Trei poeme de Liviu Ioan Stoiciu cuprinse în antologia „Manifest.20.rEvoluţie”

Cele trei poeme publicate aici fac parte din antologia „Manifest.20.rEvoluţie”, care cuprinde 60 de poeme şi 20 de desene realizate de graficianul Mihai Zgondoiu. Semnează poeţii: Ana Blandiana, Eugen Bunaru, Dan Mircea Cipariu, Denisa Comănescu, Simona Constantinovici, Ioan Crăciun, Şerban Foarţă, Florin Iaru, Petru Ilieşu, Ion Monoran, Bogdan O. Popescu, Nicolae Prelipceanu, Cornelia Maria Savu, Cassian Maria Spiridon, Costel Stancu, Moni Stănilă, Liviu Ioan Stoiciu, Robert Şerban, Marcel Tolcea, Varujan Vosganian.  Antologia a fost publicată  în cadrul proiectului multiart coordonat de  Dan Mircea Cipariu.  „Manifest.20.rEvoluţie” şi-a propus să recupereze cele mai subiective fragmente, fotograme şi şabloane vizuale din decembrie 1989. Volumul a fost lansat prin lecturi publice la Iaşi, Timişoara şi Bucureşti, până pe 22 decembrie 2009.

Liviu Ioan Stoiciu

 
După 20 de ani (Nimănui nu-i pasă)

îmi întârzii pe aici răsuflarea, nu ştiu de unde am venit, nici pentru

ce: probabil, sunt numai un martor al

acestor vremuri. Sunt atent la ce mi se întâmplă, pot să mă

mărturisesc: dar nu văd în profunzime şi nu cred că merită risipa făcută

cu mine, fiindcă nu reţin nimic deosebit, am o memorie pe

care nu poţi să pui bază. Experimentul cu prezenţa mea, din anul 1950

până azi, pe pământul României, a eşuat, nu înţeleg rostul

continuării lui. Am ajuns demult într-un unghi mort, în care nu mai găsesc

răspuns nici la întrebări simple. Degeaba încerc să-mi

distrag atenţia din decembrie 1989, să plec de acasă sau să mă ascund

în mine însumi: peste

tot, secundă de secundă, mă urmăreşte subconştientul, el

are legătură directă cu sursa de energie universală. Mi-am pierdut

singur urma… Am

lăsat uşile să se trântească în spatele meu, intrat în cine mai ştie ce

fierbinţeli şi ce euforie. Am lăsat scris că trebuie să fiu căutat în

altă parte, în caz că uit de mine – şi?

 Nimănui nu-i pasă.

În lanul de rapiţă

 osândit în lanul de rapiţă, amirosind

la o margine a lumii, lăsat să circule pe cărarea

care duce la beţie, la secţia de sicrie, în adâncul minţii – nu glumesc:

am spus parola şi

unul dintre soldaţi a bătut de trei ori cu patul puştii în uşă.

Deschideţi! Deschideţi, circarilor, tu-vă mama

voastră de bandiţi – dacă nu, tragem! „Nu aveţi decât”. Nu auzeau

bine? Era un ecou.

Aici se va înălţa un monument al soldatului comunist

necunoscut, oricum… Ce căutau?

Căutau poarta spre o altă dimensiune: vezi, sunt

firişoare de energie…

Habar nu aveau pe ce lume sunt, de fapt: nu suntem în Banat? Nici

în Moldova? „Unde ăia, deportaţii…” Ăia

erau morţi demult, culoarea lor gălbuie, de rapiţă, descompusă,

osândise lanuri întregi. Nu mai

rămăsese viu, după gratii, decât un urs legat cu un laţ de laba

stângă, care dansa cazacioc – în lanul de rapiţă.

aliniaţi

 aliniaţi, iepuraşii de casă, cu burtă, pe-o rază de două sute de metri,

ieşiţi la aer, la fumat, schimbă impresii… o dată însă aude:

bum-bum… ce e? priviţi, acolo… unde:

a, fruntaşul în gospodăria agricolă colectivă! el, aşezat în cer,

important, cu lenjerie apretată cu făină, în „mai 1953”,

cu sceptru de porumbel în mână bate şaua: bum… ce e, tovarăşe?

păi, intraţi în cuşcă, gata pauza… aşa

 şi vârtejul renunţării îşi continuă drumul, nu? îşi… până când, la

încheierea lucrărilor, în cuptorul plin de amfore, în uşă cine bate? „lupul”!

nu, copii, bate vi-i-to-rul lu-mi-nos, înţelegeţi, şi…

 nici o speranţă, bolboroseşte aici, în plin congres, ţăranul:

of… şi, închizând aparatul de radio, îşi şterge tălpile de praf (cosmic) pe

o pielicică două trei patru, se suie în pat şi adoarme

imediat (zăpăcit de aplauze)

a doua zi, fiul lui la fel – până la revoluţie