0
6 comments

Luni, 19 iulie 2010. A murit Mircea Micu, poet, prozator, dramaturg, la 73 de ani (născut în judeţul Arad). De mai mulţi ani era redactor-şef la revista Literatorul (la care e director Fănuş Neagu), a fost redactor-şef la ziarul Cronica Română, pe când era deja în faliment (dar şi al publicaţiilor care au dispărut demult, Viaţa Capitalei şi Românul, publicaţii pe care eu nu le citeam; am înţeles că a avut emisiuni şi la diverse televiziuni, a condus şi o fundaţie, habar nu am dacă a făcut politică militantă de partid după Revoluţie; a fost premiat al locurilor unde a lucrat, la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi la Academia Română). Personal, i-am admirat parodiile în versuri, anecdotele cu scriitori (adunate la celebrul restaurant al scriitorilor) şi almanahurile pe care le punea la cale. A fost un scriitor de succes înainte de Revoluţie, un răsfăţat al Uniunii Scriitorilor, al conducerilor ei de atunci. După Revoluţie a intrat în „cealaltă tabără” a scriitorilor români (în care se recunosc Eugen Simion, Fănuş Neagu, prozatorul Nicolae Iliescu, Lucian Chişu, Nicolae Georgescu, adică a celor ce sunt academicieni sau sunt angajaţi ai Academiei Române; pot integra în această tabără şi colaboratori ai revistelor Cultura şi Contemporanul, conduse de academicienii Augustin Buzura şi Nicolae Breban). Nu am avut niciodată nici un fel de apropiere de Mircea Micu, am făcut parte din lumi şi generaţii complet diferite, am fost indiferenţi unul faţă de celălalt, nu am avut ocazia să depindem unul de celălalt în nici o împrejurare. Curios, aflu că va fi incinerat, nu îngropat. De ce incinerat? Am primit pe e-mail acest anunţ: Scriitorul Mircea Micu ne-a parasit. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace. Maine, marti, 20 iulie, va fi depus la capela Crematoriului din Vitan Barzesti intre orele 10-13. La ora 13, va avea loc slujba de incinerare. La ora 15, va fi parastasul, la sediul Uniunii Scriitorilor. Mircea Micu a avut prieteni devotaţi, a ştiut să se bucure sincer de viaţă:

Mircea Micu – Ce-ai sa faci?

Mortii ii uitam mult prea usor.
Ce-ai sa faci iubito, daca mor? //
Ai sa ma cam uiti si ai sa ma plangi
Din pleoapa ochilor prelungi.//
Ai sa ma cam plangi cu roua grea
Peste simpla groapa ce-oi avea.//
Si-ai sa mi te plangi ca-n general
M-am tinut de crasme si scandal.//
Ca Esenin, mai demult, cel blond,
Ultimul poet si vagabond.//
Mortii ii uitam mult prea usor…
Ce-ai sa faci, iubito, daca mor?  

 ***

Rămân în plasa morţii şi a parastasului. Ieri scriam aici că am fost vineri şi sâmbătă la Adjud, la pomana de şapte ani a mamei de-a doua, Elena. Mama Elena m-a crescut de când aveam doi ani şi patru luni (când aveam un an şi patru luni, mama mea, Ioana Sandu, a murit, trăsnită în bucătăria de vară a Cantonului 248; la acest canton, tata, şef de echipă la întreţinere de cale ferată, avea locuinţa de serviciu; tata s-a recăsătorit un an mai târziu cu Elena Berescu, să aibă şi cine să mă crească, el era mereu detaşat; pe atunci se construia calea ferată spre Bicaz, CFR-ul era a doua armată a ţării). Mama Elena a fost o mamă ideală – deşi a avut trei fete şi un băiat cu tata (surioare şi frate buni mie; o surioară, Sofia, a murit la 18 ani), eu eram cel răzgâiat. Mama Elena mi-a luat întotdeauna apărarea în faţa tatălui meu, mereu nemulţumit de ceea ce sunt şi ceea ce fac (mereu neprietenos, tata ne speria pe toţi cu modul dictatorial în care se purta; dar l-am înţeles, a fost chinuit toată viaţa de locul de muncă, pleca de cu noapte şi se întorcea seara târziu, el asigura singur venitul în casă)… S-au dus pe rând, şi mama mea, Ioana (pe care o păstrez doar într-o memorie falsă, comparând fotografiile ei, trei fotografii doar, cu întâmplări povestite despre ea de rude; nu cred că pot să am amintiri de la un an şi patru luni), şi mama de-a doua, Elena, şi tata. Şi am rămas şi mai nefericit – de când am rămas fără nici un părinte pe lumea asta, singurătatea mea a luat proporţii catastrofale, nu mai pot să-mi revin.

Sâmbătă, 17 iulie 2010, am mers la cimitirul din sudul oraşului Adjud cu toţii din familie (câţi am fost disponibili; sora Mela şi fiul ei, Cosmin, sunt în Italia, repet; fiul fratelui Marian, Arthur, e la Bucureşti legat de programul unei cafenele în care el e şi patron şi chelner; fiul meu, Laurenţiu, e incapabil să participe la întâlnirile importante din familie; mama Elena ne-a crescut pe noi, pe mine, pe Mela şi Ita şi pe Marian, dar i-a crescut şi pe copiii noştri, fie şi numai în vacanţele şcolare). La ora 8.30 am fost la mormântul în care se odihnesc sora Sofia, mama Elena şi tata Ion. Am fost fratele Marian şi sora Ita cu fiica ei, Alina şi soţul, Viorel Gavrilă (plus o soră a soţului ei din Focşani). În tinereţea noastră, se făcea slujbă specială la şapte ani, se dezgropa mortul, îi erau spălate oasele, erau date cu vin sfinţit şi adunate într-un sac, pe care-l aşezai pe marginea gropii – în care avea să îngropat „altul din familie, la rând, când o fi”, etajat pe un pod de scânduri. Azi nu se mai fac decât rar asemenea dezgropări la şapte ani (atunci când ai nevoie de locul de veci, să-l îngropi pe altul). Azi, pe mormântul mamei Elena, fratele Marian a aşezat doi dulapi lungi (cât mormântul), pe care a aşezat un cearşaf, o cuvertură-pătură, o pilotă scumpă cu pernă şi un costum de femeie complet (bluză, fustă, haină, inclusiv lenjerie şi ciorapi) şi pantofi – toate, pe mărimea femeii care le va primi de pomană, prezentă aici, la slujbă. Erau sosite din localitatea natală a mamei Elena de pe Trotuş, la 25 de kilometri de Adjud, Bâlca-Borşani-Coţofăneşti, surorile ei rămase în viaţă: Frăsina (cu cele două fiice, Emilia şi Rica, la casa lor) şi Veronica (singură, neînsoţită de cei doi copii ai ei; de altfel, unul e în Italia, la fiica lui). De la Oneşti erau veniţi doi din cei patru copii ai altei surioare a mamei Elena, Maria, care a murit înaintea ei (mama Elena a avut patru surioare; a patra, Neta, a murit şi ea înainte, a avut doi copii): Maricica şi Titi, amândoi ingineri (Titi are doi copii de top la Bucureşti; eu habar nu am de ei).

Deşi era dimineaţă şi nu era soare pe cer, canicula era insuportabilă. Preotul nostru „din cartier” făcea slujbă la alte morminte (că aşa se aglomerează sâmbăta pomana morţilor), întârzia. Veronica, sora mamei Elena din Bâlca s-a accidentat, grăbindu-se să vină direct printre cruci şi morminte simple sau cavouri, nu pe alee, să nu scape slujba, avea pe un picior sânge scurs abundent de dedesubtul genunchiului până în pantof, unde băltea, nu-l mai putea opri (la întoarcerea în centrul oraşului la farmacie a fost sfătuită să facă injecţie antitetanos). O fi având o semnificaţie aparte pentru Veronica (sau pentru noi şi pentru mama Elena) sângele curs la pomana de şapte ani a surioarei ei? Veronica a apucat slujba la terminare. Voi reveni.


Like it? Share with your friends!

0
6 comments

6 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Pai atunci de ce sa-l mai ierte Dumnezeu, tipa tare multi tipi si tipe, ce sa ierte când omul si prin moarte isi pecetluieste ateismul,pagândimul intregi sale vieti. Un crestin (ca tot vorbesti si d-ta de parastas), nu acepta practica incinerari. Sigur, incinerarea este si ea veche , crestinismul a inaltura-tot fiind ca sa spunem as ultima marturie si mai ales ramâne aici ,prima este botezul iar ultima marturie este ingroparea peste care se pune crucea. Persoanele ce opteaza pentru incinerare inseamna ca ele nu au fost in viata lor nici o clipa crestine, s-au s-au distantat lipindu-se de alte concepte filozofic-religioase in care au tot dreptul crede si fi inhumate. Eu nu pot spune Dumnezeu sa-l ierte , nu ptr ca nu as vrea sa fie iertat, nu este treaba mea faza cu iertarea, ci pentruca subiectul s-a extras, s-au nu a facut parte din nastere din acelasi concept despre Dumnezeu. Omul dupa ce isi incheie afacerile aici, pecteluieste si prin ritualul inhumari filozofia, religia careia i-a fost o viata slujitor, prin urmare zeului spre care se si duce dupa moarte.

    Nu neg faptul ca inchinerarea este mai optima mai ales in cazul generatiei actuale care nu mai putrezeste datorita otravurilor alimentare, trupul trebuie putrezi, preface tarâna din care si provine.

    Am citit pe sarite multe scrisuri a-le acest scriitor incinerat, mânuia bine condeiul, se pare ca a fost si ramas o persoana controversata. Pe mine ma lasa rece moartea sa, si când era in viata il evitam pe cât era cu putina, chiar si versurile expuse de dvs le-am sarit, nu-mi explic retinerea, dar stiu ca ea trebuie mentinuta, niciodata nu am dat gres când am ascultat de vocea interioara. Faptul ca a optat pentru incinerare mi-a confirmat retinerea mea de pâna cum fata de el. A fost un scriitor bun, asta o recunosc si eu, dar el era superb doar pentru o anumita categorie care pe buna dreptate il si regreta. In rest.. dincolo sa-i fie dupa cum si-a asezat aici

  2. Da.. uite domne am preluat ceva din Cotidianul, citez

    ——–
    „Partid, desăvârşită frumuseţe,/ şi cântec ce pe buze arde viu,/ Aş vrea să-ţi fiu un steag de tinereţe/ şi braţ apărător aş vrea să-ţi fiu./ Că eşti lumina ce ne dai putere/şi inima ce bate viu în piept,/ Partid – pilon susţinător de ere/ şi-al ţării, pe un drum dens şi drept” (Mircea Micu, „Viaţa Studenţească”, anul XXV, nr.18, 6 mai 1981, p. 7).

    ——————

    S-a tinut de cuvânt omul.

  3. Iar cuvântul s-a tinut si el de implinire intocmai cum la si rostit, ce a fost bagat in sufletele pionerilor obligati invata… ehe… vai de cei ce se joaca cu cuvântul…

  4. @Octavian Mihăescu: De unde nu ştiţi dumneavoastră că scriitorul a fost de la bun început de altă religie sau cult? Indiferent de asta, refuz să cred că noi, oamenii, am fost făcuţi de Dumnezei diferiţi şi că ne-am duce după moarte la Dumnezei diferiţi…
    Şi oricum, dumneavoastră insinuaţi că e de neiertat faptul că a scris o poezie proletcultistă sau două-trei. Dacă scria 100 sau 200, ca alţii? Ce-i drept, e totuşi de suspect ca scriitor deja consacrat să scrii în anul de graţie 1981 o poezie proletcultistă, în condiţiile în care după 1971 n-a reuşit să redevină obligatoriu realismul socialist. Dar poate peste 60% din poeţii români ce au trecut prin perioada comunistă n-au reuşit să nu semneze măcar un text dintr-ăsta “păcătos”, dar, la urma urmei, ar trebui să-i apreciem pe unii pentru faptul că au putut să nu rămâne în mocirla proletcultismului, chiar şi Dan Deşliu începuse la un moment dat să scrie poezii despre dinozauri, dar de iertat poate că nu l-a iertat mai nimeni… Mă înşel eu dacă spun că Iisus Hristos a fost adept al iertării?

  5. Incinerarea nu e practica crestina? Ce prostie! Atunci sa-mi explice cineva de ce dupa Conciliul Vatican II Biserica Romano-Catolica permite serviciul religios la incinerari. Catolicii nu sunt crestini?!!!! Oare doar ortodocsii sunt crestini??????!!!! Noi sustinem in mod public incinerarea: http://www.incinerareamurg.ro