Tot pe munte: încărcarea directă de la Univers, la propriu, cu energie. Spre sursa Vârful Omu. Pamfletul lui Tudor Cicu

Sâmbătă, 28 mai 2011. Continui să rememorez din „experienţa unei iniţieri”. Ieri am reluat această rememorare, abandonată pe 10.10.2010, făcând apologia urcării intuitive pe munte, de când mă ştiu. Cercetătorii au atras atenţia că urcarea pe munte are efecte terapeutice antidepresive. În 2006 am aflat dintr-o carte a unui maestru Reiki, Dumitru Hristenko, că în Munţii Bucegi sunt cinci puncte energetice la care te poţi încărca direct de la Univers – am fost într-o asemenea întreprindere. Şi am găsit cele cinci surse. Am ajuns în 27 iulie 2006 cu această rememorare, am descoperit până în această zi patru din cele cinci puncte energetice de încărcare de la Univers (Doina, practicantă Reiki,  s-a încărcat de la ele, eu nu). Eram pe platoul Bucegilor, plecat cu Doina mai departe de la Sfinx…

Episodul 27. Tot pe munte: încărcarea, la propriu, cu energie… Am pornit fără entuziasm pe traseul spre Cabana Omu, înţelegând că în drum spre ea e o „sursă energetică universală” fără pereche, la care vin să se adape toţi iniţiaţii din lume! Mi-am notat în jurnal: Doina e nervoasă în continuare, că de ce merg eu mai repede decât ea, că nu e bun drumul (deşi mergem pe traseul marcat). Nu mai am răbdare, o reped, ridicând vocea, „dacă nu-ţi convine, ne întoarcem imediat la hotel, jos, la Peşteră, deşi e numai ora 15”… Cât am întârziat la Sfinx, unde Doina s-a aşezat la baza stâncii Falusului, conform indicaţiilor maestrului Dumitru Hristenko (aveam cu noi pagini xeroxate dintr-o carte a lui împrumutată de Doina din biblioteca publică judeţeană în care lucra, la Focşani) şi am aşteptat să se încarce de la Univers prin practica Reiki (la care eu nu am acces), m-am tot învârtit în jurul megalitului, atât de enigmatic, în sine. E Sfinxul, „păzitor al pragului de trecere spre Omu” – şi Omu, Vârful Omu, e „coloană a cerului” şi focar de energie spirituală… O fi ceva adevărat în povestea incintelor sacre de pe crestele munţilor, considerate „locuri de contact cu divinitatea” (Romulus Vulcănescu, în „Mitologia română”, vezi complexul de sanctuare de la Grădiştea Muncelului, unde au fost găsite vestigiile capitalei statului dac, Sarmizegetusa). Să fi fost muntele sfânt al geto-dacilor aici, în Bucegi? Muntele Kogaion era chiar aici, unde Sfinxul poate fi tradus în „Capul Magnificului” (pomenit de Starbon, care a trăit la trecerea Zero, dintre anii 63 înainte de Hristos şi până în anul 19 după Hristos)? Îmi amintesc iar de ceea ce susţine Adrian Bucurescu: „Este limpede că pentru strămoşii noştri, Hermes (mesager al zeilor, crainic divin şi simbol al forţei profetice, din care se trăgeau regii traci, conform lui Herodot), Domnul jertfit, era marele lor proroc Orpheus, căruia preotesele Soarelui îi retezaseră capul, pe platoul Bucegilor, şi apoi i-l aruncaseră în râul Naparis (Ialomiţa). Pe locul jertfei, geţii au sculptat un chip uriaş, pe care l-au botezat Kog-A-Ion, Capul Magului, Capul lui Ion, cunoscut azi ca Sfinxul Românesc”… Adrian Bucurescu fiind convins că „Io”, enigmaticul titlu al voievozilor români, are legătură cu sângele sfânt al „Capului lui Ion”, cu Ion-Orpheus, de-a lungul secolelor Ion devenind un titlu regal, Io… Sau Ceahlăul, cel mai înalt multe al Moldovei (Ceahlău, spune Dimitrie Cantemir, vine din greacă şi înseamnă stâlp, „coloană a cerului”), e de fapt muntele sfânt al strămoşilor? E mai mult decât coincidenţă: Sfinxul e păzitor al pragului spre Omu… Cine i-a pus acest nume muntelui, Omu? „Om” e cuvântul sfânt al hinduşilor. Încercaţi regimul experienţelor de încărcare prin meditaţie profundă, de tip asiatic (yoga, „Mind Control”) – care începe cu pronunţarea cuvântului Om-mmmm, după care intri în numărătoare inversă şi te contopeşti cu o altă lume, spritual-energetică. Bucegi sau Ceahlău?

*

Ajunşi la clădirea Salvamontului, întreb unde e Ocolişul Muntelui, aflu că facem până acolo o oră şi jumătate. Redescopăr traseul spre Vârful Omu (unde am mai fost iarna, pe coame de zăpadă îngheţată, cu prăpăstii în jur, mi se strânge şi acum inima) – o invit pe Doina să înceteze cu nazurile, să strângă din dinţi, să ajungem şi la ultimul ei obiectiv, la sursa de maximă forţă, recunoscută în toată lumea, de conectare la energia universală. Nu e nici o exagerare, aveam să constat mai apoi. Că habar nu avem pe ce lume trăim, de drept. Nu-mi iese din minte relatarea despre un băieţel rus „care trăieşte cu energie, se  încarcă dintr-un spaţiu cunoscut de specialişti drept o zonă de anomalie” (zona asta e pe un munte!)… Intuitiv, apropo de Sfinxul românesc (presupus a fi corespondentul Sfinxului egiptean), băieţelul rus atrage atenţia că: „Viata pe planeta noastră se va schimba odată ce Sfinxul va fi deschis”, adăugând că marele Sfinx are un mecanism de deschidere undeva în zona urechii! Când va fi deschis (şi enigma lui dezlegată), va avea loc o schimbare radicală! Nu e o joacă. E o provocare super-tentantă. Cercetătorii au demult această informaţie, de la vizionari celebri – dar până azi n-au găsit acest mecanism de deschidere a marelui Sfinx! Am stat nemişcat în faţa televizorului la un film documentar transmis pe Discovery World, legat de acest subiect. Şi timpul se grăbeşte al naibii, după cum observă alţi vizionari, în anul 2012 timpul se termină! Nu e o glumă. Dar ăsta e un alt subiect… Chiar dacă pare a fi ficţiune, merită să iau iar aminte asupra intuiţiilor acestui băietan rus care susţine, până una, alta, că pe Pământ se vor produce doua catastrofe majore, în 2009 (cu 2009 n-a nimerit) şi 2013, în urma cărora foarte puţini oameni vor supravieţui: «Credem sau nu în miracole, în viaţa de dincolo, sau în lumi paralele, povestea lui Boriska, un copil de 12 ani din Rusia, este, de departe, una ieşită din comun. Băiatul trăieşte cu energie, scrie cotidianul rus Pravda. Îşi încarcă bateriile, periodic, dintr-o zonă recunoscută de localnicii din regiunea sa natală, Volgograd, ca având proprietăţi stranii. Susţine că a trăit pe planeta Marte, şi că, la vremea respectivă, a făcut numeroase calatorii către Pământ, pentru a culege date despre pământeni. Soarta civilizaţiei umane, în prezent, e asemănătoare cu aceea a civilizaţiei Lemuria dispărute în urmă cu câteva mii de ani, pe motiv că locuitorii săi şi-au stagnat dezvoltarea spirituală, spune copilul». (Voi reveni, dacă nu voi exploata aici iar alt subiect la zi)

PS. E cazul să vă readuc şi cu picioarele pe pământ, invitându-vă să citiţi aici superbul „poem al rezistenţei” al poetului-critic Tudor Cicu, scris acasă (la Buzău). Poem al rezistenţei, fiindcă de regulă domnia sa se culcă la ora 22 maximum; de data asta a trebuit să reziste ascultând versuri până pe la ora 1.30 (după care s-a culcat, n-a mai rezistat; Maratonul de Poezie şi Jazz a ţinut până pe la ora 5), pe Radio România Cultural. Poem-relatare de la Maratonul de Poezie şi Jazz din noaptea de vineri, 20 spre sâmbătă, 21 mai 2011. Reţin astăzi comentariile lui Tudor Cicu la primii trei poeţi în recital:

Mi-am scris aici poemul rezistenţei mele…

(sau trei ore de maraton poetic la Radio Cultural)                                                   

Pamflet

Moto: „Un ou de struţ, ouat de struţă…”                                                                       

Marin Sorescu

1. Ana Blandiana: „cu buze învineţite de cuvinte” ne recită ca o regină a poeziei un prim poem despre îngeri, mare, poeţi  plecaţi în corăbii, despre cei care i se închină sau nu i se închină şi despre o „cât mai luminoasă moarte”. (De ce o fi moartea luminoasă? – în care nu găseşte decât un timp „în care mi-e mai urât”, nu înţelegem încă), dar despre spaima de  a trece prin toate literele alfabetului – asta da înţelegem – pentru că spune poeta: „nici unul nu e în stare să sară peste litera A” şi drept dovadă versul curge firesc: „ce este după sfârşitul alfabetului? Tot litere… tot litere… tot litere…”  Da : e greu. A fost singura poetă grăbită să plece mai repede de la acest maraton, pentru că cei care i-au urmat până la cel de al 13-lea poet (Liviu Ioan Stoiciu), păreau a nu mai ceda şi altora microfonul. Să-i urmărim cu atenţie, fiindcă tot vor transmite ei ceva: 

2. Simona Popescu: o poetă pe care o interesează oamenii şi prietenii aflaţi printre foştii studenţi. E rugată să-şi prezinte poezia şi viaţa. „Cum să prezinte un poet viaţa lui în zece minute?” – se întreabă. Firesc, nu e posibil (ce e, Einstein?) şi începe cu poezia scrisă la 17 ani: despre o găină necântată (?!), albine, veveriţe, ciocănitoare, etc… iar înşiruirea continuă fulgerător de repede pentru urechile celor veniţi să o asculte. Apoi urmează poemul de la 20 de ani „drace, dar eu sunt ce nu mai sunt”: despre mormoloci, broaşte în formare etc… Ascultăm şi noi şi nu ne vine a crede, cum a „mâncat multe imagini şi cuvinte”. O lăsăm „să fie nimic” („o sperietoare”, cum zice ea). Apoi urmează cu un poem scris la 30 de ani din volumul „Noapte sau zi”, în care şi-a încrucişat braţele şi a râs. Cri – cri – cra  etc… „Scrisul, ei da! E numai unul… e numai unul”… şi rămânem cu ecoul sălii.

3. Bogdan Popescu: crede în maratonul poeţilor (speră chiar să reziste la 20 de maratoane împreună cu publicul). Poemul cu care începe, spune că „e greu să fii femeie, să rezişti serenadelor”. (Nouă ne spui?) Aşa e: „e greu să te mişti într-o lume care te urmăreşte până la uşa budei”. Mai aflăm cum aleargă poetul „cu zâmbetul unei maimuţe care aleargă cu bucurie”. O fi! Iar despre femei: „pe care nu le-a dus capul la poemul” său,  vom afla câte ceva mai încolo. Se răzgândeşte însă şi ne citeşte poemul scris acum o oră pe drum: „când ne putem vedea/ nu mai suntem noi” (O fi interesant aşa ceva?)  E un poem despre telefoane mobile. Interesant pare să fie cum a ajuns el să-i cumpere flori iubitei la telefon, şi zgomotele telemobilului sunt excitante. „Animal mic” şi telemobilul! Apoi poemul „Peştele polar” e de tot haiul, pentru că-i „pare rău că nu-şi poate etala solzii verzi de pe pântec”, al cui pântec? Nu ne mai chinuim să înţelegem. (Nota-LIS: Bogdan Popescu e medic)