0
2 comments

Luni, 13 septembrie 2010. Am schimbat iar o vorbă la telefon cu prozatorul Vasile Andru (precursorul prozatorilor optzecişti, un reper în proza contemporană), maestru în psihoterapia isihastă (şi mai mult, teoretician în „terapia destinului”), pe 23 septembrie pleacă în Japonia, invitat la nu ştiu ce congres, vrea să rămână cât mai mult timp în Japonia, să-i studieze spiritualitatea ieşită din comun (toate ţările insulare au civilizaţii aparte, dar japonezii sunt bănuiţi că au în ei sămânţă extraterestră).

Am mai scris aici în ultima vreme despre două cărţi ale unor autori pe care Vasile Andru le-a îngrijit sau tradus şi publicat la Editura Paralela 45 (unde coordonează o colecţie) – una, o antologie din Ronald Gasparic (ucis la 21 de ani) şi alta, a fiicei lui, care scrie în franceză (trăieşte la Paris, e cetăţean francez; fiică din prima căsătorie, cu prozatoarea Irene Talaban), Tamara Andrucovici. Am participat la lansarea lor la Bucureşti, invitat de Vasile Andru (îmi e imposibil să-l refuz, îi admir statura morală, îl consider un mare scriitor bucovinean, mi-a fost un coleg de redacţie de-a dreptul ideal la Viaţa Românească, are o minte ascuţită, are o doctrină spirituală şi adepţi ai lui cu miile, anual stă o lună pe Muntele Athos, şi în general la mănăstiri, adică e atins de „sfinţenie” şi străbate lumea în căutarea diversităţii ortodox-isihaste, având slăbiciune pentru India; dar are şi o soţie în Noua Zeelandă). Acum două săptămâni m-a chemat la o nouă lansare, a unui discipol al lui (cursantă de o frumuseţe stranie la conferinţele despre isihasm şi terapia prin el), la Sala de Oglinzi a USR, a unei poete, Liana Viorel, cu volumul „Ananda” – apărut la aceeaşi Editură Paralela 45 (a lui Călin Vlasie). Regret că nu am date biografice despre Liana Viorel, e de o discreţie desăvârşită, nu există nici pe Internet (am căutat-o pe Google; nici măcar o poză nu a fost reţinută; sper să intre pe Internet acestea pe care le public, primite de la Vasile Andru, în care Liana Viorel e între Gabriel Stănescu şi George Anca şi Vasile Andru), nu ştiu câţi ani are şi de unde se trage, nici câte cărţi a publicat, dar e membru al USR (i-am dat şi eu recomandare). Din ce am auzit la această lansare, trăieşte o a doua dragoste conjugală în Elveţia şi are un copil. Poeta Passionaria Stoicescu sublinia că Liana Viorel are avantajul distanţei faţă de ţara natală, al singurătăţii emigratului care tânjeşte. În timp ce poetul George Anca („eu vin din Australia, în India nu e posibilă tragedia, fiindcă nu există moartea”) a vorbit de lucrurile neasimilate din versurile Lianei Viorel, de poezia ei dificilă şi derutantă, „în care descopăr pasiune, nu înţelepciune, cartea ei are dedesubturi care mă tulbură, are o energie muzicală”. Natural, Vasile Andru a intervenit şi a atras atenţia asupra pânzelor freatice ale acestei cărţi, Ananda e o cheie prin Veda (prin spaţiul vedantin), din carte lipseşte religiozitatea, ea poate fi citită şi în cheia bizantin-orientală sau „cheia isihia”, în versuri există un substrat încifrat. Ajuns aici, Vasile Andru a făcut o paranteză şi a susţinut că lumea românească se confruntă azi cu un „antihinduism” care e egal „antisemitismului” (am fost obligat să-l contrazic, românii majoritari n-au habar de hinduism, nu se poate generaliza; dacă sunt reţineri în dogma ortodoxă faţă de hunduism, e normal la nivel de elită ortodoxă, mai ales în rândul călugărilor români, care-şi apără credinţa). A prezentat noua carte a Lianei Viorel şi poetul Gabriel Stănescu (emigrat şi el în SUA, stă jumătate de an în România şi editează revistele Origini şi Caiete Internaţionale de Poezie, are şi o editură, Criterion; Vasile Andru îl prezintă pe Gabriel Stănescu ca pe un „armonizator”), susţinând că pe an ce trece apare o literatură a emigraţilor români, care scriu în ţara care i-a adoptat şi publică o carte în România (aceşti emigraţi scriu în continuare în româneşte sau scriu în limba ţării de adopţie sau sunt bilingvi), la bătaie e o nouă sensibilitate – pe care, din păcate, scriitorii din România o ignoră cel mai adesea (mai ales la scriitorii român emigraţi care n-au avut un nume când au plecat din ţară). N-am putut să stau până la sfârşitul lansării (a durat două ore), să o aud şi pe Liana Viorel ce spune. Îi public mai jos versuri din această carte de poeme lungi, aleg un poem mai scurt (să vedeţi care mai sunt câştigurile sau pierderile poeziei scrise în româneşte, adaptate la tehnologia PC şi Internet):

Wordul meu îi surâde wordului tău

Cât de limpede / spun / unii / mi-e dor//

Wordul meu îl salută pe wordul tău:

Bună dimineaţa l-al nostru net –

ne daţi ori nu ne daţi? ne daţi? ne daţi?

(Cine ne monitorizează

să se bucure şi să cânte-n rând cu noi) //

Te-ai mai gândit la oferta de destin?

o vrei? nu o vrei? o vrei?

Please give me back

stufoşenia semnatică

mai ales a zilei de 15.03. //

„îi mulţumesc lui Dumnezeu că ne ţine subliniaţi”

genial (re)cunoscut: ţi-am spus / doar

Dumnezeu are grijă de noi

(şi poate Nichita Stănescu)

Promiţi?

Scrie-o binecuvântare

prin noi un

poem genial

e-nclină de-albatru

şi de rectificare

wordul meu îi surâde wodului tău, ne ţine-n charismă. Boldiţi

Liana Viorel

***

Zi de 13, zi norocoasă pentru poetul Virgil Diaconu, îmi scrie un e-mail intitulat „Semn bun”:

Draga LIS. Azi am semnat un contract de prestari servicii pe timp de un an cu Centrul, prin care ma oblig sa continui editarea Cafenelei literare. Sunt multumit ca d-ra directoarte s-a tinut de cuvant. In plus, beneficiez in continuare de biroul meu si de calculator. Le multumesc tuturor pentru sustinere. Si tie in mod special. Te astept la Cafenea.

Virgil

Mă bucur pentru poetul Virgil Diaconu (ştiţi prin ce a trecut din 16 august încoace, când a fost concediat de Centrul Cultural Piteşti). Iată că mai vin şi veşti bune, le consemnez aici ca atare.


Like it? Share with your friends!

0
2 comments

2 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.