Mă îndepărtez de actualitatea anului Apocalipsei-2012. Scriitorul-sceptic și Diavolul-Femeie. Despre elitele negative de la noi

Marți, 1 mai 2012. Așa cum scriam ieri aici, continui azi și mâine să mă îndepărtez de actualitatea anului Apocalipsei-2012, pentru o curățare pe dinlăuntru, rememorând temerile de dinaintea Apocalipsei anului 2000 – când nu s-a întâmplat nimic deosebit și totul a trecut cu bine. Se bat Textele între ele se intitulează textul meu, început ieri aici. Am scris mai departe în anul de dinaintea Apocalipsei-2000, în mai 1999:

Suntem în preajma unei nenorociri colective catastrofale? Va veni asteroidul care să ciocnească Terra? Va fi anul ăsta cutremurul cel mare? Va veni potopul, prin dereglarea axei Pământului şi revărsarea oceanelor? Se vor schimba polii planetei şi ni se va şterge memoria, civilizaţiile îşi vor uita cuceririle şi ne vom întoarce în epoca de piatră? Sau ne-am înmulţit prea mult şi a venit iar vremea autoreglării naturale, a războaielor mondiale, a milioanelor de morţi… Vechea normalitate a receptării pacifiste a realităţii s-a dus dracului, oricum, anul ăsta. Acum gândeşti “corect, drept” doar dacă aplauzi ce declară puternicii zilei (şi acoliţii lor din mass-media), adepţi ai războiului Alianţei Nord-Atlantice (NATO) în Iugoslavia, ai răzbunării antiminereşti, ai crimei politice. Deşi adevărul lor e evident strâmb “din punctul de vedere al valorilor creştin-umaniste”. Dacă te manifestezi independent şi mergi împotriva curentului oficial, eşti izolat, etichetat ca “unealtă a comunismului”, Doamne fereşte, care nu-ţi cunoşti interesele; eşti anatemizat.

*

De la începutul acestui an (1999) de dinaintea Apocalipsei-2000, mărturiseşte mai departe Scriitorul-sceptic, Diavolul-Femeie (care şi-a deschis, în urmă cu un an şi jumătate, o cârciumă de lux “cu specific irlandez”, imediat sub apartamentul meu la bloc, la parter; proprietara e din Israel) a trecut la represalii “legale”. Nu era de ajuns că trăiesc în plin infern (cu muzică dată la maximum non-stop, care face să vibreze pereţii, cu mirosuri irespirabile de mâncare de la bucătăria cârciumii, cu urlete de beţivi şi descărcări bubuitoare de butoaie de aluminiu cu bere), acum mai trebuia să mi se deschidă şi un proces civil, să-i plătesc despăgubiri de 15 milioane de lei (când salariul meu lunar e de 1 milion de lei) cârciumii ăsteia nenorocite, pentru “stricăciuni şi reparaţii”, am primul termen pe 19 mai 1999… Nu mai rezist cu nervii, ce să fac?

– Eu aş putea să vă dau un sfat, intervine Ucenicul (din sinele meu), să încercaţi, cine ştie… Să mergeţi să vă închinaţi şi să vă rugaţi nouă zile la rând la cimitirul Bellu-Catolic, la cele trei morminte care fac minuni. Acum, după ce s-a închinat şi Papa Paul al II-lea, pe 8 mai 1999, la acest cimitir… O să fiţi pus la încercare de Dumnezeu, aveţi grijă. Eu, când am fost la mormintele astea, nu v-am spus, m-am dus fără să simţiţi, v-am lăsat de fiecare dată la masa de scris, “eraţi în transa aceea, a definitivării unui roman”… M-am dus la morminte şi în a treia zi am orbit, mi s-au ulcerat brusc pleoapele, nu mai vedeam la nici un metru şi durerile erau îngrozitoare, dar nu m-am dat de gol. E între ele un mormânt al unui copil găsit mort pe aleile cimitirului Bellu-Catolic, un copil care avea aripi din naştere… Pe cuvântul meu că nu mint, avea aripi, ştie tot Bucureştiul!

Te cred, Ucenicule, îi răspunde Scriitorul-sceptic, avea aripi, nu trebuie să-ţi dai cuvântul de onoare. Dar puteai să mă iei şi pe mine când te-ai dus, puteam să renunţ la scris proză. Totuşi… ai reflectat bine? Poate ai orbit fiindcă nu trebuia să te duci în cimitirul catolic, o dată ce eu sunt ortodox. Ca ortodox, eu voi fi ascultat? Nu, nu vreau să ştiu dacă ţi-a mers bine după ce te-ai dus nouă zile la mormintele care fac minuni în cimitirul Bellu-Catolic. Ar fi trebuit să simt singur când ai dispărut, doar eşti carne din carnea mea, Ucenic din mine însumi, din propria-mi conştiinţă, nu? Ştii că mi-au dat lacrimile când a venit Papa Ioan Paul al II-lea în România, invitat de Patriarhul nostru, al ortodocşilor, Teoctist – a fost cel mai bun lucru ce i s-a întâmplat României de la Revoluţie… Cu siguranţă, şi cerurile s-au bucurat că şi-au dat mâna creştinii…

Apropo: am rămas cu gura căscată când l-am auzit pe Papă că-i spune României, pe 7 mai 1999, “Grădina Maicii Domnului”. (Am mai spus asta aici, și o voi repeta de câte ori voi simți că o iau razna) Ia bine aminte: în ianuarie 1997, tocmai în Zair, o bătrână analfabetă a avut o revelaţie, în care spiritul părintelui bisericii creştine locale (kimbanguiste, după numele unui profet negru, Simion Kimbangu, care a trăit pe aceste meleaguri africane în perioada 1887-1951) i-a repetat: “Locul ales de Dumnezeu pentru a-şi arăta puterea sa pe pământ va fi România. Aici va flutura un adevărat drapel al credinţei”! Bineînţeles, bătrâna nu auzise până atunci de existenţa României. Asta s-a întâmplat după ce, în alt colţ al lumii, un vizionar indian (care nici el  nu auzise de ţara noastră) a propovăduit acelaşi lucru, că România e pământ sfânt.

E o minune astrală la mijloc? Nu vreau să-mi bat acum capul cu asta, însă, altceva mă arde. Îmi trebuie un avocat acum, Ucenicule, pentru procesul cu cârciumarii – şi n-am nici bani, nici relaţii, nici nervi să fac faţă, e vai de capul meu… Am fost asigurat că voi pierde procesul, deoarece cârciumarii vor cumpăra cu valută judecătorul… îţi dai seama, nu mai cred în nimic, nici în adevăr sau în noroc, nici în cei desăvârşiţi. Poate de aceea a pus Diavolul-Femeie ochii pe mine, fiindcă nu m-ai luat cu tine, la mormintele care fac minuni… Poate mă conduci mâine la aceste morminte…

(Va urma)

Liviu Ioan Stoiciu

***

Să rămân în actualitatea de la noi, public în două părți un articol al prozatorului Mihai Sin de la Târgu Mureș (intrat în penumbră datorită felului său incomod de a scrie și a gândi), din excelenta revistă de atitudine Asymetria.ro (de la Paris, proprietate a poetului și eseistului Dan Culcer):

Rețele

Pe la mijlocul anilor ’90, cred, am scris un articol, pare-mi-se (aproximez, aproximez) în “ Luceafărul “, în care vorbeam, pentru întâia oară în România (aprecierea era a unui comentator ocazional “din epocă”) despre “elitele negative” de la noi. Nu mă mândresc cu acest termen, aş fi preferat să nu-l folosesc niciodată. Pe de altă parte, termenul pare a fi un nonsens: elitele sunt elite şi atât, nu “pozitive” sau   „negative”. Şi totuşi, cred şi acum că “elitele” noastre sunt încă preponderent «negative», cum sunt şi în alte ţări, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi mă gândesc în primul rând la cele ex-comuniste, dar nu numai, pentru că şi în ţările foarte dezvoltate sau «civilizate» (cum le numesc foarte adesea chiar reprezentanţi ai elitei noastre negative, ca şi numeroşi trepăduşi ce roiesc în jurul lor, asemenea «sateliţilor» atraşi de «centrele de putere») au apărut astfel de elite, mai ales generate şi ocrotite de ofensiva globalizantă, care are, într-un anumit fel, aceleaşi scopuri ca şi comunismul, cu idealul «revoluţiei mondiale» al «Internaţionalelor» sale, desigur în alt context istoric. Dar, trebuie spus, e limpede că în cazul ţărilor foarte dezvoltate, adevăratele elite sunt încă preponderente, ele cunoscându-şi foarte bine misiunea de apărare a intereselor naţionale, chiar şi atunci când «discursul» lor pare a fi orientat în altă direcţie. „Cazanul” omenirii stă să dea în clocot, şi nu de ieri, alaltăieri, iar în condiţiile astea, mai fiecare încearcă să scape, punându-se la adăpost, trişând, păcălindu-i sau chiar distrugându-i pe alţii ca să-i fie lui mai bine. Când am scris „fiecare” am avut în vedere indivizi, dar mai ales state, naţiuni, popoare, „minorităţi”, clase şi pături sociale, grupuri de interese şi influenţă – cunoscute, mai discrete sau aproape cu desăvârşire necunoscute. Căci „majoritatea”, mai în toată lumea, în pofida faptului că pare tot mai neliniştită, mai conştientă, agitată de tot felul de curente de gândire, dar mai ales de atitudine, despre care e greu să te pronunţi de unde vin şi încotro se duc,  rămâne încă ceea ce a fost întotdeauna – o „turmă” care-şi aşteaptă păstorii, mai „calificaţi” sau impostori, mai „şcoliţi” sau amatori, mai „inspiraţi”, „charismatici” sau „bolovani” pe placul mulţimilor. „Turma” pare să-i accepte pe mai fiecare, se entuziasmează, urlă sloganuri, agită portrete, dar o parte a „fiinţei” ei rămâne la pândă, dornică de pradă, gata să-şi sfâşie foştii idoli, însetată de sânge.

A fost cândva mai bine, a fost mai multă „stabilitate”? Fiecare răspunde în felul lui, în funcţie de interese bine ascunse, extrem de rar mărturisite. în România, imediat după revoluţie, ne este de multă vreme clar că priorităţile celor care au ieşit în faţă, dornici să acceadă la Putere, au fost cu totul altele decât ar fi trebuit să fie.

Noua Putere, în diferitele ei ipostaze, care s-au succedat din ’90 şi până în prezent, a fost preocupată de consolidarea poziţiilor obţinute (şi, fireşte, cum se întâmplă la revoluţie, lupta pentru Putere înregistrează victime, cele mai multe „colaterale”, se lasă cu vărsări de sânge de care, nu-i aşa?, nimeni nu-i vinovat) şi de jefuirea avuţiei naţionale, făcută stihinic şi grosolan, prin acele „tunuri”, apoi mai organizat, mai „ştiinţific”, poate chiar mai rafinat, cum ar fi acele „mari privatizări” care s-au soldat cu şpăgi colosale, despre care media românească şi tot felul de alte informaţii avansau ideea unor sume ce depăşeau suta de miliarde de euro, numai în băncile elveţiene. Şi atâtea şi atâtea alte scandaluri financiare s-au soldat cu alte şi alte dispariţii ale unor sume imense, parcă înghiţite de neant sau de nisipuri sahariene.

Este cât se poate de clar că România este o ţară foarte bogată, şi nu săracă, din moment ce a îmbogăţit atâţia trântori (care în atâtea situaţii n-au făcut decât „efortul” de a semna nişte contracte, şi ele „secretizate”, în urma cărora ipochimenii în cauză nu numai că nu au păţit nimic, dar se plângeau de lipsă de recunoştinţă, se simţeau „nedreptăţiţi”), şmecheri şi „băieţi deştepţi”, palavragii fără substanţă care umplu seară de seară ecranele televizoarelor, neobosiţi.

Dar să nu devenim „pamfletari”, şi din aceştia am ajuns să ne prisosească, fiindcă prea puţini dintre ei sunt autentici. Ei bine, ce „priorităţi” ar fi trebuit să existe, în locul celor doar câteva înşirate mai sus? Mă limitez să amintesc doar una, dar extrem de importantă, aş zice vitală pentru o ţară ca a noastră. Imediat ce România a început să-şi creeze noi structuri, capitaliste, noii oameni ce-şi ziceau deja „conducători” ai „oamenilor”, ar fi trebuit să creeze sau măcar să sprijine crearea unor „anticorpi” naţionali, care să ne ajute să facem faţă atâtor mari pericole care au ameninţat şi ameninţă încă ţara. Dar cine erau aceştia, reprezentanţi ai noii Puteri, pentru a pretinde să se „înhame” la asemenea eforturi nobile? N-are nici un rost să răspundem. De atâta vreme, actuala clasă politică a fost hulită în fel şi chip, încât în momentul de faţă nu văd ce ar mai fi de spus, în afara unor eventuale „adjective” mai puţin sau deloc uzitate, cu care să-i „blagoslovim”. Dar astea sunt fleacuri care nu-i mai tulbură câtuşi de puţin, şi se pare că „fatalitatea” va funcţiona pe mai departe: „ăştia e oamenii, cu ăştia defilăm”, fie că vrem, fie că nu vrem.

Şi dacă nu ei, cine ar fi trebuit să ne „lumineze”, din ’90 încoace? Păi, am mai avut ocazia să o spun, chestia asta ar fi putut s-o facă liderii de opinie intelectuală, „directorii de conştiinţă”, „boieri ai minţii” care s-au autointitulat şi autoînscăunat astfel. Dar şi ei, bieţii (şi până la un punct, putem să-i înţelegem) au avut şi au încă alte preocupări şi „urgenţe” Ei, oameni umblaţi şi citiţi, ar fi trebuit să ştie că societatea capitalistă (până una alta, e adevărat, cea mai democrată şi mai funcţională), nu e totuşi, în ansamblul ei, o societate de binefacere şi nici o „instanţă morală”. Cum am mai spus într-un alt articol, a aştepta fie şi doar „puţină înţelegere” din partea Occidentului (n-am încotro, mă văd obligat să folosesc acest termen generic, deşi spaţiul respectiv e departe de a fi atât de omogen pe cât se crede) s-a dovedit a fi o mare naivitate a celor abia ieşiţi din infernul socialismului şi bolşevismului. Dar „elita negativă” a provocat, neobosită, multă confuzie printre români (oricum, lumea românească era şi este încă mai încâlcită decât oricând) şi a răspândit tone de defetism (despre care voi mai scrie cu altă ocazie). M-am întrebat de multe ori de ce totuşi aceste pretinse „vârfuri” ale intelighenţiei, dacă nu cumva, într-o vreme a paranoiei dezlănţuite, de-a dreptul „piscuri”, au avut şi unii au încă prestaţii lamentabile pe temele sociale, politice şi naţionale majore ale societăţii româneşti. O explicaţie ar fi că, poate cei mai mulţi dintre ei erau la momentul acela oameni de bibliotecă, care n-aveau habar de realitatea unei Românii profunde, decât la modul superficial. N-ar fi fost poate nici un necaz, dacă ar fi rămas în tihna bibliotecilor, dar ei au ieşit sau au fost scoşi în faţă, explicând de dimineaţa până noaptea târziu cum devine chestia în absolut toate problemele majore care preocupa, uneori până la durere şi disperare, lumea românească. Şi, cum am spus deja, în loc să clarifice, să limpezească ceva, semănau confuzie.  O altă explicaţie ar fi aceea a intereselor- de cele mai multe ori meschine, bicisnice sau „înduioşător” de ticăloase. Dau un singur exemplu: după revoluţie, au funcţionat o vreme „bursele Soros”, prin care mari intelectuali, dar şi alţii, lipsiţi de merite reale în cultura română, erau „răsplătiţi” cu sume lunare de 50, 100, 150 sau cel mult 2oo de dolari. Şi acum mi-e jenă pentru aceste „liste ale ruşinii”, cum mi s-au părut atunci când s-au publicat în ziare. Dacă pentru unii am avut înţelegere (cazul lui Mircea Ivănescu, un mare poet pentru care lumea adevărată era doar cea a poeziei lui sau universul unor mari scriitori străini pe care i-a tradus), în cazul celor mai mulţi era vorba de cu totul altceva, şi nu era deloc dificil pe vremea aceea să observi cum deveniseră „răspândaci” (termen foarte răspândit pe atunci) ai ideilor sorosiste. Pe de altă parte, „elita negativă” s-a dovedit răzbunătoare, autoare morală a unor gesturi şi acţiuni pline de cruzime şi nu voi uita niciodată campania ca o „execuţie” publică prin care a fost „lichidat” Valeriu Cristea.

Mihai Sin