Marți, 31 ianuarie 2023. Nu-mi vine nici azi să cred, ieri am scris textul pentru blogul meu și nu s-a salvat pe laptop! L-am pierdut în neant. Nu mai poate fi recuperat. Fiul m-a sfătuit să merg la un service IT, i-am spus dezolat că într-o zi mă voi duce. Dimineață, ieri, n-am avut ce face și la întrebarea poetului Aurelian Titu Dumitrescu (cel ce mă trezește la telefon între orele 9.30 și 10, zilnic, e plăcerea lui să mai schimbe o vorbă cu mine; eu mă culc de regulă între orele 1.30 și 2) „Ce faci azi?”, i-am răspuns că voi scrie textul lunar pentru blogul meu; mi-a urat inspirație și o zi bună.
Și poftim, m-am deocheat (mereu pățesc așa când îmi dau de gol un plan de lucru; dacă-l anunț, nu se realizează), subconștientul meu și-a bătut joc, de data asta subtil nevoie mare: m-a lăsat să scriu textul, dar după finalizarea lui l-a aruncat la coșul de gunoi, a făcut tot posibilul să nu mi-l salveze pe laptop și să mă pună să mă dau cu capul de pereți. Numai n-am urlat de supărare, cum adică, muncesc de pomană la laptop, scriu, și textul scris dispare instantaneu! Mi-am stricat toată ziua. Ce să fac? N-am mai avut ieri energie să scriu alt text pentru blogul meu. E o pedeapsă, am luat seama, poate e un semnal că ar trebui să abandonez blogul meu (care n-are decât cititori simbolici), ce rost are să continui. Sunt în anul meu de cumpănă 2023, doar – așa cum am renunțat la rubrici la reviste literare (care apar pe hârtie) în ultima perioadă, așa ar trebui să renunț și la blog! Să mă pregătesc de decolare, fără să mai am grija colaborărilor, a subiectelor care trebuie abordate…
Am lăsat o noapte să treacă, să mă hotărăsc dacă mai are rost să continui să scriu pentru blogul meu. Azi, marți, am deschis site https://liviuioanstoiciu.ro/ și, surpriză, blogul avea două dreptunghiuri negre! I-am telefonat celui ce a avut inițiativa deschiderii blogului, Laurențiu Barbu (poet cândva, cu care am participat la Revoluția din Focșani, azi om de afaceri la București; el plătește serverul care menține online blogul meu, îmi spune că e un cadou din partea lui), îi relatez pățania de ieri cu pierderea textului și cu pătratele negre de pe site-ul meu, îmi spune că sunt viruși („sute de administratori”) și că trebuie să se ocupe el de ei, să găsească timp. Sensibilizat, mă uit și eu la „Panou Control”, citesc: Akismet ți-a protejat site-ul de 281.227 de comentarii spam. Doamne ferește! Interesant, pe de altă parte, blogul meu are 994 de articole și 8.821 de comentarii… Ce să fac, să continui să scriu lunar (la început scriam zilnic!) pe blog? Laurențiu Barbu nu vrea să renunț la blog. Mă las în voia „sorții” lui.
Dispariția în neant a textul scris ieri pe laptop, la început de nou an, e o dovadă în plus că semne rele are 2023 pentru mine. Inclusiv cu sănătatea – am parte de dureri cauzate, cred, de coloana vertebrală, care nu mă lasă să ies din casă, de la cele cervicale (gât-omoplat stâng) au coborât la cele lombare, de mijloc (sau de șale; cu dureri de neînțeles, „inghinale”; mă afectează la mers, degeaba strâng din dinți să nu se vadă). Dacă aș face fizioterapie, mi-aș mai ameliora durerile, sunt asigurat, dar nu mi-ar trece (probabil e o formă de reumatism; legat de vârstă). N-am mai ieșit din casă decât să fac săptămânal noi cumpărături (cu mașina; ieri după-amiază, după ce m-am supărat cu dispariția textului scris pe laptop, nervos la culme, m-am răzbunat pe zăpada de 40-50 de centimetri așezată pe mașină și în jurul ei, „am dat” la lopată și la mătură până mi-a venit rău; azi s-a așezat iar zăpada peste tot, ninge ușor, am făcut pârtii).
Un 2023 cu semne rele pentru toți, nu numai pentru mine: cu nivel de trai mizerabil (afectat de scumpirile dramatice la alimente și servicii, depinzând de explozia prețurilor la gaz metan și curent electric, la combustibili) și cu spectrul războiului din Ucraina, care e la un pas să se extindă (România fiind prima vizată, din cauza „Republici Moldova” și a Transnistriei militarizare de ruși), nu să se oprească. Bat în lemn, rușii susțin pe mai departe că „operațiunea lor militară specială” din Ucraina e o chestiune de reglare internă în cadrul „republicilor” granițelor fostei URSS (condusă de la Moscova) și că amestecul NATO, care alimentează cu armament greu Ucraina (pentru apărare în fața agresiunii ruse) nu face decât să prelungească războiul la nesfârșit.
„2023 trebuie şi va fi cu siguranţă anul victoriei noastre”, a scris preşedintele Zelenski într-un mesaj pe Telegram. Aflu apoi că: Sâmbătă, preşedintele Zelenski a declarat că Ucraina are nevoie de racheta ATACMS, fabricată în SUA, cu o rază de acţiune de aproximativ 300 km, pe care Washingtonul a refuzat să o furnizeze până acum. Un consilier prezidenţial a spus că sunt în curs discuţii cu privire la furnizarea de rachete cu rază lungă de acţiune, iar un purtător de cuvânt al forţelor aeriene ucrainene a vorbit despre negocieri privind furnizarea de aeronave de luptă… Dacă așa stau lucrurile, mă tem că Ucraina va ataca în interiorul Federației Ruse, inclusiv Moscova, fără să declare război (în numele contraofensivei, susținută îndeaproape de SUA), și că ne vom trezi cu Al Treilea Război Mondial, rușii anunțând că vor folosi arme nucleare pentru apărarea teritoriului ei. Să ne ferească Dumnezeu, România va fi iar o victimă a ambițiilor nebunești ale marilor puteri militare.
***
Am conștientizat în această lună, trecută deja, ianuarie 2023, că nu mi-am rezolvat toate problemele care să mă elibereze, înainte de plecare (cum credeam, după ce mi-am definitivat și mormântul lângă ai mei, la Adjud). Am fost invitat să răspund la o anchetă legată de manuscrisele (cele literare, scrise de mână sau „bătute” la mașina veche de scris, scrisorile, jurnalul, însemnări întâmplătoare) și cărțile care rămân după ce un scriitor moare (inclusiv cu autograf), ce se întâmplă cu ele? În cazul meu, n-am nici o soluție – fiul nu e interesat să păstreze nimic din ce s-a adunat (suntem doi scriitori în casă; prozatoarea Doina Popa e mai indiferentă de ceea ce se va întâmpla cu „moștenirea” lăsată de noi). Să le dai unei biblioteci publice, n-ai nici o șansă, n-au depozite (nici oameni calificați care să le exploateze, să le studieze și să le editeze în vreun fel). Nu rămâne decât coșul de gunoi. Spun asta fiindcă am exemplul marilor scriitori români (să mă refer numai la cei considerați în timpul vieții mari scriitori) care au murit de la Revoluție încoace și de opera cărora s-a ales praful… Ce am răspuns la anchetă (la o publicație fără distribuție), vedeți mai jos, de curiozitate:
Ancheta Răsunetului cultural:
De-a lungul unei vieţi, în bibliotecă fiecărui scriitor se acumulează numeroase valori literare (cărţi cu autograf, scrisori, fotografii, ediţii şi publicaţii rare, casete audio şi video, tablouri, gravuri etc.). Cum sunt valorificate aceste valori literare? Ce ar trebui să facă scriitorii, dacă urmaşii lor nu sunt interesaţi de aşa ceva? Multe arhive personale sunt vândute la anticariate, alţii le donează unor biblioteci sau instituţii (Biblioteca Judeţeană “George Coşbuc” din Bistriţa este o instituţie model în acest sens, care adăposţeşte deja zeci de arhive sau părţi din acestea ale unor scriitori de prim rang – Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Andrei Marga, Mihai Zamfir ş.a ).
În ancheta literară de faţă, scriitorii sunt invitaţi să răspundă la două întrebări:
1. Cum credeţi că ar trebui valorificată moştenirea literară a unui scriitor?
2. Cum vă valorificaţi propria arhivă literară?
Anchetă realizată de Ilie Rad
*
Un depozit național al moștenirilor literare? Povești
1. Moștenirea literară… Credeți că mai interesează generația-tânără-actuală-care-moștenește (nu mai pun la socoteală generațiile viitoare) ceea ce lasă în urmă un scriitor la masa de scris? Lasă că în majoritate scriitorii de azi au renunțat la scrisul de mână și nu mai pun în sertar manuscrisele clasice (nici măcar vechile manuscrise dactilografiate la „mașina de scris”), ci manuscrise culese la computer și scrisori pe e-mail, dacă le scoate pe imprimantă (e neconvenabil să le scoată, așa că vor muri în computerul său „software” și „hardware”, acolo vor putea fi citite, eventual, dacă nu le salvează pe un stick USB; dar toată aparatura IT se înnoiește de la un an la altul și cel mai sigur e că viitoarele generații nu le vor mai putea exploata, depășite tehnic; suntem deja pățiți, nici măcar CD-urile nu mai sunt valabile decât marginal, nu numai casetele magnetice audio de la „magnetofoanele” din tinerețea noastră sau casetele video vechi; nici măcar computerele vechi nu mai pot fi operabile).
Nici fotografii „pe hârtie specială” nu mai are scriitorul de azi, nu mai merge nimeni la un atelier să le „developeze”, sunt salvate pe Google Foto mai nou (plătești o taxă anuală să le păstreze acolo, în arhiva Google; ai acces oricând la ele; nu le poți salva pe toate pe un stick USB, „ocupând prea mult loc” în mega și gigabyte)… În aceste condiții, scriitorul nu va avea altceva ce să lase decât cartea publicată pe hârtie (nu manuscrisul, corectura se face azi pe computer, trimisă pe e-mail sau predată pe stick USB personal; consumul de scos pe imprimantă, pe hârtie, e prea costisitor și ineficient).
Sigur, scriitorii din generațiile anterioare apariției computerului pentru toate buzunarele și a internetului au ce lăsa pentru posteritate, mărturii de hârtie (care ar trebui să fie considerate de patrimoniu). Normal ar fi să fie invitați scriitorii să-și doneze „arhiva” la un muzeu al literaturii (dar nu sunt nici numărate pe degetele unei mâini, și acele muzee care sunt, n-au spații de depozitare), la biblioteca județeană sau orășenească (sunt multe, dar n-au abilități de conservare și sunt dezinteresate de cultivarea unui scriitor, fie el și considerat mare cât a trăit, neavând „editori”, „specialiști” sau cercetători care să se dedice studierii operei și vieții lui; biblioteca județeană din Bistrița e o excepție, nu-i calcă nimeni pe urme).
Înainte vreme erau case memoriale ale scriitorilor, unde s-a păstrat inclusiv mobilier din viața scriitorului, azi n-am auzit să mai apară case memoriale (care să aibă ghid plătit din bani publici; Aurel Dumitrașcu, iau seama acum, are casa părintească transformată de fratele lui, Ionel, la Borca, în casă memorială pentru curioși, nu e intrată în nici un circuit național). Să nu ne facem iluzii, Uniunea Scriitorilor are înregistrați peste 2.700 de scriitori (nu-i mai pun la socoteală pe cei decedați), ar trebui înființat un Depozit național al moștenirilor literare, care să preia toate cele adunate (repet, cu valoare de patrimoniu) de un scriitor de-a lungul vieții – e posibil? Nu.
2. Am epuizat semnele alocate (trei mii) de realizatorul anchetei, Ilie Rad (pe care îl salut cordial). N-am idee cum aș putea să-mi „valorific” propria arhivă. Probabil-sigur că va ajunge la containerul de gunoi după moarte (ce mai contează?), n-are cine să o „păstreze”, eu nu prezint interes pentru cei din viitor, oricum. Dacă aș ști când mor, cu o zi înainte aș da foc la întreaga mea „arhivă”.
16 ianuarie 2023. BV
Liviu Ioan Stoiciu
La titlu, fotografie de azi de acasă, de la Brașov.
0 Comments