Când intervine „factorul politic” și se alege praful de Premiul Național pentru Proză „Ion Creangă”. Scriitorii, azi, victime ale politicienilor? În memoria „portarului Virgil” de la Uniunea Scriitorilor

25 aprilie 2019, Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Cina cea de Taină, adică aşezarea Sfintei Cuminecături: ,,Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi întru pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, intru Sângele Meu, care se varsă pentru voi.” (LUCA 22,19-20).

Azi, Denia celor 12 Evanghelii, Rugăciunea cea mai presus de fire, în Grădina Getsimani, Spălarea picioarelor ucenicilor. Și Trădarea Domnului de către Iuda: ,,Şi pe când vorbea încă, iată a sosit Iuda, unul dintre cei doisprezece, şi împreună cu el mulţime multă, cu săbii şi cu ciomege, de la arhierei şi de la bătrânii poporului. Iar vânzătorul le-a dat semn, zicând: Pe care-L voi săruta, Acela este! Puneţi mâna pe El. Şi îndată, apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat. Iar Iisus i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? Atunci ei, apropiindu-se, au pus mâinile pe Iisus şi L-au prins.” (MATEI 26,47-50)… Trădarea.

Trădarea idealurilor… Ieri am citit (pe contul Facebook al lui Adrian Alui Gheorghe), consternat de-a dreptul (inițial m-am gândit că e o glumă de 1 aprilie cu efect întârziat), că Premiul Național pentru Proză „Ion Creangă”, în noua sa ediție (acordat anual la Humulești de un juriu condus de Nicolae Manolescu; citiți scrisoarea președintelui juriului aici, dați click pe fotografie, dacă nu e vizibilă), care trebuia să fie acordat în 17-18 mai 2019, vezi, a fost pus sub semnul întrebării. Laureatul primește bani mulți publici (25.000 de lei), criticul Cristian Livescu, care a reluat acest premiu național pentru proză, e dispus să-l îngroape?

Mi se rupe inima că prozatorii români ar putea să rămână fără acest premiu național (poeții au de câțiva ani, pe lângă deja „clasicul” Premiu Național Eminescu, alte două premii naționale, care poartă numele lui Lucian Blaga și Tudor Arghezi, patronate tot de jurii ale Uniunii Scriitorilor, președinte Nicolae Manolescu). În anii `90 acest premiu național de proză a fost inițiat de Adrian Alui Gheorghe, vedeți fotografia unui articol (o puteți mări și citi, repet, dând click pe ea) despre edițiile lui, oprite din lipsă de finanțare.

În acest an, 2019, a intervenit incredibil „factorul politic”, nemulțumit de alegerea juriului (cu premierea lui Livius Ciocârlie)! Nici nu știu cum să denumesc o asemenea acțiune – trădare (apropo de Joia Mare, când scriu aici)? Trădare a interesului public, un politician contestând profesionalismul critic al unui juriu literar. Cum poate un consilier-politician din Consiliul Județean Neamț (amator în plan literar, însă președinte al comisiei de cultură județene; nu știu ce culoare politică are) să refuze alegerea premiatului național pentru proză de către un juriu al Uniunii Scriitorilor? Îmi e imposibil să înțeleg, n-am mai pomenit. Au ajuns politicienii să conteste azi și valorile literaturii române? Citez din articolul pomenit, apărut în „Mesagerul de Neamț”: Miron Radu Tudorel, într-o convorbire telefonică, a refuzat să dea amănunte, spunând doar că cel care ar fi trebuit să ia premiul nu ar fi demn de acest titlu, iar Uniunea Scriitorilor și dl. Manolescu n-au decât să se retragă din proiect! Ceea ce au și făcut. Răspunsul președintelui Uniunii Scriitorilor din România este scurt, clar și la obiect. Uniunea și-a retras nominalizările, nu-și mai leagă numele de proiectul de la Piatra Neamț și acuză „imixtiunile inadmisibile” ale unui consilier județean față de decizia juriului, luată în majoritate covârșitoare (doar Cristian Livescu, apropiat de-al lui Miron Radu Tudorel pe linie de partid și nu numai, a votat împotrivă). Nicolae Manolescu își anunță demisia din juriu, deopotrivă cu alți cinci colegi. Greu de crezut că vor rămâne și ceilalți. Triste vremuri, scriitorii au ajuns să fie victime ale politicienilor (subliniam într-un comentariu pe Facebook), e de netolerat, e condamnabil.

***

Tot ieri, pe Facebook, în cu totul altă ordine de idei, am văzut la Daniel Cristea-Enache (care făcea parte din juriul Premiului Național „Ion Creangă”, dacă tot veni vorba) – scrie impresionant despre un nescriitor, „Virgil”, portar la Uniunea Scriitorilor: A murit un coleg al meu de la Uniunea Scriitorilor. Era portar și se numea Păun Constantin Tarantoc; dar toată lumea îi spunea dom’ Virgil. Vineri seara, după ce m-am întors la Uniune de la înregistrarea de la Nașul TV, dom’ Virgil mi-a bătut în ușa biroului și am stat de vorbă. Era, ca de obicei, vesel și pus pe glume și poante. Mă simpatiza – iar simpatia era reciprocă. Curând după aceea, a murit. Întâlnirea noastră de vineri a fost ultima; și parcă ar fi vrut să-și ia rămas bun. Dumnezeu să-l odihnească pe dom’ Virgil, un om bun și luminos care m-a onorat cu prietenia lui. Mă alătur tristeții pierderii unui iubitor de scriitori, a lui „Virgil” (nu voia nicicum să-și spună numele). Cu ani în urmă am scris despre el, îl simpatizam:

„Portarul Virgil” și ștergerea urmelor trecerii scriitorului român pe această lume

Într-o zi de miercuri, când apare la redacție săptămânalul România literară (și exemplarele gratuite sunt împărțite și între angajații USR, redacția revistei fiind în același sediu cu conducerea și administrația USR, în Calea Victoriei 133, în anexa Casei Vernescu), la finalul lunii ianuarie 2014, „Portarul Virgil” mi-a citit pe hol un citat. Avea România literară nr. 5 / 2014, citatul era citit de pe ultima pagină a revistei, de la „Ochiul magic”. Lasă că m-a mirat interesul lui pentru lectură critică – și nu una oarecare, România literară fiind pusă la cale, totuși, pentru minți sofisticate. Pe „Portarul Virgil” îl știu „din vedere” demult, l-am tot întâlnit pe la USR, la fostul sediu din Casa Monteoru, îndeosebi, și apoi aici, unde s-a mutat sediul USR, în anexa Casei Vernescu, „angajat bun la toate”, nu numai ca portar (eu am fost primit în USR imediat după Revoluție): l-am întrebat care e numele lui, după ce mi-a citit febril citatul pomenit, îl știam numai de „Virgil”, mi-a răspuns că nu contează, e anonim, el e numai „Portarul Virgil”, motiv să scriu aici Portarul cu literă mare (timid cum sunt, rar intru în vorbă cu angajații USR, numai dacă ei au ceva să-mi comunice; dar îi salut cu prietenie mereu, sunt drăguți, politicoși, amabili; altfel, eu stau de regulă în banca mea, izolat, tăcut, nu dau peste nimeni, nici peste cei din conducerea operativă, nici din administrația USR, cu atât mai puțin nu deranjez redacțiile aflate în anexa Casei Vernescu, de la Luceafărul la România literară, Secolul 21, Memoria sau editurile Cartea Românească și Casa de Pariuri Literare; nu știu dacă mai au redacții la sediul USR revista Contrapunct, după procesul deschis de redactorul-șef Ioan Vieru împotriva USR, care a încercat să o evacueze, și revista Jurnalul literar, după dispariția redactorului-șef N. Florescu; știți că redacția Viața Românească s-a mutat aici de anul trecut)…

Ce mi-a citit „Portarul Virgil” – că „Nu omul care are prea puţin, ci omul care vrea mai mult este sărac”, citându-l pe președintele atipic al Uruguayului, José Mujica: „fost luptător în Tupamaros (gherilă urbană fondată în anii ’60), închis aproape 15 ani şi în timpul dictaturii militare (1973 – 85); Mujica nu iubeşte luxul (îşi donează aproape întreg salariul, conduce un Volkswagen Beetle) şi declară că doreşte să adopte mai mulţi copii la terminarea mandatului său, anul acesta; cu toate acestea, Mujica refuză eticheta care i-a fost aplicată, de cel mai sărac preşedinte”… Ați reținut? Nu omul care are prea puţin, ci omul care vrea mai mult este sărac. „Portarul Virgil” voia să știe dacă eu sunt de acord. Mai apoi a venit la mine la birou și mi-a dat un exemplu semnificativ, care l-a pus pe gânduri, e o întâmplare reală. Mi-a povestit că în urmă cu doi ani, la fostul sediu al USR, la Casa Monteoru, când a venit la serviciu, seara (în schimbul de noapte, portar) a descoperit, pus pe catafalc, în sicriu de lux, trupul unei mari scriitoare (dar nu-și amintea numele ei; și-a dat seama că era o mare scriitoare, fiindcă era înconjurată numai de medalii și premii, inclusiv primite din străinătate), la parter, în fostul restaurant al scriitorilor (nu pe hol; actuala conducere a USR a evitat să expună scriitori morți pe holul mare de la intrare, să nu stânjenească firile emotive, în treacăt pe acolo).

„Portarul Virgil” s-a mirat atunci că marea scriitoare răposată nu era vegheată de nimeni. I s-a făcut milă, a căutat o găleată, în care a pus nisip, a cumpărat lumânări și i le-a aprins la cap. Natural, a băut și o votcă, să prindă curaj, ținând cont că era singur cu o moartă și căzuse întunericul… La un moment dat a apărut o pereche de tineri, rude probabil (poate chiar moștenitori ai marii noastre scriitoare), care au pus de jur împrejurul catafalcului, la întâmplare, alte diplome și trofee, ordine și distincții (repet, inclusiv primite din străinătate; bănuiesc, începând cu Franța), plus cărți ale dispărutei (cine o fi fost). „Portarul Virgil” s-a mirat că perechea de tineri l-a întrebat dacă el o păzește și peste noapte pe marea scriitoare dispărută. El a răspuns că e portar la USR – atât. Fără alte cuvinte, perechea de tineri a plecat și nu s-a mai întors, nu i-a lăsat nici măcar un leu pentru lumânările cumpărate și aprinse (e adevărat, nici nu le-a cerut, nu i-a întrebat cine sunt). Marea scriitoare moartă a rămas nevegheată, total ignorată… N-a plâns-o nimeni. A doua zi, Portarul Virgil a plecat acasă, să se odihnească după noaptea nedormită, nu știe ce s-a întâmplat mai departe cu marea scriitoare moartă, căreia nu-i mai ține minte numele. Întrebarea „Portarului Virgil” era dacă povestea lui adevărată se potrivește pe citatul Nu omul care are prea puţin, ci omul care vrea mai mult este sărac. Are ea o morală, în definitiv, „generalizatoare”? L-am rugat să scrie despre scriitorii români, pe care el i-a tot observat atâția ani, „ca portar la USR”, fiind convins că are ce să spună, amintiri extraordinare. „Portarul Virgil” a dat din cap sceptic, nu se încumetă să dea de gol ce știe…

Am luat seama: care mai e condiția scriitorului român de azi? Nu mi-a dat prin cap, până la acest dialog sincer cu „Portarul Virgil”, că trebuie să porți și grija… diplomelor și premiilor primite într-o viață – ce se întâmplă cu ele după ce mori? Ce s-a întâmplat cu diplomele și premiile, trofeele, ordinele și medaliile marii scriitoare dispărute? S-au aruncat în groapă, alături de cărțile ei? Dar cu manuscrisele ei? Dar cu biblioteca ei (care, cu siguranță, e de mare valoare)? Moștenitorii le-au aruncat la gunoi? Fiindcă nu-mi imaginez că Muzeul Național al Literaturii Române le-a preluat automat… Și cu atât mai puțin nu cred că se pune problema transformării casei celei dispărute în casă memorială. În condițiile în care USR n-are posibilitatea să arhiveze manuscrise ale scriitorilor care mor (nici măcar pe cele originale, nepublicate; și nici să le preia, eventual, și bibliotecile personale), iar bibliotecile publice mari (de genul celei municipale din București sau a celor județene) sunt dezinteresate să le depoziteze și exploateze (cu atât mai mult cu cât au dispărut „edițiile” și autorii nu mai sunt revalorificați după moarte). E o frenezie în a distruge tot ce e legat de un mare scriitor și după ce dispare? Să-i moară și memoria? Dacă n-ai norocul să ai un moștenitor care să iubească scriitorii, să-ți aprecieze manuscrisele și cărțile lăsate, poți să-ți iei adio – și nu mă refer neapărat la posteritate ta, meritată sau nu. Sigur, nu mai contează după ce mori nici dacă se alege praful de tot.

Eu mă iluzionez că Dumnezeu îmi va lăsa o zi, înainte să mor, să pun grămadă manuscrisele și să le dau foc, alături de diplome și premii, „trofee, ordine și medalii” („prostii” care m-au ținut în viață, ele redându-mi speranța că n-am scris degeaba; din păcate, s-au dovedit conjuncturale, odată ce mă simt antipatizat, considerat mai degrabă un scriitor controversat, pus la index), e singura soluție onorabilă. În rest, n-are decât fiul (neiubitor de literatură și de scriitori) să arunce la groapa de gunoi cărțile adunate într-o viață sau să le vândă la anticariat, să șteargă urma trecerii mele pe această lume.

16 februarie 2014. București (Revista Argeș)

Liviu Ioan Stoiciu

Tabloul din titlu e semnat de Ștefan Câlția, „Sărbătoare în mai”