Poetul Mircea Micu, incinerat, nu îngropat. La cimitirul din Adjud, la pomana de şapte ani a mamei Elena

Luni, 19 iulie 2010. A murit Mircea Micu, poet, prozator, dramaturg, la 73 de ani (născut în judeţul Arad). De mai mulţi ani era redactor-şef la revista Literatorul (la care e director Fănuş Neagu), a fost redactor-şef la ziarul Cronica Română, pe când era deja în faliment (dar şi al publicaţiilor care au dispărut demult, Viaţa Capitalei şi Românul, publicaţii pe care eu nu le citeam; am înţeles că a avut emisiuni şi la diverse televiziuni, a condus şi o fundaţie, habar nu am dacă a făcut politică militantă de partid după Revoluţie; a fost premiat al locurilor unde a lucrat, la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi la Academia Română). Personal, i-am admirat parodiile în versuri, anecdotele cu scriitori (adunate la celebrul restaurant al scriitorilor) şi almanahurile pe care le punea la cale. A fost un scriitor de succes înainte de Revoluţie, un răsfăţat al Uniunii Scriitorilor, al conducerilor ei de atunci. După Revoluţie a intrat în „cealaltă tabără” a scriitorilor români (în care se recunosc Eugen Simion, Fănuş Neagu, prozatorul Nicolae Iliescu, Lucian Chişu, Nicolae Georgescu, adică a celor ce sunt academicieni sau sunt angajaţi ai Academiei Române; pot integra în această tabără şi colaboratori ai revistelor Cultura şi Contemporanul, conduse de academicienii Augustin Buzura şi Nicolae Breban). Nu am avut niciodată nici un fel de apropiere de Mircea Micu, am făcut parte din lumi şi generaţii complet diferite, am fost indiferenţi unul faţă de celălalt, nu am avut ocazia să depindem unul de celălalt în nici o împrejurare. Curios, aflu că va fi incinerat, nu îngropat. De ce incinerat? Am primit pe e-mail acest anunţ: Scriitorul Mircea Micu ne-a parasit. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace. Maine, marti, 20 iulie, va fi depus la capela Crematoriului din Vitan Barzesti intre orele 10-13. La ora 13, va avea loc slujba de incinerare. La ora 15, va fi parastasul, la sediul Uniunii Scriitorilor. Mircea Micu a avut prieteni devotaţi, a ştiut să se bucure sincer de viaţă:

Mircea Micu – Ce-ai sa faci?

Mortii ii uitam mult prea usor.
Ce-ai sa faci iubito, daca mor? //
Ai sa ma cam uiti si ai sa ma plangi
Din pleoapa ochilor prelungi.//
Ai sa ma cam plangi cu roua grea
Peste simpla groapa ce-oi avea.//
Si-ai sa mi te plangi ca-n general
M-am tinut de crasme si scandal.//
Ca Esenin, mai demult, cel blond,
Ultimul poet si vagabond.//
Mortii ii uitam mult prea usor…
Ce-ai sa faci, iubito, daca mor?  

 ***

Rămân în plasa morţii şi a parastasului. Ieri scriam aici că am fost vineri şi sâmbătă la Adjud, la pomana de şapte ani a mamei de-a doua, Elena. Mama Elena m-a crescut de când aveam doi ani şi patru luni (când aveam un an şi patru luni, mama mea, Ioana Sandu, a murit, trăsnită în bucătăria de vară a Cantonului 248; la acest canton, tata, şef de echipă la întreţinere de cale ferată, avea locuinţa de serviciu; tata s-a recăsătorit un an mai târziu cu Elena Berescu, să aibă şi cine să mă crească, el era mereu detaşat; pe atunci se construia calea ferată spre Bicaz, CFR-ul era a doua armată a ţării). Mama Elena a fost o mamă ideală – deşi a avut trei fete şi un băiat cu tata (surioare şi frate buni mie; o surioară, Sofia, a murit la 18 ani), eu eram cel răzgâiat. Mama Elena mi-a luat întotdeauna apărarea în faţa tatălui meu, mereu nemulţumit de ceea ce sunt şi ceea ce fac (mereu neprietenos, tata ne speria pe toţi cu modul dictatorial în care se purta; dar l-am înţeles, a fost chinuit toată viaţa de locul de muncă, pleca de cu noapte şi se întorcea seara târziu, el asigura singur venitul în casă)… S-au dus pe rând, şi mama mea, Ioana (pe care o păstrez doar într-o memorie falsă, comparând fotografiile ei, trei fotografii doar, cu întâmplări povestite despre ea de rude; nu cred că pot să am amintiri de la un an şi patru luni), şi mama de-a doua, Elena, şi tata. Şi am rămas şi mai nefericit – de când am rămas fără nici un părinte pe lumea asta, singurătatea mea a luat proporţii catastrofale, nu mai pot să-mi revin.

Sâmbătă, 17 iulie 2010, am mers la cimitirul din sudul oraşului Adjud cu toţii din familie (câţi am fost disponibili; sora Mela şi fiul ei, Cosmin, sunt în Italia, repet; fiul fratelui Marian, Arthur, e la Bucureşti legat de programul unei cafenele în care el e şi patron şi chelner; fiul meu, Laurenţiu, e incapabil să participe la întâlnirile importante din familie; mama Elena ne-a crescut pe noi, pe mine, pe Mela şi Ita şi pe Marian, dar i-a crescut şi pe copiii noştri, fie şi numai în vacanţele şcolare). La ora 8.30 am fost la mormântul în care se odihnesc sora Sofia, mama Elena şi tata Ion. Am fost fratele Marian şi sora Ita cu fiica ei, Alina şi soţul, Viorel Gavrilă (plus o soră a soţului ei din Focşani). În tinereţea noastră, se făcea slujbă specială la şapte ani, se dezgropa mortul, îi erau spălate oasele, erau date cu vin sfinţit şi adunate într-un sac, pe care-l aşezai pe marginea gropii – în care avea să îngropat „altul din familie, la rând, când o fi”, etajat pe un pod de scânduri. Azi nu se mai fac decât rar asemenea dezgropări la şapte ani (atunci când ai nevoie de locul de veci, să-l îngropi pe altul). Azi, pe mormântul mamei Elena, fratele Marian a aşezat doi dulapi lungi (cât mormântul), pe care a aşezat un cearşaf, o cuvertură-pătură, o pilotă scumpă cu pernă şi un costum de femeie complet (bluză, fustă, haină, inclusiv lenjerie şi ciorapi) şi pantofi – toate, pe mărimea femeii care le va primi de pomană, prezentă aici, la slujbă. Erau sosite din localitatea natală a mamei Elena de pe Trotuş, la 25 de kilometri de Adjud, Bâlca-Borşani-Coţofăneşti, surorile ei rămase în viaţă: Frăsina (cu cele două fiice, Emilia şi Rica, la casa lor) şi Veronica (singură, neînsoţită de cei doi copii ai ei; de altfel, unul e în Italia, la fiica lui). De la Oneşti erau veniţi doi din cei patru copii ai altei surioare a mamei Elena, Maria, care a murit înaintea ei (mama Elena a avut patru surioare; a patra, Neta, a murit şi ea înainte, a avut doi copii): Maricica şi Titi, amândoi ingineri (Titi are doi copii de top la Bucureşti; eu habar nu am de ei).

Deşi era dimineaţă şi nu era soare pe cer, canicula era insuportabilă. Preotul nostru „din cartier” făcea slujbă la alte morminte (că aşa se aglomerează sâmbăta pomana morţilor), întârzia. Veronica, sora mamei Elena din Bâlca s-a accidentat, grăbindu-se să vină direct printre cruci şi morminte simple sau cavouri, nu pe alee, să nu scape slujba, avea pe un picior sânge scurs abundent de dedesubtul genunchiului până în pantof, unde băltea, nu-l mai putea opri (la întoarcerea în centrul oraşului la farmacie a fost sfătuită să facă injecţie antitetanos). O fi având o semnificaţie aparte pentru Veronica (sau pentru noi şi pentru mama Elena) sângele curs la pomana de şapte ani a surioarei ei? Veronica a apucat slujba la terminare. Voi reveni.