0

Luni, 23 august 2010. Lovit la cap în tunelul către izvorul tămăduitor din Grota energetică a Pustnicului (de deasupra Peşterii Ialomicioarei), mintea mea a luat-o razna în anul 2006, scriind acolo, pe loc, inexplicabil, o poveste amestecată cu o rememorare de jurnal a lui Jean din anul 1970, în condiţii paradoxale. Închei azi această poveste a unui accident şi mă întorc la rememorarea traseului „Experienţei unei iniţieri” din iulie 2006 (redată aici începând cu 10 august, zi de zi; am ajuns la episodul 14) – ştiţi, sunt cu Doina Popa în Bucegi, în căutarea a cinci surse energetice unice, am descoperit două din ele: una, în Peştera Ialomicioarei, de la Ursoaică, şi alta în Grota Pustnicului.

*

Mergem la barul din cadrul complexului „Diana” din Tulcea, bem votcă şi cafea toţi trei… Salut! S-au fumat în excursie numai „ţigări superioare” (Snagov, Amiral, BT, Kom, Drina)… Microbuzul cu excursioniştii noştri bucureşteni întârzie, plecăm abia după ora 20 din Tulcea. În majoritate, şoferii excursionişti sunt beţi, că ei asta înţeleg dintr-o excursie, oriunde o fi, să bea, să se simtă bine: se iscă scandaluri în microbuz, se face mult circ. Înspre Bucureşti, la o oră aproximativ de Tulcea, suntem martori ai unui accident tragic: o basculantă răsturnată de un camion încărcat pe care-l tracta, din vina unei frâne bruşte la apariţia unei căruţe fără lumină — şoferul de pe basculantă şi soţia acestuia au fost striviţi completamente în cabină, au murit pe loc. „Bucegiul” tractat (nu avea nici frână, nici motor) încălecase incredibil basculanta răsturnată — tânărul şofer de pe camionul defect plângea, el nu era vătămat. Mulţi dintre noi, martorii (după ce au fost evacuate cadavrele şi a plecat miliţia) ne-am uşurat băşica udului în apropierea accidentului, ca animalele: „doar suntem o ironie a umanităţii noastre” (nici un respect pentru morţi). La 2.30 am sosit acasă.

Azi nu am mers la serviciu, nu m-am putut trezi dimineaţă.

*

„Tăiaţi-i mâna cu toporul” — a auzit puternic şi s-a speriat, trezit brusc din reverie sau din leşin, a gemut îndelung. „O nouă surpare e posibilă în orice secundă”. Era vocea directorului combinatului minier. Pereţii abatajului nu s-au stabilizat. Jean nu e curios să ştie câte zile şi nopţi au trecut de la prima surpare: se miră că a supravieţuit încercării. O încercare la care l-a pus Dumnezeu, poate ar trebui să-i mulţumească, prin a se călugări… A recunoscut şi glasul medicului Smirnea, a venit cu echipa de salvatori. „Doctore, taie-mi mâna, numai scoateţi-mă de aici”, i-a strigat cu voce pierdută Jean. „Nu, eşti prea tânăr”, a intervenit inginerul Duka, şeful serviciului de salvare, ”te scoatem de aici întreg, chiar dacă ai să mori de durere — numai să nu intri în comă, ţine-te bine”…

*

Jean, la spital în Miercurea Ciuc, judeţul Harghita: nu e sigur dacă e prezent pe lumea asta sau e dus pe lumea cealaltă, dacă e încă o dată plecat de nebun în viitor sau… N-are rude care să-l viziteze. Ai lui, din Moldova, habar nu au de accident, ce rost are să le spună? Îl obsedează însă un gând: să părăsească mina, îi ajunge experienţa avută, să o încerce şi alţii. A scăpat printr-un noroc în subteran, nu era nici o pagubă dacă murea. Simte că „sinele lui profund” îşi doreşte iar o schimbare radicală. Încotro să o ia? Ştie că e condamnat la mediocritate. Că până şi propriul destin îl ia de fraier.

***

Închei aici povestea-jurnal scrisă în condiţii paradoxale, intitulată „Luat de fraier”. Reiau firul rememorării din 26 iulie 2006. Mi-am revenit instantaneu, când am văzut lumina soarelui pătrunsă la intrarea în tunelul în care eram îngenuncheat… Că am mers înapoi, târâş mai mult, cu spatele — cu cât scriam povestea adevărată de mai sus (repet, e inexplicabil cum am scris dar, în tunel, am simţit fizic, de-a dreptul, că timpul s-a contractat formidabil, o zi era ba cât un minut, ba cât un an), cu atât am scăpat viu din tunel. Dacă n-aş fi reuşit să o scriu, aş fi murit. Cum am scris-o? Nu mă întrebaţi, n-am altă explicaţie decât că am scris-o în gând. Şi că, întors la hotel, am rememorat-o: altfel nu s-ar fi explicat prezenţa ei aici, nu? Sau am transcris-o dintr-un vis în altul… Nu pot să uit: la un moment dat n-am mai putut să înaintez, după ce am pătruns în adâncul tunelului, locul s-a îngustat, am vrut să forţez, să trec mai departe, dar am rămas blocat, cu greu m-am smuls din strânsoare, dând înapoi. Lanterna nu-mi folosea la nimic. Nici nu ştiu de câte ori m-am lovit la cap. Şi un şoarece dacă ar fi trecut pe acolo, atunci, m-ar fi făcut să paralizez de frică… Eram la Grota Pustnicului (sau la Grota lui Zamolxis, cum îi spune Dumitru Hristenco, călăuza noastră livrescă, maestru Reiki), slavă cerului, nu eram rămas în anul 1970, în spitalul din Miercurea Ciuc. Câte minute trecuseră de când am intrat în tunel? Eram murdar, rănit la cap, dar nu m-am plâns: ajunsesem pe altă lume, petrecusem într-o altă viaţă parcă, habar nu am cât, în timp real, fusese ceva magic… I-am spus Doinei: nu se poate trece mai departe, tunelul e pentru copii, poate la capătul lui e izvorul cu apa tămăduitoare, îmi pare rău. Doina m-a certat, că puteam să rămân mort acolo, în tunel (în peşteră, în galerie) şi ea n-ar fi putut să mă ajute şi pe cine să cheme în ajutor, că n-o să mă mai lase să intru de nebun în orice gaură. E o glumă? Surâdeţi… Doina era încărcată energetic de la univers, n-avea treabă. Eu eram stors…

Începuse să plouă violent. Stăteam în gura Grotei Pustnicului şi admiram de la înălţime totul: aveam o stare de bine, de neînţeles. Doina plutea, exerciţiile ei de iluminare interioară o ridicaseră în al nouălea cer. Eu o păţisem urât cu magia energetică de aici, aşteptam încă să-mi vin în fire. Ploaia torenţială nu se mai oprea, din când în când priveam în gol şi mă vedeam în diferite ipostaze din trecut, care acum aveau alt sens pentru mine: mă redescopeream? Cât o să mai ţină „efectul acesta de grotă energetică”? Era ceva paroxistic… Ce facem? Doina a ridicat din umeri: nu te simţi bine aici? Nu vezi ce peisaje dumnezeieşti ai în faţă? Am venit să ne încărcăm energetic, nu? „Doar n-o să stăm toată ziua aici”… La un moment dat, ploaia a mai scăzut din intensitate. Mai bine mergem să stăm la mănăstire, în gura Peşterii Ialomicioarei, să luăm apă în bidon, în rucsac, să plecăm mai departe — că n-o să ne întoarcem la hotel. Era periculos, dar nu aveam de ales: a trebuit să coborâm de la Grota lui Zamolxis, de pe munte, abrupt, pe ploaie, cu atenţie să nu ne rupem gâtul, să alunecăm pe pietre, ne susţinem unul pe altul cum putem. Ajunşi pe alee, urcăm la Mănăstire: încarc un litru şi jumătate de apă de la izvorul sfinţit de aici. Coborâm, o luăm spre vechiul schit, e o zonă superbă. Văd o grotă (în forma sexului feminin, bineînţeles), venim acolo să ne adăpostim, fiindcă ploaia a reînceput cu furie, curge cu găleata, aşteptăm iar să se oprească: ne dor picioarele, stând în picioare, uzi, tot aşteptând… (Voi reveni)

PS. Fotografii din 19 august: prima, pe scara care duce la Casa Scriitorilor dinspre faleză (pe scară, Doina Popa, fiul, Laurenţiu şi prietena lui, Mirela), apoi flori în curtea Casei Scriitorilor (peste gard e marea) şi alţi doi câini răsfăţaţi de aici…


Like it? Share with your friends!

0

0 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.