Sâmbătă, 11 decembrie 2010. Nu e greu de înţeles că de când m-am legat la cap (fără să mă doară) cu acest site-blog-sau-ce-o-fi, în care scriu zilnic, şi cu Jurnalul de Vrancea Online (pe care-l editez şi actualizez singur cu ştiri şi comentarii zilnice, în semn de respect faţă de cititori, publicând săptămânal la Opinii texte originale, alături de scriitorii Petru Ionescu, Marin Ifrim, Paul Spirescu, Adrian Botez; dar public şi alte texte originale semnate de cine te aştepţi mai puţin, la rubrica de Cultură), nu mai am timp liber la dispoziţie. Trăiesc printre picături, neuitând că am obligaţii familiale sau de serviciu. În plus, am rubrici la reviste literare care apar lunar sau la două luni, pe care trebuie să le onorez (Argeş, Contemporanul, Bucovina literară, Pro Saeculum, Sud, în afara Vieţii Româneşti). Mai mult, răspund invitaţiilor de a colabora cu versuri, eseuri, interviuri sau consemnări la anchete la reviste, la întâmplare, când sunt abordat. Vă reamintesc, scriu pe gratis (în afara Vieţii Româneşti, care apare o dată la două luni). De unde să mai iau timp liber? Şi cu toate acestea, mă programez să citesc zilnic şi dintr-o carte (nu numai pe Internet), ba chiar să mai şi scriu pentru sufletul meu un vers, „când îmi vine”…
Trebuie să răspund la e-mailuri şi la comentariile de pe blog, când şi când (nu vă spun cât am pătimit zilele trecute cu sutele de spamuri primite grămadă, care-mi blocau Inboxul şi Comentariile; la început le-am aruncat fără excepţie; apoi le-am tradus conţinutul pe Google şi le-am aprobat să apară la Comentarii, până ce am observat că s-au transformat într-un izvor de nervi, pierdeam ore la rând să curăţ Inboxul şi Comentariile; până la urmă Laurenţiu Barbu mi-a explicat că mesajele vin automat, au autori care doresc publicitate, şi s-a hotărât să le blocheze, impunând la Comentarii o parolă mică de cifre şi litere care trebuie scrisă atunci când trimiţi un comentariu; slavă cerului, au dispărut spamurile, automatele nu citesc parola mică de cifre şi litere).
Ca un făcut, din când în când primesc pe e-mail volume de versuri ale unor debutanţi, care vor să-mi dau cu părerea, dacă merită să mai scrie. Nu ştiu ce o fi în mintea lor, dar e culmea că nu se gândesc o clipă la condiţia mea de supravieţuitor – să citesc un volum de versuri trebuie să prind o zi în care am chef de citit poezie, în care să am mintea liberă şi sufletul împăcat (ceea ce rar mi se întâmplă). Probabil aceşti debutanţi cred că eu stau cu burta în sus la soare şi altă treabă nu am decât să aştept mesaje cu volume de versuri şi eu să le citesc şi să dau un verdict. Ba chiar ei cred că am obligaţia să-i citesc… Sincer, am momente când îmi vine să-i reped, să nu se vadă. Prefer însă să nu-i supăr, multora nu le răspund, altora le spun că nu sunt eu cel potrivit să le dea sfaturi… 
Cu bun simţ, săptămâna asta am citit un asemenea volum de versuri – dar numai fiindcă a intervenit un scriitor important al optzeciştilor, Bedros Horasangian. După ce m-a ţinut jumătate de oră de vorbă la telefon să-mi spună bancuri sau să-mi relateze întâmplări hazlii de care a avut parte (într-una, era în autobuz şi o tânără îşi povestea cu voce stridentă aventura stânjenitoare a vieţii ei, să audă toţi, şi a fost rugată să vorbească mai încet de o doamnă respectabilă, motiv pentru care tânăra a repezit-o vulgar, moment în care a intervenit Bedros şi i-a atras atenţia că „aşa ceva nu se face” – urmarea? Tânăra i-a spus: Ce mai vrei şi tu, băi, boşorogule? Şi atât i-a trebuit lui Bedros, fost diplomat în Grecia, a intrat imediat pe terenul ei, i-a împrumutat vocabularul şi i-a spus ameninţător: „Băi, baleno, vin şi-ţi dau una de-ai să faci pe tine”. Efectul a fost mortal, tânăra obraznică a amuţit şi a coborât cu coada între picioare la prima staţie, uitându-se în urmă să vadă dacă nu vine „boşorogul” după ea s-o pocnească), Bedros mi-a spus de ce mi-a dat el telefon, de fapt: am o cunoştinţă, eu încurajez tineretul, dar mă pricep la proză, nu la poezie, ce-ar fi să te uiţi tu pe volumul ei, i l-am citit dar nu ştiu ce să-i spun. Bineînţeles, Bedros ştie cât sunt de ocupat (cum e şi el ocupat, de altfel), dar a mizat pe politeţea mea, că n-o să-l refuz. Bine, să mi-l trimită, i-am spus, gândindu-mă că i-o fi vreo iubită tânără, şi merită. Ca un făcut, nici n-am închis bine telefonul şi a sosit pe e-mail volumul tinerei. În aceeaşi zi am descoperit-o şi pe Facebook, în acea avertizare plăcută că „doreşte să fiţi prieteni” – drăguţă, deşteaptă (o mai fi azi vreo tânără fără două-trei facultăţi terminate, cu „masterate” prin străinătate, cu CV-uri care te sperie, ai impresia că sunt pregătite pentru a rupe cerul şi a fi angajate direct de-a dreapta lui Dumnezeu însuşi, pentru lumea asta fiind prea importante; din păcate, de majoritatea nu se alege nimic de capul lor, nu depăşesc mediocritatea comună). 
N-am reuşit să mă uit nici în prima, nici în a doua zi pe volumul ei de versuri, am rugat-o pe e-mail să aibă răbdare (sperând că nu se grăbeşte), săptămâna viitoare îl citesc. Şi l-am citit săptămâna asta, împărţindu-l în două zile (vă daţi seama, mi-am făcut timp liber suplimentar, să mă pun în acord cu mine însumi). Un vers în genul: „vezi să nu-ţi scrânteşti zborul” m-a pus pe gânduri… Nu vă mai dau amănunte, înţelegeţi ce vreţi din ce i-am răspuns pe e-mail:
V-am citit volumul de versuri – ce sa va spun? Sensibilitatea e batatoare la ochi, dar ea trebuie pusa in slujba esteticului, daca vreti sa iesiti din comun. Sunt poeme bune de citit iubitului (eu as fi fericit sa am langa mine o asemenea iubita, care scrie asemenea versuri). O poezie impacata, a unui om care a cunoscut momente de fericire intensa. Pentru a iesi insa in lumea literara cu ele, mai trebuie facut un pas. Nu stiu ce doriti cu acest volum. Inainte de a-l scoate pe piata, in acesti ani, eu as citi macar poezia celor ce au scos deja carti in anii 2000 si s-au impus, sa vad daca sunt compatibil cu noul gust critic… Sigur, puteti fi o singuratica, sa nu va intereseze poezia romana (se simte ca nu-i cititi pe poetii contemporani), sa mergeti in paralel cu ea. Nu stiu ce asteptati de la mine, eu n-am cu ce sa va ajut. Pentru eficienta, pentru inceput, cred ca ar trebui sa propuneti acest volum pe CorectBooks (Alex Stefanescu se ocupa de publicarea volumelor pe Internet).
Va urez tot binele din lume.
Mi-a mulţumit cu deferenţă, m-a bucurat că nu s-a supărat. E clar că e o „tânără de bine”, onestă, dispusă să se perfecţioneze. Sper să mai aud de ea, într-o nouă formulă poetică. Descoperind la ea ceea ce descopăr la toţi tinerii: că nu se citesc decât pe ei, nu-i interesează ce scriu alţii (deşi românii au poeţi extraordinari), nu asimilează nimic, nici măcar pe Internet nu citesc poezie la zi.
PS. Public în format PDF numere la zi din două reviste de nişă, „particulare” (mai puţin cunoscute în lumea literară, dar care au rostul lor), daţi click pe titlurile activate şi iar click pe dreptunghiul apărut: Banat – Revista BANAT Lugoj – octombrie 2010 – format PDF 2 (apare de şapte ani la Lugoj, redactor-şef Dorin Murariu, îmi e necunoscut) şi Plumb – Revista-Octombrie 2010_Layout 1 (apare de cinci ani la Bacău, redactor-şef Petru Scutelnicu, director Ionel Prăjişteanu), ambele pe luna octombrie 2010. Mâine voi publica alte două publicaţii, asemenea.
Azi am sărbătorit alături de finii noştri din Pârscov, ziua soţiei (născută în 14 decembrie cum stă înscris în buletin, dar după cele spuse de părinţi, ar fi fost 6 decembrie); dar această unică zi nu m-a împiedicat să-mi arunc ochii pe jurnalul lui LIS şi să-mi dau seama că niciodată ( dar niciodată!) să nu faci greşeala de a-ţi scoate la vânzare sufletul cum a făcut-o cândva Faust. Mi-am dat seama aseară, 11 decembrie, la teatrul G.Ciprian din Buzău, când am fost rugat să prezint un scriitor (debut în teatru – înaintea spectacolului cu George Motoi – că publicul nu te acceptă decât dacă vii cu „ceva” mai presus decât spectacolul însuşi şi „ceea” ce înţeleg ei prin prezenţa fizică la un eveniment care să le dea nu numai impresia (ci şi certitudinea) că fitilul prezentului pe care îl trăim, se aprinde de la cuvântul celor care chiar ard intens în scris. Pilda cu vizirul care a ţinut să fugă de moarte (citită cândva în poveştile Şeherezadei din 1001 de nopţi, a prins în faţa publicului numeros prezent la piesa in care juca George Motoi), şi ca atare, aplauzele nu au contenit. Nimeni însă nu s-a putut pronunţa dacă acestea se cuveneau : prezentatorului (adică eu), autorului cărţii de teatru (pe care îl înfăţişam publicului), sau chiar spectacolului ce tocmai trebuia să înceapă. Domnule LIS: am fost tânăr şi timid eu însumi, atunci când băteam la uşa redacţiilor unor reviste literare. De aceea îi cred pe tinerii care vă trimit manuscrise şi îşi aşteaptă verdictul… Păcat că azi revistele literare nu mai au pagina pe care o aşteptam cândva cu toţii… dintre sute de catarge… ale „Luceafărului”. Nimeni cred că nu realizează cu câtă înfrigurare şi emoţie cumpăram eu pe atunci, revista respectivă, de la chioşcurile de presă şi apoi mă refugiam (cât mai retras) să aflu părerea semnatarilor de rubrică. Era „oftatul şi suspinele adânci… că nebunia la măriri se-abate” (cum ar fi spus regele Hamlet). Aş fi vrut să pot semna undeva o astfel de rubrică. Nu port vina faptelor pe care alţii nu le-au dorit. Cred şi eu, ca şi Ion Lazu, care scria în „Himera literaturii” aceste cuvinte profetice: „nu te învaţă nimeni să scrii; cu atât mai puţin nimeni nu poate scrie în locul tău. Scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea”. La care cu mult respect, subscriu.
Domnule Tudor Cicu, mi-am făcut datoria faţă de debutanţi, i-am debutat editorial pe mulţi (fiind preşedinte la juriile unor concursuri literare). Aşteptam şi eu la „poşta redacţiei” răspunsurile la plicurile trimise, cu sufletul la gură. Pe atunci poşta redacţiei era normă de serviciu, plătită ca atare. Ne rânduim, generaţii după generaţii, la masa de scris şi citit. Mai mult decât am făcut nu mai pot să fac, inclusiv la poşta redacţiilor s-au perindat alţii şi alţii. Totul se primeneşte, iar de maeştri nu mai are nimeni nevoie, de fapt (şi a le cere părerea asupra celor ce tu scrii, pe gratis, e riscant şi imoral; cât mai au ei de trăit, să se sacrifice iar pe altarul poştei redacţiei?) si sentimentul zădărniciei legate de literatură a crescut.
Am înţeles exact strigatul zădărniciei legate de literatură , care se tot întâmplă azi în vremurile noastre. Nostalgia mea rămăsese la acele vremuri de poşta redacţiei la care tinerii de azi nu mai au acces şi pentru care va bombardează şi vă răpeşte timpul, fapt scris cu durere şi de cei doi autori din care consemnez: Ion Murgeanu şi Ion Lazu, care spun exact acelaşi lucru ce răzbate din strigătul dvs. înăbuşit şi pe care tinerii vor trebui să-l audă. Eu în schimb m-am resemnat de când Buzăul nu mai are o pagină literară ăn cotidienele sale şi nici măcar o revistă literară. Cultura aici a rămas a nimănui. Singuri doar scriitorii pe blogurile lor, le mai dau o speranţă celor ce încep acest drum. Dar şi pe nervii celor care mai duc pe umerii lor cultura azi. Aveţi în schimb toată admiraţia ce o port celor care nu sunt iată, îngenunchiaţi de astfel de vremuri.
Stimate LIS şi prietene, poate o să ţi se pară că aduc lucrurile din condei, ca să „dea bine”, ( ca scriitori, facem mai tot timpul asta, însă nu e vorba niciodată de minciuni sau răstălmăciri ordinare…), vreau să spun că simt realmente o vinovăţie pentru faptul că n-am mai frecventat de vreo săptămână-două acest blog de scriitor. Din cauza prea multelor solicitări, de toate felurile, nu neapărat literare. Dar şi din cauza faptului că am trecut din nou printr-o fază dură cu ochii mei, care când mi-e mai mare dragul, „iau foc”, se inflamează alarmant şi în asemenea situaţii musai să renunţ la calculator. Am lipsit deci de pe blogul LIS. Azi deschid şi dau de cele două imagini trimise prin primăvară – sau să fi trecut anul de atunci?! Şi, printre multe alte lucruri de bun simţ, pe cât de dureroase altfel, dau peste rândurile dlui Tudor Cicu, referindu-se la „Himera literaturii”. O carte apărută acum trei ani, la o editură de anvergură, dar care, probabil din neatenţie, a „îngropat” Himera noastră, nescoţând-o pe piaţă!!! – dacă ea mai avea nevoie de un asemenea tratament… Să spun că despre cartea mea şi a confratelui Ion Murgeanu s-au scris/publicat în total doar „două cronici două” în tot acest răstimp? Sunt emoţionat că dl Tudor Cicu găseşte cu cale să se raporteze la textul nostru şi îi sunt recunoscător pentru interesul simpatetic cu care a stăruit asupra demersului nostru confesiv. Sigur, vorbim despre „Himera literaturii pe vremea terorii şi după aceea”, vorbim despre debuturile noastre, într-un context totalmente diferit de cel actual. Pe atunci, simţeam noi asta, literatura era singura noastră şansă de a ne cîştiga pe noi înşine, în mijlocul unei lumi de paradă. Acum, stimate LIS şi stimate dle Cicu, apar mii şi mii de titluri pe an, cu menţionarea faptului trist că nu le mai citeşte mai nimeni. Şi cu încă o subliniere: anume că acest lucru se întâmplă, pe drept sau pe nedrept, deopotrivă cu cărţile debutanţilor dar şi cu ale scriitorilor pe deplin consacraţi. Şi, când nu te mai aştepţi la vreun semn de lcineva, din vreo parte, vine dl Tudor Cicu ot Buzău să ne arate că (undeva-cândva) zborul de taină al Himerei încă mai viiază…
ION LAZU
Mai întâi, un salut inimos părintelui „Himerei…” (încă una!)
Apoi, aş dori să aflu, dacă e vreo legătură între acest domn Ion Lazu şi un legendar Lazu de la Depozitul/Colectura de carte din Bacău. Dacă e, dacă-l cunoaşte, să afle : că acel Domn Lazu a fost cu iubire evocat de mai toţi seniorii băcăoani adunaţi în 15 decembrie 2010.
La Centenarul naşterii profesorului Ioan Grigoriu, fondator al Catedrei de Franceză, în 1963, la IP3. Tatăl a trei străluciţi copii: Paul, Monica şi Radu – fiecare contribund la blazonul familial cu propriu-i herb.
Cine mai pretinde că IP3-urile au fost nişte „erori impuse de conjunctura de-atunci”, neştiind ce Oameni le-au târnosit, apoi gândescu’ ei, poate că…, da’nu cu ce-ar trebui…
Sunt mai bune fabricile de diplome de tot felul, tip Bologna, au ce naiba or mai hi ş-aistea?
Acel legendar domn Lazu (care a plusat prima ediţie a „Învăţăturilor lui Neagoe…”, de la vreo 500, la vreo 2000 de exemplare), mai deturna cărţi de valoare – în special străine -, comandate de unii ştabi, spre a spori incipienta zestre a bibliotecii Facultăţii de filologie…
Cum, doar Domnia-sa de ne-ar putea povesti, de pe unde-o mai fi.
Stimate dle Nicolae Ciobanu, nu vreau să vă dezamăgesc din capul locului, însă aş crede că nu am nicio legătură cu acel domn Lazu, legendarul om de la Colectura bibliotecilor din Bacău. Mă bucur însă că acest domn a existat şi că faptele lui bune au stârnit, în timp, admiraţia iubitorilor de literatură. Încă o dovadă că destoinicia continuă să vorbească despre un om multă vreme după ce el nu mai este printre noi.
Dar fiindcă a fost adus în discuţie numele de familie Lazu, poate ar trebui să ne gândim la acel Grigore Lazu dinspre Piatra Neamţ, traducătorul, dramaturgul şi poetul, printr-o nefericită opţiune intrat în conflict cu poetul nostru naţional. Faptele se cunosc… De altfel în Arhondologia Moldovei sunt descrise două ramuri ale familiei Lazu, una dincolo de Prut, iar alta dincoace, mici boiernaşi care s-au făcut remarcaţi ca atare.
În ce mă priveşte, aş avea de adăugat că numele de familie al celor din neamul tatălui meu era de fapt Lazo, cum l-am găsit caligrafiat pe fotografii şi în corespondenţa antecesorilor. A devenit Lazu după Unire, cum s-a întâmplat şi cu atâtea alte nume. Ca să nu mai spun că în Basarabia numele de familii au fost mereu modificate, rusificate sau din nou aduse/traduse în română. Astfel caligrafiat, numele Lazo, nu pare a fi o calchiere după Russo, etc, cum se numea boierul din vecini, în cazul bunicului dinspre tată. Nici el nu pare altceva decât numele unor alogeni, dinspre munţii Pindului, s-ar zice, căci de curând am avut confirmarea că în nordul Greciei numele Lazo are o anume frecvenţă. Nu cu mult înainte să ne părăsească, poetul Adi Cusin îmi notifica faptul că Fraga, soţia lui, tradusese un studiu despre o populaţie de lazi, urgisiţi, strămutaţi dinspre Crimeea către Caucaz sau către Balcani. Din păcate, nu mai e cine să-mi spună despre ce studiu fusese vorba…Oricum, este notorie familia Lazo dinspre Bălţi, boieri dintre care Serghei Lazo, student la Moscova, s-a remarcat în Revoluţia bolşevică de dincolo de Urali şi a sfârşit ars de japonezi în cazanul unei locomotive, în Extremul Orient. Personaj aflat şi în atenţia lui Malreaux în Condiţia umană. Etc.
Revenind, dacă totuşi ar fi să găsesc vreo legătură nu cu distinsul domn Lazu cel de carte iubitoriu, ci cu Bacăul ca atare, atunci trebuie să spun îndată că de Bacău şi de Ateneu se leagă debutul meu în poezie, cu două texte în nr. 5 din primul an de apariţie, decembrie 1964. Proaspăt geolog, lucram în Subcarpaţii Moldovei (de la Tazlău la Soveja)şi descindeam în oraşul lui Bacovia doar pentru motive literare. I-am cunoscut cu acea ocazie pe scriitorii grupaţi la Ateneu, în frunte desigur cu Radu Cârneci, secondat de Ovidiu Genaru, George Bălăiţă, Ioanid Romanescu, Sergiu Adam, Constantin Călin, Mihai Sabin, George Genoiu, Octavian Voicu, Horia Gane – numai ei şi ar fi un consistent capitol de istorie literară (când se va scrie!). G.B., publicându-mă cu grupaje de poezii, m-a îndemnat să mă încerc şi în proză. Mi-a şi publicat primele proze scurte. Am continuat să urmăresc cu interes evoluţia acestor scriitori moldavi. Fac vorbire despre acest moment benefic mie în Himera literaturii.
Să vă mai spun, stimate dle N.C. că mama mea, născută Ciobanu, este verişoară de-a doua cu poetul Valeriu Ciobanu (pe care subsemnatul l-am antologat postum cu Haina de brumă, la editura Minerva, 1984), fiul lui Ştefan Ciobanu, provenit din Talmaz, comuna vecină cu Cioburciul meu natal, prof. univ. de literatură română veche şi unul dintre artizanii Unirii, apoi Ministru al Culturii şi cultelor (unul dintre cei 6 din Consiliul Coroanei care s-a opus Cedării)? Ar fi să merg prea departe… Sau ar fi să vedem ce legături ar fi spre dvs, dle Nicolae Ciobanu. Oricum, în Veneticii dau de înţeles că străbunii mamei veneau dinspre munţii Tarcăului. Căci, după cum bine şi frumos spunea prietenul poet Ion Murgeanu, în cartea noastră de coautori (Himera…): „Trăim în mit…”.
ION LAZU (ionlazu.bibro.net)
A fost Grigore Lazu în conflict cu Eminescu? Despre ce conflict vorbiţi?
Lazu a fost coleg cu Mihai pe când acesta era copist. Dar despre conflict între ei, nu am vâzut vreodată ceva scris.
Lazu l-a acuzat pe Coşbuc de plagiat. Dar nu cred că-l numiţi pe Coşbuc poet naţional.
V-am accesat „sălaşul” şi am descoperit (şi pe acea cale) câte ceva despre D-voastră. Voi mai reveni, Acolo.
Din păcate, nu putem, nu cred că putem avea vreun trunchi comun, din care să se fi desprins ai noştri înaintaşi, decât – poate – biblicul trunchi.
Sunt un oarecare Ciobanu, jumate ceangău (după mamă, vezi numele), jumate moldav din împrejurimile Romanului. Nu mă înrudesc, de asemenea, cu nici un alt vestit dintre ai noştri Ciobanu.
Mi-ar fi fost drag să vă scriu pe situl Dvs., dar n-am ştiut cum mă „logga”, ce Doamne-iartă o mai fi şi aia.
Din ce aţi cu amabilitate răspuns, din ce am frunzărit pe blog, să înţeleg că nici un alt Lazu, speolog, nu vă e rubedenie?
Oricum, nici asta nu ar conta.
Important e că LIS mi-a dat ocazia să vă descopăr. Îi şi vă mulţumesc pentru asta!
http://www.flux.md/editii/200821/articole/1835/
Acest link, e adresat Dlui Ion Lazu. Încercând să dau peste acei Lazu de care ştiu că s-au stabilit şi mai viază în P.-Nţ, (dar zadarnic), am dat peste această evocare a revoluţionarului Serghei. Articole bune, comentarii mai degrabă lipsă…
Un prieten băcăoan mi-a atras atenţia că legendarul colector se numea Lazan… Adormitul pe mine, de-aseară, atras de elogiul Himere, a făcut astă „coliziune”…
Sper să nu se supere nimeni pentru doar atât!
Eu, chiar mă bucur să vă fi cunoscut, pe calea asta, înlesnită de LIS, Domnule Ion Lazu.
Foarte mulţumesc, dle Nicolae Ciobanu, din FLUX aflu ceea ce ştiusem şi uitasem: că o membră a familiei Lazo a fost stareţă la Văratec. Şi mi+am mai amintit că o soră de-a tatei, Agripina, a fost cândva, pentru o vreme la Mânăstirea Pângăraţi. Desigur, se chema Lazo, am fotografii în care işi caligrafia numele Lazo. Tare mult v-aş ruga să „săpaţi” mai adânc în blogul meu, poate daţi de fragmente din Veneticii, romanul meu despre refugiul basarabenilor, ajuns la ediţia a treia, definitivă, la Editura Ideea europeană. Din păcate, nu mai am exemplare… Nici editura. ÎNSĂ mi s-a spus că poate fi accesată on-line, la Corectbooks. trebuie văzut ce şi cum. ..
Cât priveşte pe speolog, este cred vorba de Cristi Lascu, bunul meu prieten mai tinerel, red.şef la Nat. Geogr. din Romania. Devotat, Lazu
Perfect… ori memoria îmi joaca renghiuri, ori m-am amurezat.
Mai sigur, merg pe prima variantă.
Desigur, voi da curs amabilei Dvs. invitaţii!
Cu bucuria de a vă fi, măcar aşa cunoscut – NC