Președintele Senatului este ca un general fără armată, cică. Prostănacul, Cavaler al Tristei Figuri. Motanul lui Eugen Suciu

7 min


Joi, 24 noiembrie 2011. Până luni Senatul României are președinte interimar (deși nu există în statut un asemenea președinte). Actuala putere, care are majoritate în Senat, l-a instalat pe un vicepreședinte al Senatului, membru PDL, bineînțeles: Petru Filip, un necunoscut. Dacă mâine are un accident și dă colțul președintele Traian Băsescu (eu îi urez să apuce măcar să-și termine mandatul până în 2014), Doamne ferește, Petru Filip va fi președinte interimar al României, automat (până la organizarea unor alegeri prezidențiale anticipate)? De ce n-ar fi pusă președinte al României Roberta Anastase-PDL, președinte de drept al Camerei Deputaților, în acest caz? Las la latitudinea Curții Constituționale să rezolve o asemenea ecuație politică… Totuși, să nu murim proști, cine naiba mai e și Petru Filip, ăsta, ajuns azi al doilea om în stat, după alungarea lui Mircea Geoană-PSD din funcția de președinte al Senatului? Interesant, dar a figurat pe lista democratilor patati ai PD, dupa cum rezulta din arhivele Romaniei Curate. La monitorizarea Coalitiei pentru un Parlament Curat – Alegeri Europene pentru europarlamentarele din anul 2007, lui Petru Filip i s-a recomandat sa se retraga dat fiind ca nu indeplinea criteriile de eligibilitate. Primar al  municipiului Oradea, Petru Filip a facut obiectul a numeroase acuzatii ale presei locale, dar si ale unor organe de control ale statului, pe motiv de conflict de interese in raport cu afacerile familiei sau ale unor apropiati, care ar beneficia de contracte cu autoritatile locale. Pentru alegerile europarlamentare din anul 2007, a fost monitorizat un numar total de 100 de persoane, reprezentand candidatii cu sanse de a fi alesi, conform sondajelor de opinie. Astfel, Petru Filip s-a regasit pe lista candidatilor care nu intruneau criteriile Coalitiei pentru un Parlament Curat – Alegeri Europene si ar fi fost preferabil sa se retraga din competitia electorala. In loc sa faca acest gest, Filip a candidat si a devenit europarlamentar al Partidului Democrat activand in PE in perioada 2007-2008… Petru Filip, candidat din partea PD in anul 2004 aparea si pe lista primarilor monitorizati pentru alegerile locale. Concluzia Coalitiei pentru un Parlament Curat din acel an a fost urmatoarea: „A mai fost primar in perioada 1992-1996. Detine impreuna cu sotia sa 35% din actiunile firmei Investmond. Investmond se afla in mai multe litigii cu Administratia Patrimoniului Imobiliar al orasului, aflata in structura Consiliului Local, controlat de Petru Filip, punindu-se problema conflictului de interese. La inceputul acestui an, Parchetul National Anticoruptie a demarat verificari cu privire la achizitionarea de catre Consiliul Local, la propunerea lui Petru Filip, a actiunilor detinute de persoane si firme particulare la Clubul de fotbal FC Oradea. Potrivit unui raport al Curtii de Conturi Bihor, s-a constatat un prejudiciu de 7 miliarde de lei imputabil responsabililor din administratia publica locala. Petru Filip locuieste intr-o casa (achizitionata inaintea actualului mandat) situata in zona rezidentiala a orasului, evaluata la 1,2 miliarde lei, dar mai poseda si un apartament de 100 mp atribuit din fondul locativ de stat in perioada primului sau mandat de primar. In momentul de fata isi ridica o casa de vacanta pe malul unui lac din regiune”. E clar, Petru Filip e unul dintre șmecherii din PDL care dau cu tifla, nu întâmplător a ajuns vicepreședinte în Senatul României. Sigur, n-ar trebui să ne batem capul, interimatul lui durează o săptămână (dacă nu se vor complica lucrurile, în condițiile în care PSD susține că președinția Senatului rămâne, constituțional, în custodia lui; dar dacă se pune la vot, e limpede că PSD pierde; deși ar trebui să aibă loc negocieri între putere și opoziție) și nu e inclus pe lista celor ce pot ocupa de drept președinția la Senat (PDL a anunțat pentru această funcție pe Blaga, Berceanu și… Boagiu, azi ministru; iar UDMR, pe Frunda). Bătălia pentru ocuparea președinției Senatului nu înseamnă nimic, spune azi Petru Filip: „Functia de presedinte al Senatului este o functie de reprezentare, mai putin o functie de forta. Presedintele Senatului este ca un general fara armata. Are imagine, insa armata lipseste cu desavarsire”. În rest, fostul președinte al Senatului, Mircea Geoană a anunțat că-și face partid – probabil ajutat de serviciile secrete ale lui Băsescu, care au mai înființat un „partid al generalilor” (UNPR, cu generalii Oprea-Onțanu-Iordănescu), să aibă majoritate PDL-UDMR în Parlament, rupând parlamentari trădători din opoziție, din PSD și PNL, în modul cel mai rușinos cu putință. Natural, ideea e să mai rupă Mircea Geoană o halcă din PSD (că din PNL n-are cum; deși a rupt deja un parlamentar din PC – se face mare caz de cumpărarea lui Vanghelie-cel-cult; altfel, Vanghelie e un afacerist înhăitat cu Elena Udrea; să nu se uite că Vanghelie a condus filiala București a PSD, dar a fost mirosit la timp și a fost înlocuit). Visul lui Băsescu, ajutat de Geoană și ai lui, mai nou, e același: să compromită opoziția-USL (care a crescut amețitor în sondaje). Ce eșichier politic infect avem! Puterea corupe de când lumea, dar ce se întâmplă în România azi depășește orice imaginație. Românii stau cu capul la cutie, îngroziți de vremurile grele ce se anunță, și politicienii aruncă bani pe formarea de noi partide! Geoană o fi înființând mult mediatizatul partid al Albei ca Zăpada? După ce, tot din sfera actualei puteri, s-a trezit gata să facă un nou partid un nimeni, Mihail Neamțu (păcat de formația lui, a trecut și prin teologie; dar el are exemplul altui oportunist notoriu, Teodor Baconschi), intitulat Noua Republică, partid al intelectualilor de dreapta – penibil. Nu era de ajuns noul partid al lui Dan Diaconescu (din ograda lui Băsescu; adăugat PNȚCD-trei aripi și PNG-Becali), care deja concurează în sondaje PDL la procente. Mai credeți într-un viitor luminos decent?

*

Public și azi comentariul original al lui Tudor Cicu, pe tema Cavalerului Tristei Figuri – Mircea Geoană (urmând pe calea comentariului lui Radu Humor despre „Prostănac”, vedeți-l la ziua de ieri, de aici, cu incriminări la adresa lui Cozmin Gușă, un intrigant din politica românească):

Aud în mine, ca într-un vulcan în clocot, toate cuvintele care nu vor să moară, cuvinte ce mi-au sugerat primul comentariu despre Mircea Geoană, un cavaler trimis neînzăuat pe câmpul de luptă. El vroia, pentru sine, locul dintâi, ca să ajungă deasupra tuturor. A sfârşit prin a ne striga în faţă: „Trageţi, tovarăşi!”, drept strigătul său de luptă. L-a ajuns din urmă jalea din colbul patriei sale, situată pe hartă, la Dăbuleni. Ne aflăm aproape de comicul de optică al ilustrului Cavaler al Tristei Figuri, Don Quijote, cel care chiar credea în lupta sa cu morile de vânt, ca pe o luptă pe viaţă şi moarte cu giganţii (partidului?). Cine ştie ce colţ uitat al gândului îmi inspiră mie, acum, imaginea unui Raskolnikov, dintr-o altfel de „mărire şi pedeapsă” care nu rodeşte alte gânduri în masa cea mare a figuranţilor de pe pagina autorului de geniu. Parafrazându-l pe Cioran, putem concluziona că nimic nu mai poate mângâia poporul acesta dacă, până în ziua aceasta Mare (de jale şi deznădejde), Iisus încă nu a auzit de noi. Ne vom pronunţa şi noi (asemeni lui Ippolit din „Idiotul” lui Dostoievski) afirmând despre un alt personaj, că acesta nu mai are timp să se îndrepte. Da! E greu să lupţi contra acestei idei duble, domnule Geoană! Dedublarea dinaintea căreia ne-a pus acest personaj, e precum mărturisirea diavolului, de a ne face nouă tot mai multe pronosticuri exacte. Îl vom urmări de acum încolo ca pe un alt sfânt Gheorghe, trimis pe pământul acesta, să biruie reptila din visele unui popor tras la remorcă de-un Gulliver pripăşit şi el peste noapte, pe lângă tronul cuvenit unui rege.

*

Interesante, totodată, observațiile lui Mihai Rogobete de ieri, de aici – cu trimitere tribală (preiau un fragment):

În feed-back, cenuşa pe care ne-o tot punem în cap curge din hârca lui Ceauşescu; până nu vom deveni societate, circularitatea va tot reveni. Şi istoria, nicidecum viitorul.

***

Suntem în zilele Târgului de carte Gaudeamus. Azi am întâlnit un poet din „Istoria critică” a lui N. Manolescu, deși n-a publicat decât o singură carte, Eugen Suciu (proprietar de cârciumi; n-am o biografie a lui; știu că e un optzecist debutat la Editura Albatros în 1979, cu „Bucuria anonimatului”, și mai știu că nu stă la computer sau pe Internet). Acum mi-a înmânat o nouă carte a lui, superbă (cu ilustrații semnate de Mircia Dumitrescu), intitulată „Motanul” (Editura Cartea Românească, abia apărută): „e un singur poem”, mi-a spus. Nu mergi să o lansezi la Târg, la Romexpo? Nu mă interesează Târgul, mi-a răspuns, îi voi face o lansare separat, voi vedea când, la Târg totul se pierde și lansările acolo nu înseamnă nimic, n-are rost. Abia acasă am observat că volumul de lux, mai exact poemul „Motanul” e tradus în germană de Gerhardt Csejka, în engleză de Florin Bican și în franceză de Dinu Flămând. Poemul „Motanul”, în sine, nu are decât… 4 pagini! Redau câteva versuri, în fugă:

pe scurt

era un zeu imprecis

cumsecade //

Nu sună nu anunță

deschide ușa cu capul

zice că e ortodox

aprinde cinci lumânări pentru vii //

tropăie în podea

se-așează la birou

și-mi anchetează un vers

după o vreme obosit

se șterge pe frunte

se scoală și bate cu pumnul în masă.

Eugen Suciu

PS. Public azi ultimele fotografii realizate de un fotograf profesionist, Lucian Pîrvu (adus de Laurențiu Barbu, administratorul acestui blog, de la firma sa), la Gala Poeziei Române Contemporane, de la Ateneu, din 19 noiembrie 2011 (fotografii în ordinea intrării în scenă; numele fiecăruia este pomenit pe fotografie, dați click pe ea; scuze, ieri am dat explicații aici de ce lipsesc atâția dintre cei care au citit, fotograful a părăsit repetat sala).


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

2 Comments

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Andreea> Dacă ai fi citit maratonul de poezie postat aici la comentarii, mult timp în urmă, la vremea când se şi întâmplau toate acestea, ai fi citit următoarele: Eugen Suciu: sau „bucuria anonimatului” cum e prezentat de critic, întreabă dacă se aude la microfon. (Se aude, se aude). Vrea să se ducă la dreapta deşi el e de stânga. Ne promite un purpuriu între epoci!? „Leul imoral – sau imoral: teama de concepte”. Poemul începe trăznet: „capul cuiva e un clopot”. (Nouă ne spui?). Poemul vorbeşte despre temuta violenţă făcută din cuvinte şi în „înţelepciunea lui i-au crescut coarnele: hopalai, ţopalai” (ce mai, ne distrăm cum putem!). Un alt poem „în apărarea pâinii” din care aflăm că „nu a tras-o pe Ofelia de păr, nici nu i-a tăiat unghiile de la picioare… (Da ce, era cazul?). Ne vorbeşte despre „ecoul tentacular”, „despre plânsul celor care nu ştiu să şoptească”, însă nu se înţelege cine a aprins trompetele în odaie. Despre poemul cu: şerpi – mesteceni – coifuri – ţâţele mamei – Ofelia – puicioruşe – despre cei care bagă pisica la apă, nu ne mai pronunţăm. „Cine face cartea? o aude pe mama întrebând”. În loc de răspuns, aflăm cum „creierul se prelinge ca fumul” şi că „de fapt n-a mai plâns din copilărie şi acum a găsit un cuvânt care nu există”. Păi am vrea să ştim şi noi cum să existe ceva care nu există. Nu aflăm, deoarece tot Ofelia „care e veveriţa dezordinii” (tare domnule!) face şi ea câte ceva… Aflăm de la poet că la 30 de ani încă îl mai fascinează marile teme: iubirea – ura – singurătatea. Mai aflăm că „o limbă nu mai e un ochi”. Apoi cum ploaia dă din cap: ga-ga şi iar ga-ga. (o fi fost vreo gâscă bre – că prea o spunea pe limba ei şi nu a ploii). În final ne citeşte un poem de succes: „Motanul” din care aflăm că sunt prea multe emoţii pe centimetrul pătrat şi nu-l mai interesează cine a inventat omul/ ci doar cine a inventat motanul. Pare interesant poemul ăsta în care motanul suflă într-o trompetă (mai ceva ca D-l Goe!) şi-i asurzeşte pe toţi, şi-i sar cuvintele din salivă, şi cade melancoliei pe gânduri „deoarece crede că alfabetul e o aventură şi nu merită să faci profeţii”. Tot el, motanul, aprinde cinci lumânări, analizează un vers (pe post de critic pesemne) şi bate cu pumnul în masă şi înjură de s-aude „până hăt în Alexandria”. Poetul care va să zică, era în relaţii bune, cu motanul cel negru, pufos, cu ochii verzi (?), dar, înţelegem şi noi, că făcea parte din armata austro-ungară. Poetul acesta, chiar este interesat, de cel care a inventat motanul (nu maşina); cineva vine să-l întrebe despre perşi – fiecare, de! cu motanii lor. Ce legătură are cu Frida lui Kafka? Frida cu motanul? Dracu ştie! O fi mierlit-o amândoi cândva! Cinci lumânări aprinse? O fi avut motanul acesta motivele lui să aprindă lumânările. Tare motanul. Tare poezia. Apoi aflăm că din motanul său „a început să curgă o picătură şi nu se mai înţelege din ce materie e picătura asta”… Oricum (subliniez), tare bre, motanul – să-l ţină ăl de sus o sută de ani, ca pe cioara lui Parpangel al lui Ioan Budai Deleanu, amândoi poeţi ai acestui veac de nebunie în poezie.