnezeu, în predestinare? Că nu ajung milioanele de miei sacrificaţi în Săptămâna Patimilor… Dacă n-aş fi credincios, aş atrage atenţia că Dumnezeu Atoateţiitorul are atâta sânge pe mâini, că n-ar trebui să mai mire pe nimeni răstignirea anuală a Fiului Lui. Vărsarea de sânge a civililor nevinovaţi umple de milenii Cupa Graalului, are vreun sens? Morţii ar putea ridica o piramidă până la cer, să afle răspunsul.

***

Nu mă pot învăţa cu „drumul crucii”. Văd tot mai des în Bucureşti oameni care vorbesc singuri, gesticulează. Îndeosebi tineri, bine îmbrăcaţi… Realizez prea târziu că, de fapt, ei vorbesc la telefon „la căşti”. Subconştientul îi ia iniţial drept zbanghii? Când mă dumiresc, îmi imaginez că sunt un vizionar, un prooroc din anul morţii lui Hristos – care aterizează pe pământ, la Bucureşti, azi, în 31 martie 2010, şi ce poate să relateze? Că vede oameni vorbind singuri pe drum, în nici un caz el n-ar realiza performanţa tehnicii actuale, habar n-ar avea de existenţa telefoanelor mobile „ascunse” (cu căşti în urechi, sau agăţate de urechi, cu telefonul mobil în poşetă sau în buzunar), care-ţi lasă ambele mâini libere (atât de folositoare cât eşti la volan). Sau îmi imaginez că aterizează un trimis prin hipnoză din secolul al XIX-lea: cum ar reacţiona Mihai Eminescu, azi, în faţa unor asemenea oameni care ai impresia că vorbesc singuri, tare, dar ei vorbesc, naturali, de fapt, la telefon cu altcineva?

*** 

Mă întorc la „Sărbătoarea poeziei” de la Iaşi, ţinută de Buna Vestire. În drumul spre Iaşi (prin Bacău-Roman-Târgu Frumos, că e drum european cu asfalt fără gropi) am căpătat un obicei: să opresc la „Trei Iazuri”, în curbă, să beau o cafea pe terasa unui han de pe mal. Nu ştiu de ce în mintea mea, din copilărie, un iaz ascunde un balaur. Ce e balaurul? Aştept mereu să apară un mic dinozaur care şi-a conservat evoluţia pe fundul iazului… De unde până unde? Oprit aici, la „Trei Iazuri” privesc valurile şi brusc ochii mei pătrund în profunzimile lui, ce caută? Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu cred că valurile (am păţit şi la mare asta) mă pot hipnotiza, dacă mă concentrez, mă pot trimite într-o altă stare… De câte ori m-am concentrat, am ajuns într-o lume paralelă, în care vedeam ciudăţenii – care mă speriau, mintea mea le refuza şi brusc mă trezea la realitate. De fiecare dată am considerat că sunt închipuiri prosteşti. Dar cu cât îmbătrânesc încep să cred că eu chiar intru într-o hipnoză comandată de subconştient şi mă întorc „spre origini”. Mă întreb mereu ce m-aş face dacă nu m-aş mai trezi la realitate, dacă aş rămâne în lumea paralelă, de care vă spun? Ce m-aş face? Simplu, aş fi internat la nebuni cei din jurul meu, cum altfel? De aceea nu-mi place să mă joc de-a autohipnoza. Anul acesta, oprit la „Trei Iazuri” (pe o zi superbă, cu soare) m-am fotografiat în oglinzile mari ale geamurilor hanului, alături de Doina Popa. Han închis, aţi reţinut. Urmarea? Ne-am trezit cu o matahală care ne-a privit luuung, s-a învârtit în loc şi n-a scos o vorbă, a vrut probabil numai să o vedem, să înţelegem că nu suntem singuri acolo. Îmi imaginez că matahala stătea dincolo de oglinzile mari ale geamurilor hanului… Atârnat pe balustrada terasei, m-am uitat în gol, peste cele trei iazuri, nu m-am concentrat la valurile apei, să nu-mi pun iar la încercare subconştientul. Am lăsat pentru data viitoare noua experienţă de autohipnoză, aici. N-am mai spus nimănui despre asta până azi…

 ***

Ajuns la Iaşi pe 24 martie, cazat de organizatorul „Sărbătorii poeziei”, Daniel Corbu, la o pensiune (”Ambiance City”, care jos are un restaurant cunoscut în mediile literare, „Oscar”), am descoperit că strada pe care e ea amplasată se numeşte… Grigore Vieru! Nu-mi vine nici acum să cred, la Iaşi există deja o stradă cu numele poetului basarabean nu demult plecat dintre noi (a murit în 14 ianuarie 2009, într-un accident rutier îngrozitor lângă Chişinău). Cum e posibil? În Bucureşti e exclusă o asemenea impunere memorială. Mai mult, a treia zi am descoperit în Parcul Copou, în spatele Teiului lui Eminescu, primul pe o alee, un bust (operă de artă; am aflat că a fost dezvelită pe 1 decembrie 2009) al lui… Grigore Vieru! Numai la Iaşi se poate întâmpla o asemenea recunoaştere publică – prin strădania primarului Gh. Nichita! Mai mult, anul trecut, la Iaşi, în organizarea aceluiaşi Daniel Corbu (şi a Filomenei) a avut loc un Festival Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, cu simpozion ştiinţific pe seama operei lui Grigore Vieru… Vă daţi seama? La nici un an de la moartea lui Grigore Vieru, la Iaşi au apărut o stradă ultracentrală cu numele lui, şi un bust în Parcul Copou, în preajma Teiului lui Eminescu. Impresionantă cinstire a Poetului Român la Iaşi (generalizez anume; ştiind că şi la Iaşi sunt atâţia poeţi mari de limbă română dispăruţi care n-au nici străzi, nici bust în Copou)…


Like it? Share with your friends!

0
3 comments

3 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. D-le Liviu: Când vorbiţi despre poezie, mă gândesc la acele versuri care îmi dau o mare dispoziţie şi mă amuz ca dinaintea unui spectacol de bună calitate; citez din memorie aprox. exact:”Cică, furnicile… după câteva ore de/somn adânc… trezindu-se, îşi întind picioarele/şi cască… Zău, bre?…/Ce, nu crezi…?” (LIS). Ca să revin la starea mea de melancolie trebuie musai să-mi citesc propriul poem “ELENDORA” pe care sper să vi-l trimit odată spre publicare în Jurnalul de … Mi-aţi readus în memorie imaginea poetului Grigore Vieru! L-am întâlnit prima şi ultima oară la Mizil pe 10 oct. 2008 la Festivalul Agatha Bacovia… venise cu A. Păunescu şi Tatiana Stepca… altă minune a cântecului, care a zburat la stele. Atunci la Mizil, întregul Univers s-a învârtit cu noi toţi pe osia unei uliţi a copilăriei. Ţineam ochii închişi ascultându-l cum recita poezia cu mama care-şi aştepta acasă în prag, copilul plecat la multă carte, şi îl zăream urcat pe umerii lui Nichita aruncându-şi ochii prin fereastra casei lui A. Vlahuţă unde stătuse cândva Eminescu şi le auzeam conversaţia avută acolo în alt timp: “Ei, ce vezi dincolo frate Grigore de stai atât, că mă dor deja umerii? – Cred că l-am zărit, frate Nichita, pe domnul nostru Mihai, cu ochii lui mari şi mirat, că cineva se interesează prin geamuri de dânsul”. Am scris, apoi după moartea sa tableta: “Vesteşte-l, mamă, pe Dumnezeu – că am murit!”, şi “pentru că a văzut, ochiul meu a murit!”, mă urmăreşte încă acest poet care s-a zidit de mult, de viu, în templul Limbii Române. Frumoase gânduri ne-aţi transmis d-le Liviu şi, mult prea vrednice fapte ale ieşenilor în memoria unui mare poet al neamului nostru (S-a trezit Moldova marelui Ştefan?). Eu n-am apucat a vedea umbra Balaurului sadovenian prin părţile Moldovei când am făcut un tur al mânăstirilor de acolo, dar m-am oprit la Hanul Ancuţei şi am rememorat întâlnirea de taină dintre o ţigancă şi un înspicat la sprânceană şi chipeş la trup românaş, pe acolo unde era cândva o fântână străjuită de câţiva plopi… Eiii… cum trece vremea, domnilor!