Vineri, 16 septembrie 2011. Continui să ies prin București cu Doina după ora 21, în jurul blocului în care locuiesc – azi o oră, dus-întors, vin întârziat în fața computerului. Am mers și pe vechea Cale a Moșilor (începută de la Piața Sfântul Gheorghe, unde e Kilometrul Zero), am descoperit Biserica Sf. Muceniță Filofteia-Răzvan (biserică din secolul al XVI-lea, de necrezut; Răzvan e fost domnitor al Moldovei pentru câteva luni, în 1595; interesant, el a fost fiul unui țigan cu o moldoveancă; a murit decapitat; despre Sfânta Muceniță Filofteia: a fost martirizată la 12 ani în sudul Dunării). 
Apoi am cotit pe strada Hristo Botev (cine mai știe cine e Hristo Botev, 1848-1876 – considerat cel mai mare poet al bulgarilor, revoluționar antiotoman, exilat în România, mort la 28 de ani într-o acțiune sinucigașă pentru independență, într-o campanie organizată de el în Bulgaria). La un moment dat am citit pe o plăcuță de marmură „Ivo Andric, 1892-1975, diplomat și scriitor, Premiat Nobel pentru Literatură, 1961” – acolo a locuit, unde e plăcuța, dar are și o stradă care-i poartă numele. Nu-și mai aduce aminte nimeni de acest premiat Nobel al foștilor iugoslavi (cu o proză făcută celebră de Emil Kusturica, mai nou, în filmele lui inconfundabile). Ce înseamnă destinul ciudat la un scriitor – vă dați seama, a primit Premiul Nobel (cu „Podul peste Drina”, în 1961) și după ce Iugoslavia a fost făcută praf, statuia lui din Bosnia (unde era născut) a fost demolată de băștinași! Ce e istoria și cum schimbă ea dramatic un destin de scriitor care a primit Premiul Nobel. 
După apariția statelor rupte din Iugoslavia, Ivo Andric e învățat în manualele școlare ale Republicii Srpska, dar în Bosnia, unde s-a născut, e detestat (nu există stradă, bibliotecă sau școală care să-i poarte numele). Dintr-un anumit punct de vedere, el este visul oricărui romancier, un amestec complex de profesii şi culturi: scriitor, academician, diplomat, laureat Nobel. Croat catolic prin naştere, sârb ca stil literar – aprecia foarte tare dialectul „ekavian” şi alfabetul chirilic, ambele foarte frecvente în rândul sârbilor. În plus el era bosniac prin subiectele abordate în literatura sa, printre care şi cel cu care a câştigat premiul Nobel (setimes.com). România respectă un scriitor premiat Nobel, dând numele unei străzi la București, și Republica Bosnia, unde s-a născut acest scriitor, i-a demolat monumentul, i-a șters numele de peste tot… Citeam ce scrie un bosniac, fost mare critic literar Muhsin Rizvic: 
«„Andric s-a identificat cu unul dintre călăii Bosniei, scriind despre poporul bosniac într-o manieră peiorativă. Bosniacii din lucrările lui sunt hoţi, renegaţi, perverşi de tot soiul şi personaje negative”. Rizvic a realizat în anul 1995 o întreagă lucrare cu titlul „Musulmanii bosniaci în lumea lui Andric”». Nemaipomenit, în Bosnia de azi e executată literatura de premiu Nobel, fiindcă nu-i prezintă pe cei din popor frumoși și viteji… Mă tem că avem de a face aici cu celebra „ciocnire a civilizațiilor” Orient-Occident, islam-creștini. Trist.
***
Mi-a telefonat poetul Radu Cange, extrem de afectat – soția lui a fost atacată în plină zi, pe stradă, în cartierul rău famat Ferentari din București (unde locuiește), în stația Cibinului, la blocurile vechi! Doi țigănuși de 11-12 ani i-au furat lănțișorul de la gât din mersul unei motorete… „Putea să-mi moară soția de inimă, suntem amândoi pensionari”. Jaful, e clar, comis de copii, nu va fi pedepsit, chiar dacă ar fi să-i prindă. 
Nu-și mai face iluzii că soția-și va mai recupera lănțișorul de aur, țiganii sunt mână în mână, topesc imediat ce fură, să nu mai fie găsit. Nimeni nu se gândește că un asemenea furt te poate distruge moral, dacă ești legat sufletește de obiectul de aur furat, dacă e moștenire de la cei dragi dispăruți, dacă ești superstițios. Un lănțișor de aur are sigur posteritate. Îl mângâi pe poetul Radu Cange (tare amărât; mi-a mărturisit că a dat în plâns când a aflat ce i s-a întâmplat soției, din neputință; ce să fi făcut să o ajute?) cu două fragmente dintr-un poem al lui, legat de posteritate:
Elegiile negre
– Apocalipsa nebunilor –
I
Mă agăţasem de acest colac de salvare,
pe care-l numisem orgoliu.
îl purtam la gât ca pe un colan.
îl purtam ca şi cum prin el alergau
litere de mercur, ca şi cum, prin el,
aş fi putut reda echilibrul lumii.
Dar înainte să mă sufoce, l-am aruncat
mulţimii dezlănţuite.
înnebuniţi, indivizi şi-l tot disputau,
până când colanul nimeri la gâtul
nebunului cetăţii.
VIII
Un timp îndelungat mi-a bătut la uşă
şi m-a rugat s-o las să intre. Ba, perversa,
se şi jeluia. Nu ştiam cine e, ce doreşte
şi de ce nu mă lasă în neliniştea mea.
Când i-am deschis, nu mi-a venit să-mi cred
ochilor. Era o biată bătrânică jerpelită,
poate nemâncată, într-un hal fără de hal.
Nu ştiu de ce, dar nu mi s-a făcut milă de ea.
Am întrebat-o cine e, cum o cheamă.
– Sunt Posteritatea.
– Ieşi afară, i-am spus, eu n-am de-o pâine
şi dumneata te gândeşti la năzdrăvănii.
Radu Cange
***
Mi-ar fi plăcut să reiau aici toate comentariile apărute ieri aici, de soi (sub semnul ieșirii din naivitate) semnate de ”Mara” (alarmată de ecoul stârnit de comentariile sale, pentru care a fost și felicitată și… contrazisă; nu am înțeles ce are de împărțit cu „sensibilitatea” mea, asupra căreia s-a… înșelat; sincer, m-a îngrijorat afirmația cu ”Vad ca efectele monitorizarii apar prompt cu atacuri specifice”), Octavian Mihăescu, Marin Ifrim, Radu Humor, Ion Răduș. 
Neapărat să-i citiți. Le mulțumesc pentru contribuția la o dezbatere de anvergură, opinia fiecăruia contează. Dacă aveți timp, vă invit să citiți un text primit pe e-mail de la Marin Ifrim (care l-a primit și el pe Internet), legat de lumea pusă în discuție de mine ieri și alaltăieri aici, printr-un alt text de pe Internet – fiind lung, vă invit să dați click pe Basescu si traficul de arme (și iar click pe dreptunghiul apărut). Transpun aici textul imparțial al lui Tudor Cicu:
Abia acolo pe Acropole mi-am pus întrebarea: Oare cum s-a putut cuceri în construcţiile de aici, atâta perfecţiune? Când îţi pui o întrebare, se cuvine să şi răspunzi la ea. În intervenţia mea anterioară, chiar am avut de pus o întrebare! Să o continuăm cu un alt gând rămas nerostit. De ce oare Pericle n-a îngăduit să lucreze acolo, pe Acropole, nici un rob? Se ştie că acolo au lucrat marmura şi roca de granit numai cetăţeni liberi. 
Să însemne gestul lui Pericle, cum că, perfecţiunea în artă nu se poate cuceri în genunchi? Schopenhauer spunea că materia artei este chiar ideea platonică. Că visul şi dorinţa sunt nemuritoare. Scărpinându-mă la rădăcina părului de pe cap, aşa cum obişnuia bunicul meu ori de câte ori era pus în încurcătură, aş zice, mai degrabă, că nici visul şi nici dorinţa nu sunt eterne, ci trecătoare. Îmi vine în minte povestea uciderii lui Esop care i-a batjocorit după bunul plac pe preoţii lui Apollo, iar drept răzbunare, aceştia i-au îndesat în traistă obiecte sacre din altarul la care oamenii de rând i se închinau zeului, ca mai apoi să-l acuze de hoţie. Stâncile, peste care acesta a fost aruncat, stau şi astăzi mărturie prin acel roşu sângeriu, că adevărul e de partea celor care nu trăiesc din ezitări ca Hamlet şi uneltesc împreună într-o lume care, firesc, se va şi schimba după voinţa lor. 
Când mintea ţi se îndreaptă numai înspre Dumnezeu, atunci „de lume te mai leagă doar dorinţa de a nu mai fi în ea” – spunea Cioran. Cu alte cuvinte, nici un adevăr nu te mai poate ţine legat de această lume, în timp ce utopia lor (nu mai puţin dostoievskiană, împărtăşită de altfel şi de Ivan Karamazov), este a unei umanităţi ce va trebui să reuşească să găsească soluţia fericirii în afara ideii de Dumnezeu. Acum, eu mă adresez doar acelui cititor care mă urmăreşte de o vreme şi pare mirat că nu particip la discuţia celorlalţi. I-aş reaminti cititorului meu cele spuse „bătrânului” Pip din „Marile speranţe”, de mai vechiul său prieten Joe: „Sunt destule lucruri despre care doi oameni ca noi pot să vorbească, ce să le mai amestecăm şi pe cele fără rost?” Asta, pentru că, pe cel ce viaţa nu-l vindecă nicicum de durere, vorbele nu l-or vindeca niciodată. Cel mult îi poate amâna sentinţa unei erori deja făcute. 
Au făcut-o locuitorii Troiei, au făcut-o judecătorii lui Iisus, cele care i-au fost înaintaşe Şeherezadei, dar n-a făcut-o Ulise, nici Petru, şi nici iscusita Şeherezadă, care, mai mult decât ceilalţi, înţelesese că, pierzând legătura cu cuvintele, poţi pierde legătura cu fiinţele dragi pentru totdeauna. Nu mă tem de cuvinte, îl pot asigura pe cititorul meu, şi întăresc cele spuse prin afirmaţia lui Ken Kesey dintr-un „Zbor deasupra unui cuib de cuci”: „Lui Vik Lovell care m-a asigurat că nu mai sunt balauri, apoi m-a condus la bârlogul lor”. Horaţiu, cel pe care îl luam drept pavăză a vorbelor mele, trimise în acele „scrisori din străinătate”, mă învăţase, cândva, să nu am încredere în „cel ce-acum, cu tine, credul, se desfată,/cel care speră să-i fii, mereu, doar lui,/iubitoare icoană”, căci nu-i ştii (mai ales) „viclenele vânturi”. 
Cum nu-şi dă nimeni seama (îmi spuneam după lecturile din tinereţe), că toţi au vorbit în numele Omului, că s-au aflat şi ei în labirintul unor întrebări pustiitoare, că au asistat cu toţii la astfel de tentaţii (asemănătoare cu cele de azi) de a înlocui viaţa cu simple simulacre ale ei? Şi dacă există nedreptăţi mari ce trăiesc veşnic, chiar nu mai trebuie să trăieşti, să suferi, să te jertfeşti? Punem (vedeţi) o întrebare retorică. LIS o demonstrează prometeic în Jurnalul său. Câţi nu vor fi osândiţi pe nedrept în felul nostru de a judeca pe Pământ, câţi nu vor fi ei, aduşi la roata istoriei şi sfârtecaţi spiritualiceşte ca şi Cloşca, Horia sau Crişan? Vor fi mulţi, vor fi nenumăraţi? Prin asta, i-am răspuns şi Marei, care nici n-a început lupta cu marea de incertitudini în care se pare că duce o bătălie pe viaţă şi moarte, şi ne anunţă că deja a abdicat. Şi se pare că am şi lansat ce-a de a doua întrebare!
Tudor Cicu
Când pui întrebări, ai sentimentul că înaintezi, iar răspunsurile, fiindcă au rămas mult în urmă, iată, nu mai vin. Iar când privim în urmă, avem senzaţia că noi am mers înainte, mereu înainte, dar ceva din sufletul nostru a rămas pironit de locurile din care ne-am desprins şi ne urmăreşte cu mirare desprinderea. Cam ce vreau să vă spun acum, toate astea, seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei pe care Dorian Gray o avea ori de câte ori îşi privea tabloul asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice ca el să rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că, portretul deţinea şi taina vieţii lui, şi acum (privindu-l) îşi dezvăluia povestea. Cititorul meu, mă poate privi mirat, cum, arămind pe-un caier de fus, povestea mă fascinează acum ca şi în copilăria mult lăsată în urmă, precum odinioară pe mult iscusitul Ulise, zeiţa „Calipso, cea cu plete mari de aur,/Ce cuvântează ca o muritoare” (Homer, Odiseea). H. C. Andersen mărturisea, că, în „O mie şi una de nopţi” găsise subiectele pentru piesele sale care au salvat la vremea aceea teatrul. Tâlcul poveştilor din piesele sale, era pus să rostească acel adevăr simplu: sănătatea, voia bună, pacea sufletului şi iubirea celor apropiaţi sunt întotdeuna de preferat arginţilor şi aurului. Tot citind în adolescenţă, cam tot ce îmi cădea în mână, bucuria descoperirilor mele, trecea printre cei dragi „precum plugarul poftitor de cină,/când ziua-ntreagă-n ţelină-i trag boii” (Odiseea, C 13, v. 47-48). Ce ne rămâne în urmă? – mă tragi tu cititorule de mânecă, observând, fireşte, că nu ţi-am răspuns la întrebare. Poate ar trebui să-ţi răspund precum poetul acela muribund al lui Lamartine: „Crezi că lebăda care urcă spre soare, mai vede umbra aripii sale pe valuri?”. De ce continui să-ţi scriu aceste rânduri? O, cititorule! Nici nu ştii câte frumuseţi „şi preţuri noi” iscat-au autorii, dar, acuma ştiu, că ea este un lucru obişnuit şi ne pândeşte în întâmplătoarele momente ale vieţii ori în nuştiu ce dialog firesc desfăşurat pe stradă. Dar, numărul pildelor, al fabulelor, al metaforelor de care e capabilă viaţa să ni le ofere e neînchipuit de limitat pe lângă aceste nenumărate invenţii livreşti, care, atenţie! poate însemna pentru toţi – precum faptele Apostolilor. Mereu m-am tot gândit la acea fantastică discuţie surprinsă de Raskolnikov, în acel local de mâna a treia. Scena are loc după prima vizită la cămătăreasa Aliona Ivanovna, când amanetează în schimbul a două bumăşti, inelul dăruit de sora sa Dunea. Discuţia aceea nu e mai puţin fantastică decât convorbirea nocturnă a câinilor cervantereşti din „Don Quijote”. Căci dacă e straniu să auzi patrupedele vorbind cu glas omenesc, nu e mai puţin straniu să-ţi asculţi propriile gânduri, rostite aşa ca din senin, de gura altuia. Spune autorul: „Cât de ciudat se împleteau aceste vorbe cu gândurile lui”. Nu ştiu de ce, aceste imagini se împletesc cu cele ale lui Geordano Bruno (care credea) şi cele ale lui Galilei (care ştia). După cum se ştie, primul a ars, iar al doilea a retractat tot ce susţinuse cu ştiinţă în faţa judecătorilor săi. Ei, bine! Ce-l făcea atunci pe Andersen să susţină cu tărie, că , din durerea cea mai aprigă poate ţâşni bucuria? Ar trebui să-i verific susţinerile lui Bulgakov sau poate, să-i mai întreb şi pe alţii. Sau mai bine, să procedez ca Trigorin din „Pescăruşul” lui Cehov, cel care, la vederea pescăruşului ucis de arma lui Konstantin Gavrilovici a exclamat: „Ah, da… Mi-a trecut prin minte un subiect… Un subiect pentru o scurtă povestire”. Şi, urmează să spună povestea cu malul unui lac „al codrilor albaştri” şi fata care şi-a petrecut acolo copilăria. Dar, întâmplător (şi în povestea asta) apare un om şi, „din plictiseală” îi distruge viaţa, ca şi a acelui pescăruş. Andreea, care mi-a fost eroina unor scenarii de ale mele, prin alte comentarii, ar spune ca şi Nina Zarecinaia din piesa amintită: „Este doar un vis!” Şi, aici, cititorule, trebuie să cădem amândoi asupra unui aspect al discuţiei noastre: e viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie ştiinţifică? LIS în Jurnalul său, le îmbină măiastru, astfel încât, ambele dialoguri să suporte rigorile experimentului. Aici, va trebui să mai reflectăm şi noi, ca acel Ivan Bezdomnâi, poetul, din „Maestrul şi Margareta” – căruia nimeni nu-i putea lămuri în singurătatea sanatorului în care fusese adus cu forţa, cele deja întâmplate: „…şi totuşi, individul ştia dinainte că lui Berlioz i se va tăia capul?! Cum să nu intri la idei?” (pag.143). Dar, tocmai aici e sarea şi piperul (profesorul acela misterios, care prevăzuse toate acestea), era un om care îl cunoscuse personal pe Pontius Pilat – din ceea ce povestea. Ce poate fi mai palpitant? Şi, se pare, că s-a şi născut, chiar acum, cea de a treia întrebare.
Chiar așa, domnule Cicu, mi se părea că e doar un vis.