Suflete nobile date ieri de gol. Au reapărut creaturile Apocalipsei. Suntem români schimbați la față – Florin Toma

Marți, 26 iulie 2011. Încep prin a le mulțumi extraordinarilor prieteni care l-au felicitat ieri, aici, la Comentarii, pe Laurențiu, fiul, de ziua lui de naștere. Îmi dau lacrimile. Esențial, suntem salvați câtă vreme mai suntem solidari, în stare de asemenea gesturi, care dau de gol sufletul nobil. Suntem români. În partea a doua a acestei pagini de jurnal online public fragmente (dar poate fi citit acolo întregul text) despre ce mai înseamnă să fii român azi, semnat de prozatorul Florin Toma.

Nu vreau să uit ce am început zilele trecute aici, amintind de Apocalipsă. Suntem într-o perioadă de vacanță, mai relaxați, și ne putem permite să întârziem pe tărâmul literar (nu științifico-fantastic) mai mult decât o facem de-a lungul anului, când nu ne mai vedem capul de obligații, necazuri, stres. Putem avea acum și puțin mai mult umor. Interpretând realitatea. Am tot insistat pe prezența tragică a Antihristului (dat de gol și pe 22 iulie 2011 în Norvegia). N-o să fac și acum caz de catastrofele naturale fenomenale, de cutremure și tsunami de neimaginat și de erupții de vulcani care au stat cuminți sute de ani – deși sunt și ele semne ale marilor schimbări, ale Apocalipsei. Nu, azi voi readuce pe tapet alte două dintre creaturile ciudate care anunță modificările apocaliptice, apărute în public zilele trecute (trase sau nu de păr, hotărâți singuri)… Anul trecut am dat aici exemplul (cu fotografii) altor creaturi apocaliptice, care nu seamănă cu nimic din ce se cunoaște. De data asta avem de a face cu creaturi gigantice, care ne amintesc de Biblie. Nu știe nimeni ce sunt aceste creaturi și de ce au apărut acum, când se vorbește atât de sfârșitul timpului (de anul viitor, fix pe 20.12.2012, observați repetarea cifrei). Prima știre, cu titlul: „Scheletul uriaș al unei vietăți terifiante, găsit pe o plajă”: «Scheletul unui animal acvatic bizar, de dimensiuni gigantice, a fost descoperit, recent, pe o plaja din Aberdeen: expertii spun ca ar putea fi vorba de o balena pilot sau o balena ucigasa, care a fost adusa de valuri. Scheletul vietatii, de dimensiuni cu adevarat impresionante – aproape 9 metri -, a fost gasit de un cuplu care se plimba pe plaja din Bridge of Don. Capul, coada si dintii puteau fi observate cu usurinta, relateaza Daily Mail». Experții și-au dat cu părerea. Nimica toată, e o balenă ucigașă. Cum de n-a mai fost văzută până azi o balenă ucigașă moartă, care să-i semene creaturii? A doua știre, cu titlul „Monstru misterios, precum cel din Loch Ness, filmat în Alaska”: «Pare a fi o reptila carnivora marina. In imagini se poate vedea un monstru ca un sarpe de mare, cu gatul lung, avand capul ca de cal si ochii mari, care iese la suprafata apei. Vietatea seamana destul de mult cu monstrul din Loch Ness, relateaza Discovery News. Unii sustin ca acest animal este un „Cadborosaurus”, un tip de reptila sau de soparla, care a primit numele dupa localitatea Cadboro Bay, din provincia British Columbia, din Canada. Ei spun ca ceea ce se vede in imagini este un sarpe de mare, care traieste in Pacificul de Nord si, posibil, si in alte regiuni. Imaginile au fost inregistrate de niste pescari din Alaska. „Sunt deosebit de impresionat de film. Desi imaginile au fost luate pe timp de ploaie, dintr-o nava, ele sunt adevarate”, a declarat Paul LeBlond, fostul sef al departamentului de stiinte ale Pamantului de la Universitatea British Columbia. „Animalul este cel mai putin diferit de plesiosaur”, a mai spus LeBlond, referindu-se la reptilele carnivore marine, despre care s-a crezut ca au disparut la sfarsitul perioadei Cretacice… LeBlond a mai adaugat ca „nu poate fi vorba de un peste, din cauza modului in care se misca. Trebuie sa fie un mamifer sau o reptila, din moment ce oscileaza in sus si in jos”». Vă dau două linkuri video, dacă sunteți curioși: http://dsc.discovery.com/videos/alaskan-monster-hunt-sea-monster-witness.html#mkcpgn=snag1 și http://dsc.discovery.com/videos/hillstranded-mystery-animal-expert.html. Are acest monstru legătură cu Apocalipsa? Știți că Biblia e plină de creaturi ciudate, prevestitoare de rău, Apocalipsa îndeosebi (cu Fiarele ei; public imagini ale celor marine) – pe locul 1 fiind Leviathanul, „un monstru marin care scuipă foc și scoate fum pe nări” (redau și ilustrația lui, prima, uitați-vă bine la el, nu ar putea să semene cu monstrul marin din Alaska, descoperit din 2009, viu?). Nu e un subiect literar? Adevărul e că rămân cu ochii pe pereți când văd asemenea creaturi. Am impresia că mi s-a făcut dor de scris proză (am abandonat ideea de a mai scrie proză, de când am văzut că romanele mele n-au atras atenția decât în treacăt)…

***

Public, așa cum pomeneam la început, fragmente dintr-un inteligent și responsabil text semnat de Florin Toma (care-mi e coleg, din acest an, la redacția Viața Românească) – pentru a-l citi în întregime, dați click pe Ultima schimbare la fata a romanului (și iar click pe dreptunghiul apărut; textul a apărut în România literară de săptămâna trecută). Ce am ajuns noi, românii? Vă recunoașteți în inventarul caracterial (uneori „miștocăresc”) surprins în el? Veți cădea, cât de cât, pe gânduri?

ULTIMA SCHIMBARE LA FAŢĂ A ROMÂNULUI

(…)

Românul nu se supără niciodată. El are doar draci. E nervos pe soartă, îşi bombăne aproapele sau îşi suduie destinul, îl sâcâie în permanenţă o jenă interioară, resimte sfâşieri metafizice, îi scârţâie articulaţiile spiritului şi e trist fără să se sinchisească. Altfel spus, când e un pic de soare, ar cam fi bună o ploicică. În schimb, dacă doar burează, e urgie, nu se mai satură Dumnezeu de-atâta apă. Şi mai e ceva: el nu are plăceri grave sau extazuri fundamentale. Ci doar mici defulări (costelive, dar pasagere, precum Anastasia, când duios trecea…!). În capul lui, extremele sunt dubioase. Dacă e rece, îi cauzează. Dacă e fierbinte, se opăreşte. Tot ceea ce este discret trebuie neapărat să devină ostentativ. În schimb, tonul răstit îi provoacă melancolii după „vârsta de aur”, când se vorbea numai în şoaptă. Concluzia: dacă ceva merge al dracu’ de bine, asta provoacă panică. Şi atunci trebuie oprit imediat. E suspect. Cât despre succese, ele nu fac casă bună cu românul, ci aparţin întotdeauna vecinului, care, în general, are ori cele mai bune condiţii, ori noroc chior.

În privinţa vrutului, românul e nesăţios. Vrea tot timpul ceva. Fie că se poate, fie că nu, el are mereu o mâncărime pe creier, ca un erizipel, o dorinţă nelămurită, ca aburii de dimineaţă. Uneori, însă vrea atât de mult, încât doreşte chiar să vrea pur şi simplu. Fără a-şi mai defini obiectul dorinţei. El vrea. Atât.

Dacă e vorba despre cap, în numeroasele clipe când osânza spiritului îi permite să se răsfeţe, românul lasă impresia cugetului adânc. Şi face din această pricepere o cauţiune pentru momente de cumpănă. Prin urmare, doreşte musai certificat. Că ştie. Că e deştept. Că e ghizdav la minte. Că s-a izbăvit de-a pururi de neştiinţă. Încă din clasele primate.

Cu Dumnezeu, din păcate, românul stă prost. Uneori, în funcţie de vremuri, prost de tot. Nici nu-şi pune mâna la ochi, ca să creadă orbeşte, dar nici nu e ateu pe de-a-ntregul, adică să se lase mângâiat pe creştet de demonii cu barbă din tablouri. Starea lui e de molcomeală ecumenică, un soi de epicureism asemănător cu fantasticul naţional, generatorul unui patriotism vijelios: „maică, mulţi te-au duşmănit!… mai că-mi vine-a crede”. În rest, le face cu migală pe toate cele trecute în fişa postului: botezuri, mese rotunde, căsătorii, sfeştanii, înmormântări, grand opening-uri sau lansări la apă. Unele au loc – asta numai dacă timpul alocat delegaţiei e darnic, iar condiţiile meteo permit – în prezenţa unei mioare osificate la proţap, pe tăpşanul istoric presărat cu lăutari.

(…)

Din când în când, fără nicio noimă, românul are accese cumplite de cezarism. Se umflă tărâţa-n el. Crize ce, din păcate, nu duc nicăieri. Din bun simţ logic şi, uneori, aşa, de-un pamplezir, ele sunt întrerupte cu stricteţe de pasaje duioase de milosârdie, de care, de regulă, se învredniciră doar cronicarii. Este motivul pentru care temperamentul românului nu poate fi captat în eşantioane. El este otova. Global. Ca încălzirea. De aceea, ostoind cu gingăşie trecutul, românul are mereu datorii către viitor. Când nu are – caz rar! – se plânge de boala izolării. Apoi, nefiind fanfaron, tace mâlc. Misterios. Înalt. Cu cheie.

În ce priveşte spiritul critic, la român el este pururea treaz. Nu adoarme niciodată. Iar, când se întâmplă cumva să picotească, atunci (o) face imediat cu ochiul. Liber. De orice prejudecăţi. Dezinhibat. Grabnic şi silitor.

(…)

Fizica existenţială a românului e cumva aparte. Curioasă. Plăcut opozitorie, ca un oximoron simpatic. Românul, în general, nu are stare. Când stă pe loc, se bâţâie. Şi dacă stă, stă pe ghimpi. E nestatornic. Şi anxios. Tare sucit. În toate. Dar, deşi urăşte etic somnolenţa, el respectă cu religiozitate tânjala. Nu are greţuri filosofice, dar iubeşte dezinteresat lâncezeala încruntată. Este dinamic, se agită şi se frichineşte bine, dar, în acelaşi timp, e statornic cu mare bucurie. Mobil până la ameţeală, e degrabă promiţător de fapte şi măreţe împliniri în aşezare. Este aferat, fiindcă are mereu ceva de făcut, dar singura soluţie la care recurge e amânarea. De aceea, aşa agitat peste măsură, are grijă să-i rămână un strop de voinţă ca să se retragă într-o resemnare superioară. Acest proteism şugubăţ îi provoacă mereu iniţiative. Extrem de serioase. Dar pe care nu are timp să şi le asume. Din cauză că e… terrrribil de ocupat, monşer!

(…)

Morala românului e o chestiune strict personală. E sfântă. Inatacabilă. Un fel de strălucire mată a budoarului. Sau o şoaptă prelinsă în urechea libidoului (fireşte, dogmatic!). Este definitiv exclus ca ea să facă obiectul vreunei dezbateri extra-senzoriale. Ea nu poate fi dirijată de cine ştie ce tratate constipate, enciclopedii firoscoase sau simpozioane limfatice. Ea se consumă strict în interiorul intim şi particular, la loc ferit de ochi iscoditori. În dormitor, sub plapumă, la sfadă eroică la poartă, la contemplare în fundul grădinii, în cărţi, la singurătate, la vremuri noi, oameni noi ori în diferite cămări de taină ale mentalului colectiv. În fine, e posibil pur şi simplu la oglindă, când mama-i dusă-n sat cu dorul.

(…)

Florin Toma

PS. Scriitorul Ion Lazu atenționează „comunitatea” că are un nou blog (după ce i-a dispărut în neant cel vechi): la http://ilazu.blogspot.com/. „Vă invit pe blogul meu cel nou, pe care l-am înfiripat cu mijloace proprii, după lupte de câteva zile”, scrie în anunțul… publicitar, trimis prietenilor săi.