Excelenţa unei generaţii literare ajunse la maturitate. Eu, mereu liber la masa de scris

Vineri, 28 mai 2010. Vin abia la ora 23 să scriu aici. Marele editor Călin Vlasie mi-a arătat în această seară la Piteşti  împărăţia lui: tipografie (numai în ea a investit 1,5 milioane de euro) şi sediul editurii, o clădire nouă, cu patru etaje, de vis.  E vorba de sute de miliarde de producţie de carte, anual. Am să scriu altădată despre poetul cu succes fulminant în afaceri, în viaţa personală, în literatură (nu mai e altul ca el).  Astă noapte am rezolvat cu fiul meu, prin telefon, şi chestiunea diacriticelor. Nu-mi vine să cred, dar pot să transmit direct ce vreau să spun, plecat din Bucureşti. Numai că nu găsesc timp. Azi a fost a doua zi (şi ultima) a Colocviului Naţional Generaţia ’80 la maturitate. Am fost plecaţi la cele două curţi domneşti din anii 1300 din Ţara Românească, la 60 de kilometri de Piteşti, la Câmpulung Muscel – în sala festivă a Primăriei a avut loc un recital al poeţilor optzecişti invitaţi, şi la alţi 40 de kilometri la Curtea de Argeş, în sala festivă a Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului s-au înmânat şase premii optzeciştilor prezenţi la prima ediţie a Colocviului. Las pentru altădată amănuntele. Nu pot decât să felicit organizatorii, pe Nicolae Oprea şi Dumitru Augustin Doman (şi Călin Vlasie, principal sponsor), a fost un Colocviu de calitate. Au participat Ion Bogdan Lefter, Marta Petreu, Ioan Groşan, Ioan Buduca, Mircea Bârsilă, Gabriel Chifu, George Vulturescu, Mircea Petean, Ioan Lascu, Radu Aldulescu, Constantin Stan, Vasile Spiridon, Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian, Marius Ghica, Ioana Dinulescu, Gheorghe Izbăşeşcu, Aurel Maria Baros, Ioan Radu Văcăresu, Ion Zubaşcu, George Stanca, Virgil Diaconu, Dumitru Ungureanu, Magda Grigore, Silviu Guga, Aurel Sibiceanu, Ionel Ciupureanu, Sorin Durdun, Nicoleta Popa, Victor Munteanu, Ştefan Afrimescu, Florin Silişteanu, Jean Dumitraşcu. Plus Dumitru M. Ion şi Marin Ioniţă. Iată şi lista premiaţilor primei ediţii a Colocviului optzeciştilor: Premiul special “Augustin Frăţilă” – Gh. Izbăşescu (anul acesta împlineşte 75 de ani); Premiul special al juriului – C. Stan; Premiul de eseu “Al. Condeescu” – C.M. Spiridon; Premiul de proză “Gh. Crăciun” – Varujan Vosganian; Premiul de poezie “Ion Stratan” – Mircea Bârsilă; Premiul de excelenţă “Radu G. Ţeposu” – Gabriel Chifu. Premiile au fost substanţiale în bani. Frumoase zile de întâlniri literare în judeţul Argeş, de regrupare a spiritului optzecist în vremuri de criză. La finalul paginii de jurnal de azi, două poze făcute pe scările Primăriei din Câmpulung Muscel.

Piteşti, a doua zi a Colocviului Naţional Generaţia ’80 la maturitate, iniţiat de prozatorul Dumitru Augustin Doman şi organizată de criticul Nicolae Oprea (foto), preşedintele Filialei USR Piteşti. Invitaţii sunt urcaţi în autocar şi duşi la Câmpulung Muscel şi la Curtea de Argeş. Vezi afiş: Afis80 (dă click pe dreptunghiul apărut). La sala de festivităţi a Primăriei Câmpulung Muscel continuă dezbaterea pe seama optzecismului din literatura română, va avea loc un recital poetic şi o întâlnire cu cititorii până la ora 12, iar de la ora 13, la Sala Manole a Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului – festivitatea de decernare a premiilor Colocviului (premii înmânate exclusiv optzeciştilor, pentru volume apărute în 2009): Premiul de Excelenţă „Laurenţiu Ulici”, Premiul de Poezie „Ion Stratan”, Premiul de proză „Gheorghe Crăciun” şi Premiul de Critică (eseu, teorie, istorie literară) „Alexandru Condeescu”. Juriul care acordă premiile e format din cinci critici literari optzecişti din cinci localităţi ale ţării.

***

Redau mai departe dialogul meu cu prozatorul optzecist Dumitru Augustin Doman (II):

Dumitru Augustin Doman:  – Cantonul 248 ca spaţiu nu doar prozaic, mort într-un anonimat atotcuprinzător, dar unul cu întâmplări cotidiene şi mitologice amestecate, unde „cantonereasa, soţia lui Zeus, coboară din cer, în car de argint tras de boi, iar Briareu joacă zaruri cu Cronos după ce familia vine de la biserică din Adjudu Vechi” („sinteză” de Tudor Cristea)… Aceasta era copilăria singuraticului LIS, profitând de libertatea deplină de a citi şi de visa?

LIS: – Există o explicaţie… Trebuie să demitizez şi receptarea critică, să-i identific „spaţiul şi timpul”: în copilăria mea, Cantonul 248 (248 de kilometri pe linia ferată de la Bucureşti spre Bacău-Suceava) era halta CFR a comunei Adjudu Vechi, cu barieră la drumul care lega Podu Turcului-Tecuci-Bârlad de şoseaua naţională Bucureşti-Bacău (azi Cantonul 248 e ras de pe faţa pământului, furat cărămidă cu cărămidă). Cantonul 248 era locuinţa de serviciu a tatălui meu (locuia aici, în altă clădire, şi familia cantonierului, cel care deschidea bariera; tatăl meu era şef de echipă la întreţinere de cale ferată la districtul Bacău). Cantonul era la 4 kilometri de Adjud şi 2 kilometri de Adjudu Vechi, aici am copilărit până la 15 ani, când părinţii s-au mutat în casa lor, la Adjud. Complet izolat în plină câmpie, cantonul era înconjurat de „grădini” („bucăţi” de teren agricol, cultivate cu viţă de vie şi pomi fructiferi, dar şi cu legume sau cereale) ale ţăranilor din Adjudu Vechi şi era loc de întâlnire al navetiştilor. Rămas de la un an şi patru luni fără mama mea naturală (a fost trăsnită în bucătăria de vară la Cantonul 248, unde mama abia se mutase de la alt canton-locuinţă de serviciu de lângă Piatra Neamţ, unde mă născuse, după ce, cu un an în urmă îmi murise o soră mai mare, Livia), am fost crescut de o mamă vitregă, prin recăsătoria tatălui, şi de familia cantonierului. O fiică a cantonierului era îndrăgostită de tata – şi ea avea să mă dădăcească, ea m-a învăţat să citesc şi să socotesc (înainte cu mult de a fi dat la şcoală; de altfel, am fost dat la şcoală la şase ani), ea mi-a pus primele cărţi în mâini, ea m-a făcut să visez şi să confund realitatea cu mitologia şi mi-a deschis ochii asupra unei lumi paralele. Numai că ea a plecat definitiv la oraş la un moment dat (după ce tata s-a recăsătorit). Singurătatea, gustul lăsat pentru lectură (întârziam la biblioteca din comuna Adjudu Vechi până la căderea întunericului şi-i speriam pe ai mei) şi imaginaţia debordantă m-au apropiat inevitabil de masa de scris. Totul a decurs firesc, la 11 ani scriam versuri de dragoste unei domnişoare care păzea via părinţilor ei din prepeleacul de lângă Cantonul 248, mai mare cu zece ani decât mine (ea avea să mă dezvirgineze, „să avem pardon”, de altfel), iar la 14 ani scriam de mână reviste ale mele (mai multe titluri; descoperisem oraşul, chioşcurile de presă şi librăriile, din clasa a VII-a, în 1963 fiind mutat la Adjud), pe file A 3 îndoite – o parte din ele le păstrez şi azi. „Revistele” mele m-au obligat să scriu „regulat” (să am ce „publica” în ele) la nivel naiv-romantic poezie, proză, dramaturgie, publicistică, pune-le pe toate în ghilimele (am făcut caz de ele, dând amănunte, citate întregi în „Cartea zădărniciei”, apărută în 2007). Adică destinul mă îndrepta inconştient, ferm, spre literatură – sunt convins că orice altceva aş fi făcut (să merg spre facultăţi sau meserii „pozitive”, pragmatice), m-aş fi întors cu orice preţ la literatură. Din păcate, datorită conştientizării „vocaţiei” mele prăpăstioase (luată ca pe o boemă fără cap şi coadă), mi-am ratat viitorul, am refuzat „să mă integrez în societate”, să duc la capăt o facultate sau o „meserie bănoasă”, să urmăresc vreo carieră în viaţă (spre exasperarea tatălui meu) sau vreo „oportunitate”. Am fost acuzat permanent că sunt un inadaptabil. Abia după ce mi s-a născut copilul, la 25 de ani (pe fondul unei sărăcii deplorabile; nu aveam nici măcar o lingură de lemn „a mea”), m-am mai trezit la realitate – dar era prea târziu, trebuia să aduc o pâine în casă, nu să merg să termin studii înalte, să parvin, eventual. Am rămas tot „ultimul om”, preocupat numai de literatură cu adevărat. Cantonul 248 avea să devină placa turnantă a memoriei mele literare, care-mi joacă feste.

– Încerci să teoretizezi raportul dintre poezie şi libertate?

– E pretenţios spus, dar e o observaţie remarcabilă. Eu am fost mereu liber la masa de scris. Asta, fiindcă de când mă ştiu am scris pentru sertar, „făcându-mi datoria pentru sufletul meu”, şi nu m-a interesat nici o clipă validarea cititorului (avizat sau nu; poate de aceea nici nu am cititori). O tot declar deschis că, deşi sunt un „produs al comunismului” (născut în 1950, crescut şi educat în regimul comunist; fără să fiu însă membru al PCR; las la o parte faptul că n-am suportat ideologia ceauşistă; mă refer numai la ea, fiindcă N. Ceauşescu şi-a început domnia când eu aveam 15 ani şi începeam să înţeleg din ce se întâmplă) şi eram conştient de „puşcăria cotidiană totalitaristă”, la masa de scris am fost permanent liber. E drept, mă mai autocenzuram, gândindu-mă că Securitatea ar putea să-mi confişte manuscrisele. Povestea cu „şopârlele” optzeciştilor (a cuvintelor care făceau aluzii la dictatură, de exemplu), la mine avea alt sens: „şopârlele” dădeau direcţie estetică versului. În tot ce am scris m-am concentrat la „condiţia general-umană” şi am apelat la folclor, la mitologie, la credinţă, la viaţa „omului comun” aflat sub vremi… Public şi azi, nemodificate nici cu o virgulă, poeme inedite scrise înainte de decembrie 1989 – şi ele sunt „perfect valabile”, fiindcă aveau gradul de libertate de care facem atâta caz de 20 de ani. La Revoluţie eu aveam 39 de ani. Îţi subliniez iar: eu mă simt liber dintotdeauna – poate şi fiindcă mi-a dat Dumnezeu posibilitatea să „creez” şi să am sentimentul că scriind îmi cresc până la cer gradul de libertate. Mai rău e că nu pot să profit destul de această libertate, că nu devin un poet accesibil, care să fie receptat public – dar atât mi s-a dat, „atât mi-a fost scris”. Probabil că poetul cu cea mai mare libertate, conştient de esenţa ei, e cel ce face să crească vibraţia la cei ce-l citesc sau îl ascultă. Şi probabil că-ţi pierzi din libertate (sau îţi micşorezi din gradul libertăţii) cu cât te tot ratezi la masa de scris…

Apropo de teoretizare: de la un volum al meu de versuri la altul se vede că am ars natural o altă etapă, că am altă abordare, neplăcându-mi să mă repet la masa de scris – de ce o fi nedumerind asta criticii? Las la o parte faptul că ne lipsesc azi conştiinţele critice.

Mai e ceva important pentru mine: valoarea astrală. Nu lua în derâdere această  remarcă. Sunt un optzecist ajuns la 60 de ani, am stat destul cu ochii pe mine, pot să declar cu mâna pe inimă că toată viaţa am fost influenţat, în întreprinderile mele (unele, ciudate, de neînţeles) de harta astrală şi de „datoriile karmice”. Că izbucnirile creative şi intuiţiile la masa de scris la mine au avut legătură cu susţinerea energetică, incontrolabilă.