Sâmbătă, 17 septembrie 2011. O aglomerație de nedescris în această seară, după ora 21, în Piața Unirii sau în dreptul scenelor mari improvizate, una în Piața Constituției (în fața Palatului Parlamentului) și alta în Strada Franceză (care e în dreptul Curții Vechi). Pe 20 septembrie Bucureștiul împlinește 552 de ani, o vârstă doar de menționare documentară – 1459, apare într-un act emis de Vlad Țepeș. Dar „pe malurile Dambovitei si ale Colentinei este atestata cultura paleolitica si neolitica. Pana in 1800 i. Hr. apar anumite dovezi ale unor comunitati in zonele Dudesti, Lacul Tei si Bucurestii-Noi de astazi. 
Sapaturile arheologice arata trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din epoca bronzului si pana in anul 100 i. Hr., in timpul caruia zonele Herastrau, Radu Voda, Lacul Tei, Pantelimon, dealul Mihai Voda, Popesti-Leordeni si Popesti-Novaci sunt populate de indo-europeni (mai precis geto-daci). In timpul Evului Mediu, Bucurestiul a devenit un important centru comercial, destul de important pentru a permite voievozilor secolului XIV sa ridice Curtea Princiara – cunoscuta sub numele de Curtea Veche – care a constituit nucleul dezvoltarii orasului medieval. Legenda spune ca Bucuresti a fost fondat de un oier pe nume Bucur. Conform unei alte variante mai probabila, Bucuresti a fost intemeiat de catre Mircea cel Batran la sfarsit de secol XIV”… Am sosit în Piața Constituției când erau invitați la microfon soprana Valentina Naforniță și tenorul Marius Manea – impresionați. Neavând la dispoziție decât o oră, a trebuit să plecăm mai departe, ne-am oprit la Blocul Scriitorilor din strada Apolodor și am făcut poze la cele două plăci de marmură de la cele două intrări (plăci cu scriitorii dispăruți, care au locuit aici), am făcut o cruce în fața Bisericii Sfântul Spiridon cel Vechi (unde e un așezământ medical pentru cei ajunși în nevoi, ridicat pe banii Nadiei Comăneci), din Piața Națiunile Unite, apoi am venit în strada Franceză,
la Gala Folk You, pe o scenă cu fața spre Teatrul de Comedie – tocmai cântau Dan Teodorescu și formația Taxi (pop-rock), publicul (claie peste grămadă) stătea direct pe jos sau pe gardurile bisericii din preajmă (Sf. Dumitru), tinerii cunoșteau perfect versurile cântecului, e teribilă această generație dedicată distracției, consumismului. Am plecat mai departe printre terasele din Strada Franceză (pe Lipscani sau Smârdan n-ai loc să treci), am stat la coadă să trecem unul câte unul printre mesele teraselor, arhipline. Doina mi-a spus, gândindu-se la aceste terase fără loc liber (în fiecare seară e așa) la care n-ai cum să nu lași bani serioși la o sticlă de vin sau o gustare: „Căutăm criza mondială și n-o găsim”. Adică să vină guvernanții aici să se laude cu „ce bine o duc românii”. Chiar: e de neînțeles, de exemplu, de ce se debranșează românii de la încălzirea centrală, după ce guvernanții au anunțat că taie subvenția de stat și vor trebui să plătească triplu decât au plătit până acum încălzirea la calorifer. Cum adică, n-au bani pentru a plăti? 
Dar au bani să stea la terasele restaurantelor de lux? E ca în bancul cu: uitați-vă la vilele de la marginea orașelor României, să vă lămuriți ce bine trăiesc românii (cu bani aduși mai ales din muncile de sclavi din străinătate) – fără să facă nimeni socoteală că în vilele astea din întreaga țară nu stau nici 10 la sută dintre români. Noi, muritorii de rând ultramojoritari, suntem fraierii. Nu, proștii. Apropo, Dan Culcer mi-a trimis pe e-mail o poezie dedicată proștilor, o știți?
Odă prostiei. Ghici cine este autorul?
De-ar fi să-i luăm pe toţi la rând,
Şi pe-actualii, dar şi foştii,
Cei mai deştepţi de pe Pământ
Au fost întotdeauna … PROŞTII. //
Nu te ruga la ursitoare
Să-ţi facă-n viaţa ta vreun rost,
Mai bine urlă-n gura mare :
„Iubite Doamne, fă-mă … PROST”. //
De ce să tragi ca la galeră,
Să-nveţi atâtea fără rost,
De vrei să faci o carieră,
Ajunge numai să fii … PROST. //
In lumea asta cu de toate,
Unde se-nvaţă contra cost,
Păcat că nici o facultate
Nu dă şi diploma de … PROST. //
Avem impozite cu carul,
Dar înotăm în sărăcie
Şi ce buget ar avea Statul
Dintr-un impozit pe … PROSTIE. //
Ei sunt ca iarba, cu duiumul,
Să nu-i jigneşti, să nu-i împroşti !
O, Doamne, de ne-ar creşte grâul
Cum cresc recoltele de … PROŞTI. //
Şi-n lumea asta răsturnată,
Unde cei strâmbi sunt cei mai drepţi,
Savanţii noştri mor de foame
Şi numai PROŞTII sunt deştepţi.
***
Îi mulțumesc lui Tudor Cicu că mă însoțește și azi cu un text al său împăciuitor (bucurându-mă că necunoscuta „Mara” a devenit o vedetă a comentatorilor, toți înțelepți, plini de bunăvoință):
Când pui întrebări, ai sentimentul că înaintezi, iar răspunsurile, fiindcă au rămas mult în urmă, iată, nu mai vin. 
Iar când privim în urmă, avem senzaţia că noi am mers înainte, mereu înainte, dar ceva din sufletul nostru a rămas pironit de locurile din care ne-am desprins şi ne urmăreşte cu mirare desprinderea. Cam ce vreau să vă spun acum, toate astea, seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei pe care Dorian Gray o avea ori de câte ori îşi privea tabloul asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice ca el să rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine că portretul deţinea şi taina vieţii lui, şi acum (privindu-l) îşi dezvăluia povestea. Cititorul meu mă poate privi mirat, cum, arămind pe-un caier de fus, povestea mă fascinează acum ca şi în copilăria mult lăsată în urmă, precum odinioară pe mult iscusitul Ulise, zeiţa „Calipso, cea cu plete mari de aur,/Ce cuvântează ca o muritoare” (Homer, Odiseea). H. C. Andersen mărturisea că în „O mie şi una de nopţi” găsise subiectele pentru piesele sale care au salvat la vremea aceea teatrul. Tâlcul poveştilor din piesele sale era pus să rostească acel adevăr simplu: sănătatea, voia bună, pacea sufletului şi iubirea celor apropiaţi sunt întotdeuna de preferat arginţilor şi aurului. Tot citind în adolescenţă, cam tot ce îmi cădea în mână, bucuria descoperirilor mele trecea printre cei dragi „precum plugarul poftitor de cină,/când ziua-ntreagă-n ţelină-i trag boii” (Odiseea, C 13, v. 47-48). Ce ne rămâne în urmă? – mă tragi tu cititorule de mânecă, observând, fireşte, că nu ţi-am răspuns la întrebare. Poate ar trebui să-ţi răspund precum poetul acela muribund al lui Lamartine: „Crezi că lebăda care urcă spre soare, mai vede umbra aripii sale pe valuri?”. De ce continui să-ţi scriu aceste rânduri? O, cititorule! Nici nu ştii câte frumuseţi „şi preţuri noi” iscat-au autorii, dar, acuma ştiu, că ea este un lucru obişnuit şi ne pândeşte în întâmplătoarele momente ale vieţii ori în nu ştiu ce dialog firesc desfăşurat pe stradă. 
Dar numărul pildelor, al fabulelor, al metaforelor de care e capabilă viaţa să ni le ofere e neînchipuit de limitat pe lângă aceste nenumărate invenţii livreşti, care, atenţie! pot însemna pentru toţi – precum faptele Apostolilor. Mereu m-am tot gândit la acea fantastică discuţie surprinsă de Raskolnikov, în acel local de mâna a treia. Scena are loc după prima vizită la cămătăreasa Aliona Ivanovna, când amanetează în schimbul a două bumăşti, inelul dăruit de sora sa Dunea. Discuţia aceea nu e mai puţin fantastică decât convorbirea nocturnă a câinilor cervantereşti din „Don Quijote”. Căci dacă e straniu să auzi patrupedele vorbind cu glas omenesc, nu e mai puţin straniu să-ţi asculţi propriile gânduri, rostite aşa ca din senin, de gura altuia. Spune autorul: „Cât de ciudat se împleteau aceste vorbe cu gândurile lui”. Nu ştiu de ce, aceste imagini se împletesc cu cele ale lui Geordano Bruno (care credea) şi cele ale lui Galilei (care ştia). După cum se ştie, primul a ars, iar al doilea a retractat tot ce susţinuse cu ştiinţă în faţa judecătorilor săi.
Ei, bine! Ce-l făcea atunci pe Andersen să susţină cu tărie că din durerea cea mai aprigă poate ţâşni bucuria? Ar trebui să-i verific susţinerile lui Bulgakov sau poate, să-i mai întreb şi pe alţii. Sau mai bine, să procedez ca Trigorin din „Pescăruşul” lui Cehov, cel care, la vederea pescăruşului ucis de arma lui Konstantin Gavrilovici a exclamat: „Ah, da… Mi-a trecut prin minte un subiect… Un subiect pentru o scurtă povestire”. Şi, urmează să spună povestea cu malul unui lac „al codrilor albaştri” şi fata care şi-a petrecut acolo copilăria. Dar, întâmplător (şi în povestea asta) apare un om şi, „din plictiseală” îi distruge viaţa, ca şi a acelui pescăruş. Andreea, care mi-a fost eroina unor scenarii de ale mele, prin alte comentarii, ar spune ca şi Nina Zarecinaia din piesa amintită: „Este doar un vis!” Şi, aici, cititorule, trebuie să cădem amândoi asupra unui aspect al discuţiei noastre: e viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie ştiinţifică? LIS în Jurnalul său, le îmbină măiastru, astfel încât, ambele dialoguri să suporte rigorile experimentului. Aici, va trebui să mai reflectăm şi noi, ca acel Ivan Bezdomnâi, poetul, din „Maestrul şi Margareta” – 
căruia nimeni nu-i putea lămuri în singurătatea sanatorului în care fusese adus cu forţa, cele deja întâmplate: „…şi totuşi, individul ştia dinainte că lui Berlioz i se va tăia capul?! Cum să nu intri la idei?” (pag.143). Dar, tocmai aici e sarea şi piperul (profesorul acela misterios, care prevăzuse toate acestea), era un om care îl cunoscuse personal pe Pontius Pilat – din ceea ce povestea. Ce poate fi mai palpitant? Şi, se pare, că s-a şi născut, chiar acum, cea de a treia întrebare.
Tudor Cicu
(Andreea Brumaru îi întărește spusele: Chiar așa, domnule Cicu, mi se părea că e doar un vis.)
PS. Public fotografii fără pretenții făcute cu telefonul mobil noaptea prin București în ultimele zile (intrarea pe strada Lipscani, intrarea la Curtea Veche, Biserica Sf. Spiridon cel Vechi și Biserica Sf. Spiridon cel Nou, Biserica Mănăstirii Stavropoleos, Biserica Colțea, Biserica Sf. Anton sau Curtea Veche)…
O fi fost el, Bucurestiul fondat de un oier pe nume Bucur dar mai apoi a fost de(s)fondat de un alt oier ce ajunse si prin Parlamentul Europei sa ne reprezinte ca la asa cap asa tichie de margaritar.
Ei da, aceasta criza provocata de stabilimentul bolsevic este in prima faza si anume, pregatirea pshiologica a maselor pentru zilele când in adevar criza va atinge dur si global natiunile ce vor fi duse la sapa de lemn. Fata acestei crize pare fi si ea una unica in istoria crizelor economice ce vin pe cale naturala (ciclica), cunoscuta specialistilor care are finalitatea provoca un nou inceput ce va fi si mai benefic natiunilor. Particularitatea acestei crize mondiale ne arata deslusit faptul ca este sub controlul stabilimentului ce are ca scop scoate la iveala noile superputeri mondiale, care vor impune noi reguli pe calpod bolsevic, atrocitatile care vor avea loc va intrece stalinismul. Ramâne de vazut intrarea in razboi ptr ca iesirea din criza se face doar prin razbel, care se pare va fi si el sub strict control la fel ca prezenta criza. Ce nu se prea vorbeste de aceasta criza.
1) Ea are rolu reaseaza pe noi criteri asigurarile sociale din tarile westice, precum si veniturile (salari) acestora.
2) Alt rol este cel al intariri bancilor care au incheiat procesul furzionari (la timp), acestea vor stabili regula jocului in noua formula ce va fi impusa la nivel global, spre ex; o banca nationala precum cea româna, va deveni filiala sa spunem a celei care va fi stâpânul zonei (U.E), sa zicem; Deutsche Bank! Exitenta bancilor nationale, mai multor banci private independente creaza serioase probleme monedei unice (globale), ce va fi si ea tot virtuala, bani vor dispare foarte curând, ei sunt deja o plaga ce creaza crize in noua formula globala.
3) Punctul 1 si 2, ne da rezultatul acesta; fiecaruia se va asigura traiul -confortul doar dupa stricte necesitati, visul comunismului va fi implementat de capitalisti ce vor întrece pâna si pe comunisti in aceste asigurari stricte si anume; consumul va ajunge drastic sanctionat de verzi, daca comunisti tipau cum ca cu totii vom putea folosi masina bogatasului, casa, pâna si nevasta, verzi vor interzice pâna si existenta unui automobil personal, al unei case, dar si al unei neveste. Acest program a fost expus cu surle si trâmbite la JO de la Atena in 2004, cine a avut ochi a vazut ce trebuia vedea ptr ca tot ce s-a transmis acolo a fost implementat , a ramas doar ultima schena iar aceasta se joaca sub privirile noastre. Iliescu a fost prezent la Atena… majoritatea presedintilor, premierilor au fost prezenti ptr ca trebuia sa ia aminte si au luat, dar de unde a luat Basescu aminte, ca asta era beat pulbere prin bordelurile bucurestene pe atunci…
In privinta Bucurestiului, ciobanilor lui… a zis-o dna Doina.
Cititorul, cel căruia îi tot pun întrebările mele, e vocea de departe pe care o aud uneori bătând în poarta cetăţii zămislită în mintea mea. O cetate ferecată cu lacătul copilăriei, undeva în gândul meu. Gând, care acuma, mă trimite la poemul lui LIS „Într-o lume ca asta” din volumul „Pe prag (Vale-Deal): „El e cel ce vede acum/întrascuns. Iaca, aşa vine focul”. Niciodată poarta cetăţii nu se va deschide. Cetatea rămâne veşnic cufundată într-o vrăjită tăcere de moarte. Niciun ţipăt de pasăre, niciun fluierat de ţiclean nu se auzeau de nicăieri. Pe cerul rece plumbuit, nu se învârteau corbii şi vulturii. Te aflai acolo în mijlocul unei tăceri adânci şi triste, şi numai foşnetul ciulinilor rostogoliţi pe câmpurile din jur, îţi aminteau că nu erai departe de marginea zărilor, de unde începea marea nesfârşită. E imaginea pregnantă a copilăriei mele mult lăsate în urmă după desprinderea aceea de care vorbeam anterior. Poate, fiindcă mă născusem într-o casă la marginea satului; un sat terminat cu cimitirul … şi dincolo de el începea nesfârşită, stepa dobrogeană. În cetatea aceea, află tu cititorule, că mi-am închis copilăria printre cărţi. Era sigurul mod de a nu-mi fura cineva visele. Dar a venit vremea evadării din cetatea în care de unul singur mă ferecasem. „Tu eşti sigur că suntem la noi acasă?” – îşi încheie poetul sus amintit poemul său şi, visul se destramă precum cel al lui Grigori din „Donul liniştit” care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă!” (partea 8-a, cap. 6). Se visa alergând călare spre câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind nestrânse, tot aluneca de pe cal. Mi-aţi putea reproşa că trăiesc prea multe fiinţe în mine (chiar eu mă simt uneori cam aglomerat de vocile lor), că încă nu sunt pe deplin liber după această presupusă evadare. In fine! E vrerea cititorului, trecător şi el peste aceste rânduri, să poată să spună ceva, cam în genul celor răstălmăcite nouă de Paul Valery. Adică: de tine, cititorule, depinde de voi fi eu pentru tine „comoară sau mormânt”. Citez: „Depinde de-s comoară sau mormânt/De tac sau spun cuvinte vorbitorului/Şi totul, doar de tine ţine!”. Hildegard din „La ţigănci” a lui M. Eliade, avea dreptate să spună, Andreea: „– Toţi visăm… Aşa începe. Ca într-un vis…”. Mircea Cărtărescu spunea că „totul se construieşte pe suferinţa de a nu şti cine eşti de fapt” şi înţelegea durerea vieţii ca pe o poartă care ne aşteaptă pentru a ne introduce şi mai apoi pregăti, pentru lumea ce va urma după noi. LIS spune asta cam în toate poemele sale suprarealiste. Aşadar, nu e singurul care să se arate speriat atunci când… „când nu se poate obţine nimic decât prin înălţare” (Semn rău). Cititorul meu a înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat cu dânsul, e singurul meu prilej de spovedanie lăuntrică, că poate şi eu sunt ca şi el un om dezamăgit. Dezamăgit (am vrut să spun) ca un om pe care nu-l crede nimeni că a văzut (în vis) lacrimi în ochii sfinţilor din icoană. Pentru că (şi eu), asemeni lui Ismail Kadare, în ploile de afară „nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului”. De aceea mă adresez, ţie, cititorule, cu îngrijorarea Ilinişnei (mama lui Grigori din „Donul liniştit”) pentru viaţa ei şi mai mult, a fiului ei: „Of, eu n-o să mai ajung să-l văd… Of, n-am să ajung!” Vedeţi? Pornisem la drumul acesta, de la calea ce trebuia urmată de fiecare dintre noi spre Adevăr. Câteodată, apare în fiecare dintre noi, nevoia imperioasă de a spune adevărul despre noi. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Mara din acel comentariu mult discutat. Uneori, cred că necunoscuţii mei cititori sunt lebede mai convingătoare decât cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar gloria va fi a celui ce ţine în mâna lui cele două chei de la cetatea în care Cel-de-sus a ferecat lumea cărţilor: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe a binefăcătoarei Biruinţe. Care dintre cele două chei mi-ar da mie de înţeles, acum, că alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o deoparte pe cealaltă, nu am ales Resemnarea din faţa destinului? Şi, puteţi constata, că i-a venit rândul şi celei de a patra întrebare.
Dacă depinde de mine, unul dintre cititori, atunci scrieți mai departe, domnule Cicu.
De preferat ar fi cea a nemarginitei Judecati, dupa care va veni cu siguranta si Binefacatoarea Biruinta !
Sau poate nici nu va mai fi nevoie de ea…..
Solilocvaţi, că o faceţi (cel mai) bine, Domnule Cicu.
Aşteptăm cu impacienţă un răspuns „celei de-a patra întrebări”.