Sâmbătă, 16 aprilie 2011. După entuziasmul rezervat de ieri, de aici, trec în cealaltă extremă, în exasperare rezervată – am citit azi pe Internet titlul: „Ioan Es Pop, colaborator al Securităţii”. Era o postare pe Reţeaua Literară semnată de prozatorul Alexandru Petria, culmea, primită de ieri la „Spamuri”, la care mă uit din când în când (spun culmea, fiindcă de regulă primesc atenţionările de pe Reţeaua Literară pe Inbox, nu la Spam, pe Google). Mi-a stat inima: cum să fie Ioan Es Pop colaborator al Securităţii? Marele poet… Mi-am amintit de ce am scris aici, de avertismentul că va fi deconspirat un mare poet, la Bucureşti. Am tot luat atunci, cu zile în urmă, prin eliminare poeţii consideraţi mari din Bucureşti, aflaţi în viaţă, n-am putut să mă opresc la niciunul – fiindcă n-au funcţii, să fie deconspiraţi (dar lucrurile cu deconspirarea au evoluat, criticul Mircea Iorgulescu a fost deconspirat de prozatorul Bujor Nedelcovici şi de fiica lui Eugen Jebeleanu, care l-au descoperit în dosarele lor de la Securitate; deci poţi fi deconspirat ca scriitor că ai turnat nu numai dacă ocupi o funcţie, ci şi la cererea celor ce te descoperă în dosarele lor). Stupefiant, venind cu zile în urmă la redacţia Viaţa Românească, întrebând cine ar putea fi acest mare poet care ar fi putut fi colaborator al Securităţii, mi s-a spus: Ioan Es Pop, „aşa se vorbeşte în târg”! 
Mărturisesc, „am rămas interzis” şi am spus că e exclus, Ioan Es Pop n-are în biografie motive care să-l fi făcut să toarne (Revoluţia l-a prins, am impresia, lucrând pe şantierul Casei Poporului). „Dar nu te-ai gândit la ascensiunea lui fulminantă de după Revoluţie? Regula e să fii omul lor să ieşi aşa în faţă”. Nu se poate, talentul lui Ioan Es Pop e imbatabil, nu avea nevoie de susţinere din partea sistemului ticăloşit postcomunist. „Crezi? Câţi n-au talent în ţara asta şi n-au ajuns unde a ajuns Ioan Es Pop, tradus peste tot, invitat în străinătate, i s-au dat funcţii, i s-a căutat în coarne, numai nu i s-a ridicat statuie”. Sincer, mi-a făcut rău această discuţie. Ioan Es Pop (asemenea lui Ion Mureşan) era fratele meu, îi admir poezia şi succesul (chiar dacă îi blamam vedetismul; cum îl blamez şi la Ion Mureşan sau cum îl blamam la Mircea Cărtărescu; să mă refer numai la poeţi optzecişti), m-am simţit lângă el întotdeauna ca lângă un prieten dezinteresat… Ce ciudat, prietenia îmi iese încă o dată pe nas. Devotamentul meu e mereu răstălmăcit! Am fost onorat de câte ori Ioan Es Pop m-a invitat să colaborez la revista de lux de care se ocupa, Academia de Poezie (director Emil Stratan) sau să colaborez la Ziarul de duminică (pe când apărea în format de hârtie; acum apare numai online), la care el e editor-şef, nu mai departe. Am fost tare amărât după ce am aflat că marele poet ce va fi deconspirat ar putea fi I
oan Es Pop, deşi n-am crezut nici o clipă în această posibilitate. În acele zile am avut o discuţie pe seama marelui poet (ce va fi declarat colaborator al Securităţii de către CNSAS) cu Nichita Danilov, după ce a citit pe pagina mea de jurnal online avertismentul. Cine e acest mare poet din Bucureşti care va fi deconspirat? Nu-mi pot imagina, i-am răspuns iniţial. Dar lumea literară ce zice, a insistat Nichita Danilov. Tu ştii că eu rar discut cu această lume. „Totuşi…” Ca fapt divers, i-am zis lui Nichita Danilov, dar te rog să nu mai spui la nimeni, că ştii cât rău fac asemenea zvonuri – e arătat cu degetul Ioan Es Pop. „Ciiine? Ioan Es Pop, turnător? Imposibil!” Nici eu nu cred, dar de când am auzit de numele lui mă simt prost. Tu ştii cum e, nu iese fum fără foc… Ne-am gândit amândoi, ce nevoie avea Ioan Es Pop să toarne? Numai de n-ar fi fost în situaţia lui Ioan Groşan, care a turnat ca să-i fie lui bine cu orice preţ, să vină din Transilvania la Bucureşti. Ne-am dat seama că nu ştim nimic despre biografia lui Ioan Es Pop de până la Revoluţie, de fapt (în 1989 el avea 30 de ani). Să-i fi turnat pe cei de la Cenaclul bucureştean Universitas (condus de Mircea Martin), cenaclu care azi se mândreşte cu el? Am eliminat amândoi posibilitatea ca marele poet bucureştean care va fi deconspirat să fie Ioan Es Pop. 
După discuţia (la telefon) cu Nichita Danilov m-am mai liniştit, e o prostie să-l acuzi pe marele poet Ioan Es Pop că a colaborat cu Securitatea. Las la o parte faptul că între timp, după scandalul cu colaborarea lui Ioan Groşan cu Securitatea (recunoscută de el), a urmat scandalul cu Nicolae Breban că a colaborat cu Securitatea (dar Breban nu recunoaşte această colaborare, de care e acuzat de către CNSAS; în orice caz, eu consider în continuare că N. Breban şi-a spălat păcatele după ce a renunţat la toate onorurile, în 1972, când era în plină glorie, ca mare prozator, membru al CC al PCR şi redactor-şef al României literare, atacând pe plan internaţional ideologia ceauşistă), am uitat cu totul de nebunia deconspirării marelui poet… Iată însă ca azi am citit titlul postării lui Alexandru Petria pe Reţeaua Literară / blog.
Vă redau ştirea – apărută ieri întâi pe blogul unui ziarist, Tiberiu Lovin (Reporter Virtual), preluată de agenţii de ştiri identic, titlu: „Ioan Es POP, fost colaborator emerit al Securităţii”, urmat de: «Cunoscutul poet Ioan Es. Pop, editor-şef la Ziarul de duminică – supliment al Ziarului financiar, a colaborat cinci ani cu Securitatea, mărturisire făcută, în exclusivitate, pentru Reporter Virtual. „Este reală informaţia dumneavoastră, dar veţi găsi detalii despre această colaborare în România literară de joi, unde public o confesiune. 
Până atunci n-am să comentez pe acest subiect, pentru că o informaţie brută poate fi distrugătoare”, ne-a declarat poetul». (Urmează date biobibliografice sumare preluate de pe Wikipedia; Ioan Es Pop e născut în 27 martie 1958 în Maramureş; Tiberiu Lovin a adăugat, ca dovadă agravantă: „Poetul a apărut în manualul de clasa a XII-a al editurii Paralela 45”; adică, iată pe cine prezintă manualele şcolare ca poet mare). Interesant, Alexandru Petria scrie un mic text al lui şocant, de îngropăciune în stil literar postmodern, în care îl felicită pe Ioan Es. Pop. De ce-l felicită? „Felicitari, Ioan Es Pop! (titlu) Ai colaborat cu Securitatea, am citit http://www.reportervirtual.ro/2011/04/ioan-es-pop-fost-colaborator-emerit-al-securitatii.html. Sunt siderat, n-am cuvinte. Însă mărturisirea ta este de apreciat, fiindcă nu te-a acuzat nimeni. A venit probabil ca o încercare de eliberare de-o Golgotă terifiantă. Ioane, aştept «România literară» de joi, ca să-ţi citesc argumentele. Cu toate că declaraţia ta vine cam târziu, felicitări! Ai depăşit o barieră, acum eşti un om liber. În proximitatea Paştelui”… 
Am intrat, cu cazul Ioan Es Pop, pe un nou teren, al spovedaniei de dinainte de a fi deconspirat. Slavă cerului, a apărut un caz de autodeconspirare a unui mare poet – Ioan Es Pop. Recunoaşte că a turnat cinci ani… Mă paralizează ideea în sine, puteam „să bag mâna în foc” pentru Ioan Es Pop! Îmi e martor prozatoarea Doina Popa, o oră am refuzat să deschid ştirea, după ce am văzut titlul cu Ioan Es Pop colaborator al Securităţii! Refuzam ceea ce era clar scris… Deci, el era marele poet care a turnat la Securitate – şi nu o dată, ci… cinci ani, recunoaşte el. O fi avut şi angajament plătit? Ce ne facem, Nichita Danilov? În această seară am venit negru de supărare în faţa PC, ce să scriu aici? Cum să-l incriminez eu pe un poet drag nouă, că a colaborat cu Securitatea, dacă el n-a fost oficial deconspirat? CNSAS n-a ieşit cu nici o anunţ în acest sens. 
Uite însă că Ioan Es Pop se autodenunţă (ştiind că oricum CNSAS îl va da de gol; e groaznic, îmi imaginez prin ce a trecut când a aflat că va fi deconspirat şi pus la zid; mă întreb cum or fi aflat cei din lumea literară, care au spus din gură în gură că Ioan Es Pop a fost turnător; îmi cer iertare, nu pot să pun acest cuvânt de turnător lângă numele lui Ioan Es Pop, şi cu toate acestea Ioan Es Pop a recunoscut că a turnat… cinci ani la Securitate; îmi pierd minţile; mă mir că nu-şi pierde minţile acum Ioan Es Pop; destinul nu-l iartă). Literatura română primeşte o nouă şi grea lovitură morală prin Ioan Es Pop. Mie îmi va trebui mult timp de aici încolo să-mi vin în fire. Am observat absenţa lui de peste tot din ultima vreme, dar nu ştiam de ce. Cum va arăta mărturisirea lui Ioan Es Pop, de dinainte de a fi deconspirat oficial? Mai are ea vreo importanţă? Poţi să feliciţi pe cineva când se îngroapă de viu? Ioan Es Pop plăteşte păcatele gloriei lui, „s-a întors roata” – e aberant ce i se întâmplă? E normal?
Nihil sine Deo. Romanii au inlocuit formula prin Nihil sine Secu. Din păcate talentul nu poate spăla jegul moral, orice ai face. În primul rînd suntem oameni, abia apoi scriitori. Mă întreb câţi dintre băutorii de absint de langa Dvs. / pe care nu va pot bănui de securită/ nu au turnat din greu pentru a urca pe treptele unei glorii ce pute a rahat.
Credeam că moroşenii ăştia, oameni ai Nordului/cum le spune Breban/ au caracter, că sunt bărbaţi. Trei „nordişti” /Groşan, autorul lui „E udul fără ieşire”, Breban lui-meme ) devoalaţi ca turnători. E cam mult pentru o provincie pe care o credeam una de bărbaţi cu coloană vertebrală. Dar ce nu face omul pentru un pic de glorie ? Jalnice figuri…
D/lui, Dan Celar: „Şi nu sunt eu, să nu vă dau dreptate!”
Emanaţii post-loviluţiei, ajunşi… unde-au ajuns, nu sunt decât fronturile/diviziile succedente ale aceloraşi eterne servicii (unii dau vina pe Enoh şi fetele lui; alţii, mai unitei, pe Moise, păstorii, negustorii şi fiicele lor, întru străpungerea Cannanului), vechi de când ticăloşia peste oameni dezbină şi împărăţeşte.
O să mai apară vreun diliu, să spună că m-am dilit. Dar eu ştiu doar ce ştiu şi pe nimeni nu am minţit.
După cum evoluează lucrurile /după cum involuează ele, mai corect spus, cred că aceasta va fi ultimul meu comentariu pe blogul dlui LIS cu privire la „Scriitorii şi Securitatea”, cum îmi intitulam un articol, cu destui ani în urmă. Fiind o chestiune legată de scriitori, de onoarea, demnitatea şi reputaţia lor printre concetăţeni, desigur că marea mea obidă, frământarea cea grea şi amară a fost pe tema: De ce au turnat aceşti scriitori? Încercam să-mi imaginez împrejurările concrete, totdeauna dezagreabile, strâmtoarea şi stresul la care au fost ei supuşi ca să cedeze. Cât de încolţiţi au fost, şantajaţi, ameninţaţi… ca în fine să cedeze, să semneze pactul cu diavolul, să se lase manipulaţi, călcaţi în picioare, umiliţi, dispreţuiţi de chiar oprimatorii lor… Ce are mai scump un om de talent, care se sumeţeşte să vorbească pentru semenii lui, să pledeze pentru frumos şi adevăr, în numele marilor valori dintotdeauna ale omului? Îmi imaginam această cădere în fundul genunii ca pe o imensă durere/sfărâmare/zdrobire spirituală – în sinea mea, neavând poate o scară a suferinţelor personale de la un capăt la altul, mă gândeam că respectiva cedare va fi semănat cu durerea la pierderea unui copil… Iar aceste două decenii de după căderea comunismului, cu atâtea veşti rele privind cedările din breasla scriitorului nu m-au făcut să mă desolidarizez de cei dovediţi a fi trădat. Mai credeam că pentru un pact de acest fel e nevoie de doi: unul atutputernic şi necruţător, securitatea şi celălalt, nefericitul de scriitor… M-am vexat cazurile de deconsiprări, înşirate unul după altul… Şi mărturisesc: Mi-au mâncat bucuria zilelor aceste cazuri de deconspirare.
Însă abia acum, în aprilie 2011, şi nu spre lauda mea, ci spre disperarea cea neagră, cu autodenunţul poetului Ioan Es Pop mă lămuresc o dată pentru totdeauna cum stau de fapt lucrurile – nu neapărat cu scriitorul român, care nu este decât tot un om sub vremi, ci mai grav încă, cu societatea română. Fosta poliţie politică este în continuare ce-a fost, ba cu mult mai puternică decât sub comunism. Ea face jocurile, ea dă „liber” celui/celor ce au voie să iasă în faţă, să ocupe funcţii cheie, să câştige notorietate, faimă, glorie literară. Totul ţinut sub cel mai strict control, cu mînă de fier. Securitatea nu face acum decât să frunctifice din plin, în propriul beneficiu (de grupare mafiotă!) jalnicele trădări, pe nimic, de altădată. De ce totuşi a marşat Groşan, după căderea dictaturii? De ce a marşat Es Pop? Deşi, aparent, situaţia s-a schimbat, nu? Atunci o făcuseră de nevoie, cu inima grea, pentru că voiau să-şi publice lucrările – şi asta depindea nemijlocit de cenzură, de securitate, de organele discreţionare ale dictaturii. Şi acum întrebarea – şi răspunsul meu la ea: De ce au continuat să o facă şi după căderea comunismului, timp de două decenii? Răspuns clar, tranşant, fără fasoane: pentru că acum nu te împiedică nimeni să scrii tot ce vrei, eventual să şi publiici scrierile tale, fie ele geniale sau mai de toată mâna – însă (aici e aici!): nicicum nu vei putea în post-comunism să trăieşti din drepturile de autor – iar mai pe şleau, la modul explicit: nu poţi trăi nici modest, la limita de jos a pretenţiilor. Cu atât mai puţin nu vei reuşi să trăieşti înlesnit. De glorie, de succes social nici nu mai vorbim… Numai cu „ausvais” de la noua/vechea securitate se poate accede la conducerea unei publicaţii, la o poziţie care îţi asigură traiul zilnic etc, etc. Ea este singura în măsură să te agreeze/promoveze sau dimpotrivă, să te ţină la distanţă.
Şi acum, răspunsul la ultima întrebare, căci, repet, eu ies din această discuţie: de ce i-au folosit pe cei doi Ioani, Groşan şi Es Pop? Nicicum de dragul lor, din duioasă simpatie, şi ca să-i răsplătească pentru insignifiantele lor turnătorii de pe vremuri. Nu. Ci ca, la un moment dat (ales cu grijă), să-i dea în gât – însă tot aşa, nu pentru a le dovedi acestora că de fapt i-au dispreţuit din start, ci ca să discrediteze o dată pentru totdeauna, în faţa opiniei publice, numele de scriitor, demnitatea şi onoarea sa, autoritatea sa în faţa societăţii civile. Astăzi deja nimeni nu mai deschide o carte, pur şi simplu pentru că mesajele noastre au căzut în desuetudine, înlocuite de subcultura online. Mâine însă va fi şi mai rău: dispreţul, oprobriul public vor acoperi pentru vecie numele de scriitor. Vom fi ocoliţi precum ciumaţii. Vai de cei învinşi pe teren propriu! Vai scriitorilor! Nu îi vor mai spăla „toate apele mării”!
Ion Lazu
Bine punctat dle Ion Lazu!
Gratie unui prieten comun sunt in posesia textului pe care Ioan es. Pop il va publica saptamana asta in Romlit.
Daca lucrurile au stat intr-adevar asa cum, dureros, se confeseaza el, Pop a delationat doar la Facultatea de la Baia Mare, unde a fost si racolat, in 1881, pe vremea cand scria la revista „Nord”, publicatie studenteasca. Poetul spune ca a facut 5-6 delatiuni de acest tip, despre o colega de facultate, dar ca a rupt cu ei, cu securistii, adica, dupa 1987.
Dupa aceasta data nu a mai colaborat cu ei sub nici o forma.
Pare de necrezut ca Ioan es. Pop a fost racolat, sub presiunea unui santaj care-i ameninta intimitatea, dar s-a intamplat cu adevarat.
Nu este, insa, turnator in mediile culturale in care a evoluat dupa 1989, cand a venit in Bucuresti, asa ca supozitia ca a fost „ridicat” de Secu in prim-planul vietii literare romanesti, draga Liviu, pare neavenita in acest moment.
Daca, repet, textul sau este onest si nu exista si alte complicatii ulterioare pe care le-ar ascunde.
Ce este de notat, insa, este faptul ca el face o confesiune pe acest subiect dureros, spre deosebire de majoritatea celorlalti scriitori care, cu un penibil simt al eschivei, neaga sau replica fara pic de demnitate morala.
Faptul de a fi fost colaborator ramane insa, ca si slabiciunea de fond a mediului literar romanesc, tot mai putin capabil sa se apere de dosarele care sunt scoase din ce in ce mai alert la iveala. In aceste conditii, ar parea un sofism deplasat sa intrebam de ce turnatorii tin prima pagina a ziarelor cu astfel de dezvaluiri, in timp ce ofiterii de Securitate primesc si azi pensii nesimtite pentru faptul a a fi racolat in stanga si in dreapta? Evident, si fara echivocuri morale, chiar fara „somatia” unei alte instante decat propria constiinta, fiecare scriitor care si-a dezonorat statutul de om liber trebuie sa-si asume vina, esecul de a nu fi rezistat in fata presiunii psihice a „bratului inarmat al poporului”. Insa, in solidar, scriitorii trebuie sa apere blazonul meseriei lor, inclusiv prin astfel de marturisiri, ca si prin aducerea la iveala a adevarului. Adevarul nu este, insa, doar al dosarelor, stim bine asta.
E cazul ca Uniunea sa ia o atitudine clara in acest sens, altfel vom asista la tararea in mocirla a unei institutii care nu e capabila sa gestioneze criza din ograda ei. Repet, raspunderea e individuala, dar se poate lucra in solidar pentru a contracara imaginea proasta pe care si-o fac oamenii despre, cum spun toti idiotii pe siteuri, „liota” de scriitori – care ar fi, chipurile, o apa si-n pamant.
A musiu Coa’nde:
Idiotu’de-veghe-pe-„siteuri”, de fapt, vede-ntr-unu’ca matale o liotă de i…pochimeni (precum comunitarii ce ne bântuie oraşele şi-n somn), şi nicicidecum prin/în – Adevăraţii! – Scriitori o „liotă”… Asta rostit-a gura lu’mata, care te ştii, pesemne cum te ştii şi din ce regn aparţii.
Ia, te rog, matale, lecţie de discurs retoric&logic, de la cel sub care ai scris ce ai scris… chiar. că nu ştiu de ce ?!?…
Mai bine, te raliai sau tăceai, bre, musiu Coa’n-de, advocat fără pricine.
Ce mai pot spune după atâtea dezvăluiri ?… Nu am crezut ce scrie domnul Petria în cazurile acestea… Câţi informatori vor mai fi în această Uniune a Scriitorilor ? Cu un ochi râd, cu un ochi plâng… Râd, pentru că nu m-au primit în acestă UNIUNE a turnătorilor… Plâng pentru că aşa cum se întreabă Liviu Ioan Stoiciu: câţi scriitori (prozatori, poeţi) care n-au semnat ştatele de plată ale Securităţii aşteaptă să fie recunoscuţi de această Uniune a Scriitorilor Români… Totuşi, valorile scriitoriceşti ale lui Ioan Groşan, Ioan S. Pop, trebuiesc recunoscute… Părerea mea!…
Ca om simplu ce mă aflu, nu m-am bătut pe burtă şi nici chiar pe retină cu mulţi deconspiraţi… S-a întîmplat să lucrez însă în trustul Publimedia cu Ioan. Firea ceva mai moale, poate mai ascunsă a acestuia mă face să cred că nu a fost lucru simplu în sufletul său, la vremea aceea neagră…
Poate cineva, cîndva, va scrie o carte pe subiectul acesta. Zic şi eu.
treaba lui ce a facut si cum a ajuns unde a ajuns…e viata lui.
Dar despre scriitorii/ poetii/ actorii etc. care colaborau/ colaboreaza cu servicii straine ( vectori de influenta, agenti )nu se spune/ scrie nimic ? Oare pentru ca nu exista ?