0
5 comments

Joi, 25 august 2011. Vin la 22.30 în fața computerului, nu mai am timp de nimic. Am stat la meciul de fotbal ȚSKA Sofia-Steaua București, sunt „stelist” (vă dați seama; nu știu de ce „țin” cu Steaua București; în prima tinerețe am fost suporter al Progresului București, dispărută, care era echipă a bancarilor; nu puteam să țin nici cu echipa milițienilor, nici cu cea a armatei; în secundar am ținut cu echipa ceferiștilor, tata fiind ceferist). Auspiciile de joc erau mai mult decât proaste, după ce Dinamo București a luat azi bătaie acasă de la o echipă anonimă ucraineană (din… Poltava), atmosfera de la Sofia a fost infectată incredibil de declarațiile jignitoare ale gazdelor (să amintesc aici că în tur Steaua a bătut la Cluj pe ȚSKA Sofia cu 2-0). M-a speriat azi dușmănia dusă la extrem de vecini, toți vecinii ne urăsc și vor să ne pună pielea pe băț, toți ne fac țigani și scursori europene – și ungurii, și ucrainenii și bulgarii sau sârbii (numai Marea Neagră ne lasă în pace; dar și dinspre ea sunt semne de neliniște, ieri seară a fost cutremur în Marea Neagră, la 12 de kilometri de Mangalia, de 3,7 grade pe scara Richter; în această dimineață au mai avut loc două cutremure mici la noi și Gh. Mărmureanu ne-a liniștit, putem dormi pe o ureche: „În Vrancea se doarme liniştit, nu sunt semne de un cutremur, toate analizele noastre nu ne dau fiori ca vom avea vreun seism puternic în perioada imediată”). De ce suntem într-atât de detestați de toți vecinii? Nici un vecin nu ne respectă, nici măcar „Republica Moldova”. Efectiv mi-a făcut rău comportamentul bulgarilor, m-am și temut să mă uit la meci în această seară. Am preferat să plec în preumblarea de după cină, după ora 21 (meciul de la Sofia a început la ora 20.30; până la 21 am stat cu sufletul la gură din cauza spectatorilor bulgari, de o rară agresivitate). Am luat seama în această seară că în afara ploilor și viscolelor în fața acestor preumblări de seară cu Doina stau și aceste meciuri de fotbal din cupele europene (în această seară am fost până la bisericile Mina și Mântuleasa, închise la această oră, dar în fața cărora ne-am rugat o clipă în gând să… câștige Steaua, să le dea ai noștri peste nas bulgarilor obraznici; sigur, rugăciunea noastră s-a adăugat rugăciunilor aromânului macedonean Gigi Becali, patronul Stelei, mare creștin, care de data asta a nimerit, a fost ascultat de Doamne-Doamne). Steaua București a intrat în grupele Europa League, eliminând ȚSKA Sofia (a făcut meci egal, după ce Steaua a condus cu 1-0; a fost o explozie de bucurie). Dar nu numai Steaua s-a calificat în aceste grupe, ci și Rapid București și F.C. Vaslui (au fost eliminate Gaz Metan Mediaș și Dinamo București), stăm bine, mâine își vor afla viitoarele adversare. Urmează să intre în joc și campioana României, Oțelul Galați (a căzut azi în grupă, în Liga Campionilor, cu echipe de vis: Manchester United și Benfica Lisabona, plus F.C. Basel). De aici înainte, toată toamna, se va mânca fotbal european pe pâine și în România – până ce vor fi eliminate pe rând echipele noastre (că n-am mai prins „primăvara europeană” am și uitat de când). Nici nu mai pun la socoteală meciurile naționalei de fotbal a României (acum conduse de Victor Pițurcă, după ce a demisionat Răzvan Lucescu) în preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal – ratate, după cele europene. Nu mai reușim nicicum să fim o forță în fotbalul european, atragem numai antipatii ilogice.

***

Să nu uit – la tragerea Loto și Joker de azi n-am câștigat nimic (am ghicit câte un număr). Îi mulțumesc necunoscutului semnat Oracol – data viitoare voi juca numărul transmis (îmi imaginez că va fi reținut de toți cititorii blogului care au pasiunea jocului; am o soră, Ita, la Focșani, care joacă regulat la Loto, nu câștigă, dar îi place să aibă emoții la fiecare tragere Loto; e și ăsta un  mod de a-ți crește adrenalina). De luat aminte, scrie Oracol: „Sunt trei posibilitati sa-ti pierzi banii. 1. Sa-ti iei o nevasta. 2. Daca te crezi destept, sa joci la Bursa. 3. Daca nu indeplinesti primele doua conditii, sa joci la LOTO. E preferabil sa joci la Loto, căci sa fii destept in ziua de azi e periculos. In concluzie, trage urmatoarele numere: 5, 46, 22, 15, 2, 16. Vei castiga sigur. Nu stiu insa cand”.  Mi s-a părut însă extraordinară ideea Adrianei Barna, de a trece pe biletele de loz, în plicul cu „Necâștigător”, versuri, sau rugăciuni sau vorbe de duh – n-ai mai simți niciodată că pierzi, de fiecare dată ai avea ceva de câștigat, o asemenea idee ar trebui înregistrată la OSIM (mai ales că românul e superstițios), auziți: «Imediat dupa Revolutie, in anii ‘ 90 am condus prin urbe cateva zile doi japonezi , la rugamintea unor prieteni de familie. Unul era un computerist cu ochelari a la Perpessicius care facea calatoria initiatica a vietii lui, coleg de serviciu cu fiul acelor prieteni, iar celalalt era un student la medicina din Osaka, provenind dintr-o familie bogata, un baiat de bani gata bun vorbitor de engleza, cu un umor fin , iesit parca din filele unei carti a lui Yukio Mishima. Intr-una din zile am fost intrebata daca avem aici jocuri de noroc. Am confirmat si le-am aratat un om pe strada cu o masuta improvizata pe care erau insirate pungile de loz in plic. Cei doi au cumparat fiecare cate un loz, au rupt dupa indicatii hartia, tinand cu mana stanga capsa, au desfacut biletul si m-au rugat sa traduc ce scrie. Le-am spus ca scrie: “NECASTIGATOR”. “Si haiku-ul?” – a intrebat viitorul medic… Brusc am inteles cruzimea europeana a acestui joc. Noi platim un bilet, riscam asta, iar pe acel bilet poate sa scrie ca am dat banii degeaba. La noi scrie sec, ca si cand cineva ti-ar spune ca esti un prost daca faci asta. Daca ai castiga un citat, o poezie, un cuvant bun, banii aceia nu ar fi pierduti. Sugerez loteriei romane sa astearna pe biletele care se vand ca loz in plic citate din Noica, din Roland Barthes (aici lasam loc pentru sugestii ) sau…» (am tăiat ultimele cuvinte, vedeți la Comentariile de ieri, de aici, de ce).

***

Public partea a VII-a a prozei mele scrise în stil publicistic (de actualitate, cu personaje reale):

O încurcătură de minte

(II. Senzaţia de deja vu)

Nu mai poate să continue aşa… Bineînţeles, a datat articolul 19 octombrie 2004! De altfel, articolul politic în sine e legat de alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie 2004, mai era o lună până la ele… Atunci a fost cumpărat ziarul la care a semnat 13 ani de alţi patroni şi el a fost lăsat deoparte, înlăturat, trimis la plimbare, că “nu era pe linie” (patronii actuali se vor dovedi între timp vânduţi actualei puteri liberalo-democrate şi preşedintelui Traian Băsescu, personal; nimic mai trist, Cotidianul şi-a pierdut credibilitatea). Nu i-a fost iertată independenţa, nealinierea (Omul-de-ocară n-a fost niciodată membru de partid, nici în regimul comunist). Au trebuit să vină nişte “miştocari”, în frunte cu un anonim, Doru Buşcu (nu merită să fie băgat în seamă, deşi s-a îmbogăţit la “Academia Caţavencu”), şi un fost poet, Ioan T. Morar (mare sculă la curtea împăratului Traian Băsescu; un “caţavencu al zilelor noastre” şi el, om de gaşcă, plin de bani; arogant, care profită de poziţia publică să-i ia peste picior pe cei ce nu-i împărtăşesc interesele politice; dă lecţii de morală, deşi n-a auzit nimeni să fi fost o conştiinţă sub comunişti, “nici disident, vorba aceea”), să i se dea cu şutul în fund, fiindcă nu le cântă în strună politicienilor în general. Cotidianul a devenit ziarul de cântăreţi ai lui Traian Băsescu, plin de ziarişti anonimi, bătuţi în cap. Din nefericire, şi scriitorii care semnează aici gândesc şi scriu la fel, au opţiuni politice subiectivate, sunt perfect previzibili, nu sunt echidistanţi (e valabil şi pentru Mircea Mihăieş, bine răsplătit, ajuns angajat al Preşedinţiei României, şef la Institutul Cultural Român, şi Daniel Vighi, activist şi el al Alianţei Civice şi al PAC, sau Octavian Paler, Cristian Teodorescu, uns cu toate alifiile, şi politicianul Liviu Antonesei, aduşi să semneze în locul scriitorilor “vechiului” Cotidian, scriitori excluşi, care aveau acea putere a obiectivizării, neangajaţi). Omul-de-ocară are dreptul la opinia lui, autorul acestei “novele” le consemnează ca atare, chiar dacă lui îi sunt dragi toţi cei pomeniţi mai sus şi-i consideră scriitori adevăraţi… A suferit un şoc? Are un blocaj mental, nu reuşeşte să depăşească ziua aceea de 19 octombrie 2004… Ce-o să se facă el de aici înainte?

Senzaţia de “deja vu” persistă. Nu mai ştie nici măcar dacă e treaz sau visează acum. Îi place să creadă că totul e în regulă, deşi nu-i prea mai arde de nimic, speriat de noul lui statut ambiguu de “om care gândeşte” sau “om care nu gândeşte”, în acelaşi timp. Mai exact, nu el gândeşte, e altcineva îl el care gândeşte… Cine naiba? Unele studii de specialitate subliniază că sentimentul de “deja vu” se petrece când regiunile din apropierea hipotalamusului (care de regulă împiedică subiectul să-şi amintească în mod conştient anumite întâmplări; cum e aceasta a lui, de a scrie în realitate, azi, nu în vis, în trecut) emit o serie de semnale, potrivit cărora o anumită senzaţie poate fi cunoscută sau simţită. Deci senzaţiile se transformă în cuvinte la masa de scris? Omul-de-ocară se freacă la ochi, aşa dă semnul că se concentrează la maximum. În asemenea momente, un eveniment poate părea familiar, cu toate că acesta nu poate fi localizat în timp… “Alţi specialişti în domeniu, sunt de părere că în producerea senzaţiei de deja vu sunt implicate mai multe regiuni ale creierului. O puternică senzaţie de automutilare psihică şi irealitate, dublată de o percepţie incorectă a timpului, par să declanşeze un lanţ de reacţii incontrolabile la nivelul subconştientului”… Omul-de-ocară dă din cap, nu prea înţelege mare lucru, a închis demult televizorul – dar nu-i iese din minte documentarul despre “deja vu”. Iese în balcon. Dacă s-ar arunca acum de pe balcon l-ar speria de moarte pe cel care gândeşte în locul lui, nu? Ce idee! Subconştientul i s-ar inhiba sigur, tot ce are în el tremură de frică, de la ficat la rinichi, stomac şi plămâni, la gândul că el ar putea să se sinucidă din senin – simte fizic asta. Lasă, să-i ştie de frică tot organismul! Mama mă-sii de viaţă legată cu aţă… (Va urma)

Liviu Ioan Stoiciu

*

Complementar, criticul Tudor Cicu își continuă comentariile aici pe seama Omului-de-ocară:

«Dacă nu mă înşel (îmi spune Omul-de-ocară), în fiecare din textele criticului meu, se manifestă specificul şi amprenta lui Kafka; ori, dacă eu nu mă înşel, cineva confundă planurile. Dacă Franz Kafka n-ar fi scris, acum voi n-aţi fi avut în faţă tabloul de referinţă al personajului cu care să mă comparaţi. De ce spunea Homer, că zeii urzeau nefericiri? Aha! Cineva, trebuia mai apoi, să le cânte. Hopa-şa! Omul-care-scrie, şi mă are pe mine în vizor, e omul care se scrie, pentru că, lumea descrisă de el există numai pentru a fi inclusă într-o povestire ca asta. Nu ştiu ce părere o fi având cititorul meu despre această închipuire: autorul, însă, se simte confortabil când mă înghesuie printre cuvintele sale pentru nu ştiu ce alte invenţii metafizice… „E greu să te aprob (i-ar fi spus autorul unui personaj tare complicat), dar să nu crezi că vreau să te condamn. Îmi dau seama că mari părţi din sufletul, multul sau puţinul suflet pe care-l ai, nu vor putea fi recuperate niciodată”. (Augustin Buzura: Feţele tăcerii, p.95). Mă tem (îmi şopteşte personajul meu) că autorul îmi vrea moartea. Moartea fizică, spirituală, metafizică… ce ştiu eu. Transmite-i te rog, autorului, că prea ar fi cusută cu aţă albă istoria asta. Tu spuneai (acum fiţi convinşi, omul-de-ocară mi se adresează doar mie, criticului său), că, în „Bătrînul şi marea”, bătrânul visa fericit cu faţa spre briza serii şi aştepta să vadă dacă vor mai veni şi alţi lei… Fă-l te rog, să se oprească o clipă şi la visul meu, chiar dacă peştele care sărise purtând cu sine moartea, „părea că pluteşte în văzduh, deasupra bătrânului din barcă”. Nu pot! Nu am cum! i-am spus: „în cer, acolo, cineva întoarce zilnic noimele pe care tot încerc să le descifrez. Tu faci parte dintr-o lume din care eu am plecat o data cu Pip, eroul meu din „Marile speranţe”, pentru că-l văzusem şi eu pe „omul învins” zbătându-se şi luptându-se cu toată lumea din jur, ca o fiară sălbatecă. A fost o mare fericire pentru mine (i-am mai spus), atunci când m-am trezit. Tu însă nu te vei trezi niciodată. Eu, pot doar să fac, ca flacăra lumânărilor să ardă până la capăt, iar vântul şi ploaia venite în bezna de afară să ţi se pară învăluite în gânduri ca într-o negură îndepărtată”. – Ce de cărţi veţi mai scrie despre mine! l-am auzit. Şi sta îngândurat: „sunt mort sau nu!…. nu-şi spune gândul în întregime. El/ nu mai are pe nimeni, nici măcar nu mai e stăpân pe/ propriul corp/ omenesc legat spre chinuire…” (LIS: din vol. La plecare, 2003)».

PS. Public alt rând de fotografii de la Agigea, de la Stațiunea de cercetări marine „Ioan Borcea” (a Universității „Al. I. Cuza”): cinci imagini de sus, în relief, ale Mării Negre, un melc, flori și copaci din Rezervația Dunelor Marine și, țineți-vă bine, o parte dintr-o pisică de mare, cu ochi (e tranșată). Mai jos, gazdele noastre la o masă de revedere în vacanță: profesorii universitari Maria (care ne arată cât de mare a fost pisica de mare) și Gheorghe Mustață.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
5 comments

5 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Vrei sa facem o “ravasharie ” ? Intereseaza-te la OSIM cat costa inregistrarea unei idei (ca asta) … Facem ravashe, platim drepturi de autor celor pe care ii citam, un ravash-1 leu si impartim castigul pe din trei, ca e nevoie de un grafician care sa ambaleze frumos ideea. Toate ravashele vor fi castigatoare . Ce zici, intri in joc ?

  2. Acum vreo zece ani am vrut să iau legătura cu fabrica de chibrituri de la Gherla pentru a-i convinge să pună pe cutiile de chibrituri câte un haiku. La un pachet de 20 de cutii, aveai 20 de bijuterii lirice. M-am gândit să-mi editez un volum propriu pe cutii de chibrituri. De câte ori aprindeai chibritul, Basho te ilumina cu scânteia lui. Apoi am vrut să fac tricouri cu poeme imprimate, cu poezii semnate de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Liviu Stoiciu, Emil Brumaru, Ion Cristofor, Ion Mureşan, Adrian Popescu, Mircea Dinescu etc. De ce să nu poţi citi pe bustul unei fete aşa ceva când circuli cu tramvaiul ? Frumuseţea şi poezia nu pot salva lumea, dar o pot face suportabilă. Am vrut să conving un primar să imprime pe o alee din Parcul central poezii ale unor clasici, pentru ca omul care se plimbă să poată reflecta,preţ de trei minute,pe versurile unui poem. Eu nu am reuşit, poate alţii. Cedez patentul. În Canada am văzut un colţ al Poeziei într-un parc. Pe nişte plăci erau imprimate poezii de diverşi poeţi din Quebec. De ce nu-i imităm pe alţii şi la treburi bune. La a vinde aurul pe nimic orice prost se pricepe. Să-l culturalizezi pe prost, e mai greu dar merită încercat.

  3. Vino si tu in “afacere “, pana acum suntem 3 : tu, LIS si cu mine, poate ne maiu vin idei. Nu uita ca trebuie sa obtinem dreptul legal de a-i cita pe cei de mai sus. La haiku-uri trebuie
    sa vorbim cu traducatorii, ei stiu ce trebuie facut cu unii ca Issa, sau Basho , care nu se mai pot apara singuri, dar cineva acorda dreptul de a-i cita…
    Eu am vazut in America de Sud pe o stanca uriasa , cu fata spre Pacific , scrise cu litere de mana, dar de mari dimensiuni versuri din Pablo Neruda…
    Hai sa punem poezie in tot ce ne inconjoara ,,,,,,,,,,,!…………..

  4. Răvaşe fără plăcintă cu brânză? Românii nu cumpară ceva ce nu ajunge la stomac. Poate fiţuici pentru examene terminate în coadă de peşte cu un haiku…

  5. „Într-o bună zi, voi pieri fără urmă, ca paznicul farului de lângă Aspinwall, mi-a mărturisit (într-una din vizitele nocturne) Omul-de ocară”. Nu mă gândisem până acum, la această ciudăţenie a sa: că, după atâtea dezamagiri, iată, era „mereu plin de încredere şi nu-şi pierdea niciodată speranţa că toate se vor îndrepta în bine”, cum scria Sienkiewicz despre Skawinski, paznicul farului. – „De ce nu mi-ar fi şi mie hărăzit un destin încoronat cu laurii suferinţei? că, tot se lăuda Cioran, că la el până şi în suferinţă, vremea trecea odată cu el în măreţia eternităţii. Omul-care-scrie, îmi mărturisea scriindu-mă, că s-a eliberat prin scris de un rău existenţial funest. Dar, vezi, Doamne, cât sunt şi eu de strâmtorat, precum Ieremia? Lăuntrul meu arde şi, Omului-care-mă-citeşte, puţin îi pasă că aici se vorbeşte despre viaţă şi moarte. Totul, însă, e pus pe acest talger al destinului.Spun, apoi scriu, şi iarăşi spun, până o să mă audă şi surzii… „fiindcă eu vreau să trăiesc. Fiindcă nu vreau ca soarele mâine dimineaţă, să răsară fără noi”. Iar tu, criticul meu, ştii că, după ce spusese toate astea, dinaintea Nadiei din „Insula” lui M. Sebastian, se lăsase cortina. Ei, bine! Eu, Omul-de-ocară, tot trag de cortina asta din douămiişiceva încoace. Chiar nimănui nu-i pasă de spectacolul meu? Numai tu, unul singur, să fi rămas neclintit în faţa teatrului meu, „ghicind/în plumb topit/cuvintele…”? Seneca îşi tăiase venele în baia romană, dar sângele lui umple şi azi biblioteca. Cuvântul e acum ca sângele, dar, prins între mine şi Omul-care-scrie, tu, criticul meu, nu poţi lucra la mântuirea mea şi nici măcar să-i ajuţi pe ceilalţi să lucreze la mîntuirea lor, nu ai cum. Cabala, despre care începusem a mărturisi câte ceva, îmi tot spune mie că „o să ne aflăm şi noi norocul”, precum spuneai tu, că zisese şi Axinia, din „Donul liniştit”. Cu speranţa asta, cred, vom intra împreună în literatură. Eu, ca exponent al individului agresat de univers, tu, ca cel care-şi vinde la capăt de pod ce a mai rămas prin tolba unuia ca Ivan Turbincă”. – „Ei, bine! Şi Omului-care-se-scrie, lui care îi este locul în toată această poveste care ne priveşte pe amândoi? Doar n-o fi un vrăjitor amânat, să ne întindă mereu capcane şi să ne întreţină numai pe noi în aceste exerciţii de visare?”… Ceasornicul de la Aspinwall bătuse miezul nopţii, iar el (în locul paznicului de far), nu-şi părăsise încă locul din vârful turnului. „Jos la picioarele lui marea cânta” – scria Sienkiewicz despre celălalt. Bătea darabana lângă far? Auziţi şi voi cum bate? „Bă, cine bate, nu/e tata, e/înaintaşul/în literatură, care bate darabana, cu degetele, a pustiu, ia ascultă”. (LIS: ochiul fără apă).