Tamara Andrucovici, emigrată, debutează în România cu un mic roman. Trezirea la realitate prin electroşocuri

Marţi, 27 iulie 2010. Scriam că fiul meu are, totuşi… părinţi scriitori – şi că nu se ştie niciodată dacă, o dată şi o dată n-o să se trezească la masa de scris, degeaba refuză azi să audă de literatură („din care nu se câştigă nimic, din contră, dai tu bani să-ţi cumperi propria carte de la editor, să poţi să o împarţi prietenilor”). În definitiv, Laurenţiu, fiul, a început cu poezie (în liceu) şi ar putea să continue cu proză, experienţa vieţii lui ajungându-i să aibă subiect pentru un roman sentimental. Aţi înţeles, afirmaţia de mai sus e numai un „pretext de discuţie”, să prezint fiica unei perechi de scriitori (Vasile Andru şi Irene Talaban, amândoi prozatori) – anume, Tamara Andrucovici. Andrucovici e numele de familie al scriitorului Vasile Andru – e nume de bucovinean (fiica lui idolatrizează Bucovina). Acum o săptămâna am fost invitat să particip la lansarea debutului fiicei celor doi scriitori. Vasile Andru, foto, pensionat de la redacţia Viaţa Românească, locuieşte mai mult în străinătate, a vizitat toate ţările posibile, mergând pe filieră religioasă – el este un promotor al isihasmului literar, isihasm preluat de la călugării de pe Muntele Athos (are enorm de mulţi adepţi, ţine cursuri de isihasm nu numai în ţară, ci şi în străinătate, invitat oficial; dar are şi contestatari agresivi în România, în rândul călugărilor ortodocşi „neecumenici”, care în mod fals îl consideră, după nume, un evreu răspopit; cred că e unul dintre cei mai vânduţi scriitori români). Vasile Andru a fost şi un practician al experimentelor spirituale (le spune „practici sapienţiale”), declarând că e în căutarea unei „arte de a trăi, în care sacrul e chemat să regenereze fiinţa”. El fiind convins că pentru îndreptarea destinului există terapii (că destinul nu e un dat inflexibil), e obsedat de „optimizarea umană”. Vasile Andru este preocupat de ideile şi curentele de spirit contemplative (cum sunt cele despre isihasm) şi a cultivat „practica liniştii”. Altfel, Vasile Andru este un prozator important, a fost considerat un precursor al textualismului optzecist. Dinspre Irene Talaban, soţia lui, foto, emigrată cu fiica în Franţa – nu ştiu mai nimic, înainte de Revoluţie m-a intrigat numele ei atunci când i-am citit un roman experimental „ciudat” (este doctor în psihologie clinică şi psihopatologie; a publicat în România, în 2005, o carte de mărturisiri de psihanalist, iar în 1999 a publicat în Franţa o carte despre teroarea comunistă, din punctul de vedere al psihologului, plusând pe „experimentul de la Piteşti”)… Am insistat fugitiv asupra părinţilor prozatori, atât de speciali (cu cărţi publicate care exced demersul literar, căutând drumul spre suflet prin psihanaliză sau prin isihasm), ai Tamarei Andrucovici. În 2010 Vasile Andru i-a publicat fiicei lui, Tamara, un roman la Editura Paralela 45, intitulat: „Tu ai palma cât o ţară” – un roman doar de 80 de pagini (cartea cuprinde şi varianta franceză a romanului; de altfel, romanul a fost tradus din franceză de Vasile Andru). Tamara Andrucovici, foto, e născută la Bucureşti pe 12 mai 1984, de la 7 ani trăieşte în Franţa (unde s-a stabilit mama ei), azi e înscrisă la un masterat de germană la Sorbona. A învăţat atât de profund limba franceză, încât se teme să mai scrie în limba română, să nu greşească – aşa că scrie numai în franceză teatru (e pasionată îndeosebi de teatru) şi povestiri… La lansarea de acum o săptămână de la Casa Monteoru (sediu, încă, al Uniunii Scriitorilor), în faţa unor prieteni ai lui Vasile Andru, au prezentat romanul patru scriitori, luând în serios debutul Tamarei Andrucovici (venită special de la Paris cu avionul, îmi imaginez că a fost dezamăgită, audienţa fiind „ca la români”). Poeta Simona Grazia Dima (care e şi un cronicar literar), foto, e convinsă că avem de a face cu un prozator înnăscut, a vorbit de întâmplări contradictorii în romanul de debut, de decadenţa unor moravuri (Tamara Andrucovici având experienţa şcolilor franceze pline de „ciudaţi”), iubire distorsionată faţă de România (pe care numai un emigrant o poate avea; se referea la acel patriotism al românului plecat definitiv din ţară, care tânjeşte după locurile natale până la moarte). Radu Voinescu a avut reţineri legate de traducerea romanului, Vasile Andru a recunoscut că l-a tradus greu din motive sentimentale. Tot criticul Radu Voinescu, foto, a vorbit de tonul suprarealist al romanului Tamarei, greu de citit, care ar trebui să fie o piesă de teatru. Radu Comănescu (prezentat de Vasile Andru ca mare enciclopedist, „care a epuizat fenomenul masoneriei mondiale”; e angajat la Radio România şi are cărţi despre paranormalul de fiecare zi), foto, a spus că romanul Tamarei e un strigăt de disperare, al unui suflet chinuit, care-şi rezolvă durerile prin arhetipuri (stare psihică personală versus traume ale veacului), că violenţa sexuală e la modă „şi durerea care nu se mai termină” (că e o sinucidere continuă, de la un capitol la altul), şi că romanul „nu oferă soluţii”. Mai mult, Comănescu (căruia eu i-am spus mereu Comăneanu, având o memorie falsă) a făcut caz de pierderea patriotismului la românii din ţară, că avem modele false la toate nivelurile şi că ne autodistrugem ca popor… În sfârşit, Vasile Andru a rugat cititorii să reţină partea terapeutică a mărturisirii Tamarei, că ea e soluţia, vindecarea prin scris… Am fost invitat să pun şi eu câteva lucruri, poate le voi prezenta „la general”, ca subiecte separate, aici. N-am stat până la sfârşitul lansării, după o oră şi jumătate am plecat (aveam alt program; de fapt, la o lansare nu rezist decât o oră şi jumătate). Am înţeles că Tamara îşi povesteşte experienţe ale tinereţii ei petrecute la Paris, printre drogaţi şi alcoolici. Pentru uzul cititorului normal curios, reţin din romanul o secvenţă legată de electroşocuri, singurele care mai asigură trezirea la realitate a noii generaţii „apocaliptice”, dezamăgită de tot ce o înconjoară:

Tainele electricităţii: Tot nu ştim încă cum funcţionează! În detaliu, curentul electric este trimis timp de 3 la 6 secunde în creier. Provoacă atunci un fel de criză de epilepsie care durează între 20 şi 25 de secunde. Acest lucru va reuşi să modifice „plasticitatea neuronală”. Creierul funcţionează datorită miilor de impulsuri electrice schimbate între neuroni (le putem măsura datorită faimoasei electroencefalograme). Descărcarea va stimula în aşa fel neuronii şi va uşura instaurarea unor noi conexiuni. Acest lucru va avea un impact direct asupra unor tulburări afective. Un tratament fără riscuri! Trebuie să amintim că această tehnică nu este periculoasă. Mai întâi, nu este dureroasă; pacientul este anesteziat. Este chiar „paralizat”; adică i se administrează o substanţă care împiedică contracţiile musculare, care pot fi periculoase. Pe urmă, trebuie să subliniem că şocurile electrice nu provoacă leziuni cerebrale… Singurul risc este cel legat de anestezia generală. Efectele secundare de notat sunt mici „uitări” imediat după şedinţe. Dar nu vă panicaţi, amintirile revin în câteva zile. Şi nici vorbă să vi se impună electroşocuri: un consimţământ scris al pacientului este indispensabil. În momentul în care antidepresivele sunt în declin, electroşocurile vor cunoaşte oare a doua tinereţe?

Tamara Andrucovici