Vă invit să descoperiţi cinci surse energetice din Bucegi, mergând pe mâna mea. E un drum de iniţiere

5 min


Marţi, 10 august 2010. Toată lumea e în vacanţă în această lună, numai eu stau pe baricade aici, zi de zi (din 19 februarie 2010 m-am pedepsit singur în acest sens). Nu mă obligă nimeni să continui, mă mir că până azi nu m-am urcat pe pereţi. Vă propun, începând de azi, să mă însoţiţi într-o aventură pe munte, plecat în căutarea unor surse energetice din Bucegi, „care te încarcă de la Univers” (e vorba de cinci puncte energetice, în care Universul are schimb direct de energie cu planeta noastră). E o rememorare a unei iniţieri. Zilele trecute am trimis revistei Argeş o asemenea rememorare originală, a drumului spre o sursă maximă de încărcare energetică, necunoscută mie, pe care trebuia să o descopăr intuitiv, spre Vârful Omu, plecat de la Sfinx (punct energetic şi el), după ce descoperisem patru din aceste surse – şi nici azi nu ştiu în ce a constat încărcarea energetică. Ce-ar fi să rememorez aici de la început totul, m-am gândit. Fiindcă merită să luaţi aminte. Mai mult, vă invit să repetaţi acest traseu al meu, făcut în căutarea celor cinci puncte de încărcare energetică din Bucegi.

*

Am trăit experienţa unei noi iniţieri în vara lui 2006 (an când eram obsedat de sinucidere). Ceva ezoteric (sună bine). Experienţa unui secret, a unui „ascuns”. Sunteţi curioşi? Iniţiere de pe urma căreia nici azi, repet, nu ştiu cu ce m-am ales, resimţindu-mă atât sufleteşte (presiunea astrală s-a mai muiat parcă, obsesia sinuciderii a scăzut drastic la nivel spiritual), cât şi fizic. Am avut imediat după această iniţiere semne ale morţii, trei, arătate pe când eram la volan (că în 2006 închiriam din când în când un Matiz, posedând carnet de conducere de cinci ani; din 2002 fiind la un pas să-mi iau câmpii: atunci am vrut să-mi vând apartamentul, să împart banii cu soţia şi fiul şi să-mi cumpăr o maşină „la mâna a doua”, să-mi schimb tabieturile şi felul de a fi; inclusiv să mă ascund într-o văgăună, să dispar public; o naivitate, destinul nu m-a lăsat). Trei semne-atenţionări că o voi păţi (finalizate cu două accidente; toate, urmare a unor acumulări în exces ale noii iniţieri, nu?). Primul, cu un beţiv, care mergea pe marginea drumului asfaltat pe direcţia Baloteşti – Fierbinţi (eu veneam spre Mănăstirea Căldăruşani): beţivul s-a dezechilibrat şi „mi-a tăiat faţa”, îl puteam face praf, reflexul m-a salvat în ultima clipă. Al doilea semn: noaptea, a căzut în faţa maşinii, când aveam viteză pe drumul european spre Bucureşti, dincoace de Urziceni, un “sicriu” împachetat în carton (o cutie uriaşă, de mărimea unui sicriu sau a unui frigider dublu sau a unui raft înalt de mobilă; nici azi nu ştiu de unde a căzut, mi-a apărut brusc în faţă), am tras de volan dreapta, l-am lovit într-un colţ, prezenţa de spirit m-a salvat. Şi a treia atenţionare, tot când mergeam cu viteză: un iresponsabil de pe un drum comunal a traversat cu o maşină aceeaşi şosea europeană, dar la ieşirea din Focşani, fără să se asigure, am evitat ciocnirea, chestiune de secunde, intrând pe contrasens; norocul meu că pe contrasens era liber. Trei semne ale morţii, nu neapărat trebuia eu să mor. S-au dovedit a fi trei semne de avertizare: că aveam programat astral un accident de final (din care am scăpat viu probabil datorită rugăciunilor ortodoxe de la Mănăstirea Putna; sau datorită încărcării energetice din Bucegi, care mi-a activat intuiţiile şi reflexele). Şi nu unul, ci două accidente! Atenţie la accidentele pe care le-am avut, unul în drum spre Mănăstirea Putna şi altul în cadrul incintei Mănăstirii Putna! Unul de maşină şi al doilea… A fost culmea! Două accidente care au avut loc la aceeaşi oră, cam pe la ora 18, pe întuneric, unul vineri şi altul marţi: un accident de maşină la Suceava (tamponare, în drum spre Mănăstirea Putna, pe 29 decembrie 2006, pe polei, o maşină din faţă punând brusc frână) şi un accident în incinta Mănăstirii Putna, foto, pe 2 ianuarie 2007, când mi-am nenorocit piciorul stâng, căzând de sus în genunchi pe asfalt, împiedicat pe scara pe care fugeam (semnificativ, tocmai mă aştepta Părintele Stareţ Melchisedec la spovedanie; am suferit crunt, cu dureri la limita pierderii cunoştinţei; am venit să mă operez la Bucureşti abia pe 9 ianuarie, având două meniscuri rupte şi fisuri la oscioarele care ţin ligamentele încrucişate, cu complicaţii în circulaţia sângelui, cu vene sucite, distruse, cu cheaguri de sânge care circulau prin corp, cu tromboflebită, cu sufocări şi nesomn 21 de zile). Puteam să mă strivesc în accidentul de maşină şi puteam să cad în cap la Mănăstirea Putna.

Această iniţiere pe munte am plătit-o scump, aşadar: normal ar fi fost să fiu pregătit şi pentru urmări personale dramatice. Totul trebuie relativizat, însă: fiindcă eu sunt un personaj care se mărturiseşte aici. Luat ca atare, iniţierea în Bucegi poate avea farmec: a fost o experienţă de neuitat.

Iniţiere prin a găsi “pe bune” pe platoul Bucegilor “zone de energie universală”, energie captată prin “sistemul Reiki”. Să o iau pe rând: întâi, muntele. Fac parte dintre cei care urcă pe munte „dintr-o chemare”, de când subconştientul o fi găsit un drum al lui spre mine însumi, din adolescenţă. Fac ascensiuni din instinct, fără să ştiu exact de ce, unde şi când (conştient că locuitorii din zonele muntoase, în general de la baza munţilor, se închină când văd turişti ca mine urcând de nebuni “pe cărări de munte”, neînţelegând de ce se chinuiesc într-atâta degeaba; dacă ar fi de serviciu pe munte la cabană sau la staţia meteorologică, sau ar păzi oile şi vitele sau caii sau ar fi pădurari sau vânători sau ar lucra în exploatarea forestieră, ar avea o explicaţie, dar aşa, să-ţi scoţi sufletul numai să ajungi sus pe munte, de unde să admiri peisajele pentru câteva minute, dacă ai noroc şi nu e ceaţă sau viscol, să bei un ceai la o cabană, după care să te întorci, rupându-ţi picioarele cu câte frâne musculare ai de pus, asta nu pot să accepte). Eu urc intuitiv, poate fiindcă ador în abstract înălţimile, poate fiindcă-mi face bine fizic efortul-extrem (deşi mă întorc “descentrat”, dacă merg pe trasee interzise iarna), poate fiindcă am ceva de dus inexplicabil până sus, la un la capăt, vreun mesaj creştin sublimat, poate fiindcă mi s-a transmis în sânge, născut fiind la cinci kilometri de Piatra Neamţ (deşi părinţii mei au avut casele lor părinteşti la câmpie, în zona Adjudului), poate fiindcă am copilărit la câmpie (la Cantonul 248, halta CFR Adjudu Vechi) şi e o reacţie normală să iubesc inversul ei, muntele, poate fiindcă merg să mă încarc energetic inconştient. Preferinţele mele: munţii Bucegi şi Ceahlău, pe care-i cunosc în bună parte (în principal, dinspre potecile lor marcate). În timp, am constatat că lucrurile sunt mai complicate decât par, că muntele are profunzimi neexplorate: că pur şi simplu sunt turiştii „atraşi” acolo sus, pe Bucegi sau pe Ceahlău, la mijloc fiind vorba de o vocaţie subtilă particularizată. Nu e cazul meu, bucurat dintotdeauna doar de ceea ce am văzut la suprafaţă, urcând pe munte. Voi reveni.


6 Comments

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Deocamdată primele repere înainte de a trage o concluzie:
    1. „Te doare capul: sunt atâtea coincidenţe inexplicabile de-a lungul vieţii” (Cartea Zădărniciei pag. 203)
    2. „Dumnezeu ştie: vocaţia e îngerească; m-a ajutat să-mi urmez drumul” (C.Z: pag. 192)
    3. „Fiind stoic, accept înfrângerile, după ce le descopăr dedesupturile” (C.Z. pag. 145)
    4. „Aşa vrea Dumnezeu, are socotelile lui cu mine, de neînţeles” (C.Z. pag. 56)
    5. „Dumnezeu are neapărat un plan personal cu mine; de dus la capăt” (C.Z. pag. 55)

    Prima concluzie care se impune: „Ne numărăm cu ţârâita poeţii mari, şi cu toate acestea parcă abia aşteptăm să scăpăm de ei şi să le ştergem urmele” (LIS) . Lecţia asta mi-a dat-o şi poetul Ion Gheorghe. Întâmplător?

  2. Am să merg la o babă (că la biserică nu mă crede preotul) să mă rog să nu mă deochi. Ptu! Ptu! Domnule Tudor Cicu, sunt o frunză în vânt, pe care o calcă primul trecător o dată revenită pe pământ. Îmi scot încă o dată pălăria, e clar că a venit vremea dumneavoastra.

  3. În vol. „Singurătatea colectivă” ed. Eminescu , 1996, LIS se întreba: sufletul este (sau nu este?) Aşa suna o întrebare a celui care acum ne invită să găsim cinci surse energetice pentru întărirea sufletului. „Cine îmi cere sufletul seamănă cu bunicul” (Mesaj scris de mână, pag.68) Invit cititorul să găsim cinci surse „aici, unde/e, de fapt, întinsă o capcană/pentru prinderea sufletelor” (Fabricanţii, pag.31)
    1. încredere: „vom face drumul împreună, să nu ni se urască: până vom afla dacă noul ales este zeilor pe plac” (Vom face drumul împreună, pag. 12)
    2. nădejde: „se va schimba ceva în bine anul ăsta” (Privind în zare, pag.9)
    3. deznădejde: „mamă, abia dacă mai răsună ecoul sufletului în noi” (Mamă, pag.55)
    4. prevestire: „Dacă luna îşi ascunde luminile…” (Înviere, pag. 11)
    5. incertitudine: „Azi, parcă… mai senin ca ieri, cu mantaua de pământ trasă pe după umeri pe jumătate, acceptând indiferenţa obiectelor din jur” (Va mai trece zi, pag.16)

    Se impun unele ipoteze:
    a) „nu toţi pot urca scara până la capăt” (Planetă, pag.20)
    b) „nici un adevăr nu se susţine nici azi până la capăt” (Negreşiţi, pag.21)
    Tragem şi primele concluzii:
    a) „Traversăm o perioadă albastră, venită după o perioadă gri: după care va urma o perioadă verde” (De la Haos la Cosmos, pag.27)
    b) „nu lumânarea vă arde, ci inima şi nu vâslele vă plescăie, ci cuvântul şfichiuitor de pe limbă” (Fii ai nopţii, pag. 57)
    c) „te fac atent să observi cum se schimbă direcţia aceluiaşi drum din epocă în epocă…” (Înspre altă esenţă, pag.19)

    Concluzia finală: „O să ne regăsim cu toţii până la urmă. O să ne regăsim în formă de obiecte măcar: la cheremul celor care ne conduc în prăpastie” (pag. 57 Fii ai nopţii.)

    1. Nu am terminat de publicat pe site-blogul meu experienţa iniţierii – va asigur că sunt cinci surse de energie, „cucerite”. Va trebui să continui aici rememorarea, să văd când găsesc timp.