1
4 comments, 393 shares, 1 point

Duminică, 16 iunie 2019. Spuneam aici, pe blog, pe 25 aprilie 2019, din titlu: Când intervine „factorul politic” și se alege praful de Premiul Național pentru Proză „Ion Creangă”. Scriitorii, azi, victime ale politicienilor? Citez pe sărite din acest text al meu: «În acest an, 2019, a intervenit incredibil „factorul politic”, nemulțumit de alegerea juriului (cu premierea lui Liviu Ciocârlie)… Un politician contestând profesionalismul critic al unui juriu literar. Cum poate un consilier-politician din Consiliul Județean Neamț (amator în plan literar, însă președinte al comisiei de cultură județene; nu știu ce culoare politică are) să refuze alegerea premiatului național pentru proză de către un juriu al Uniunii Scriitorilor? Îmi e imposibil să înțeleg, n-am mai pomenit. Au ajuns politicienii să conteste azi și valorile literaturii române?

Citez din articolul apărut în „Mesagerul de Neamț”: Miron Radu Tudorel, într-o convorbire telefonică, a refuzat să dea amănunte, spunând doar că cel care ar fi trebuit să ia premiul nu ar fi demn de acest titlu, iar Uniunea Scriitorilor și dl. Manolescu n-au decât să se retragă din proiect! Ceea ce au și făcut. Răspunsul președintelui Uniunii Scriitorilor din România este scurt, clar și la obiect. Uniunea și-a retras nominalizările, nu-și mai leagă numele de proiectul de la Piatra Neamț și acuză „imixtiunile inadmisibile” ale unui consilier județean față de decizia juriului, luată în majoritate covârșitoare (doar Cristian Livescu, apropiat de-al lui Miron Radu Tudorel pe linie de partid și nu numai, a votat împotrivă). Nicolae Manolescu își anunță demisia din juriu, deopotrivă cu alți cinci colegi. Greu de crezut că vor rămâne și ceilalți». Mai mult, subliniam: „Laureatul primește bani mulți publici (25.000 de lei), criticul Cristian Livescu, care a reluat acest premiu național pentru proză, e dispus să-l îngroape? Mi se rupe inima că prozatorii români ar putea să rămână fără acest premiu național”…

Am tot căutat pe internet (după ce Uniunea Scriitorilor a șters de pe site-ul ei nominalizările și juriul legat de Premiul Național de Proză „Ion Creangă” din acest an, acordat pentru Opera Omnia) și am găsit anunțul inițial, iată-l: În urma sondajului național făcut cu participarea unor președinți de Filiale ale U.S.R. și a celor mai reprezentativi critici literari, lista finală cu nominalizări pentru Premiul „Ion Creangă” (ediția a III-a) este, în ordine alfabetică, următoarea: Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, Gabriel Chifu (s-a recuzat), Livius Ciocârlie, Radu Cosașu, Eugen Uricaru și Varujan Vosganian. Juriul, alcătuit din Nicolae Manolescu – președinte, Daniel Cristea-Enache, Ioan Holban, Cristian Livescu, Gabriela Gheorghișor, George Neagoe, Vasile Spiridon, va hotărî, prin vot secret, laureatul din acest an, în ziua de 18 mai 2019, în cadrul unei festivități care va avea loc la Humulești. Acest mare premiu trebuia să fie acordat în 17-18 mai… Vezi M-am temut degeaba că se va desființa acest premiu Creangă.

Criticul Cristian Livescu, organizatorul (aveam să citesc tot pe internet) s-a repliat și a anunțat între timp componența unui nou juriu și a nominalizărilor (comparați singuri) la Premiul Național de Proză „Ion Creangă”, ediția a III-a: Juriul, alcătuit din acad. Nicolae Breban, acad. Mihai Cimpoi, Constantin Parascan, Bogdan Creţu, Constantin Călin, Theodor Codreanu și Cristian Livescu, a creat o listă de zece nominalizaţi la acest prestigios premiu: Gabriela Adameşteanu, Mircea Cărtărescu, Petru Cimpoeşu, Norman Manea, Bujor Nedelcovici, Dan Stanca, Radu Ţuculescu, Eugen Uricaru, Varujan Vosganian și Ileana Vulpescu. Câștigătorul va fi recompensat cu un premiu în valoare de 5.000 de euro. Bun… Ieri, minune, la Târgu Neamț (tot de pe internet aflu): Scriitorul, scenaristul, diplomatul și istoricul Eugen Uricaru (n. 11 ianuarie 1946, Buhuși, județul Bacău) este al treilea câștigător al Premiului Național pentru Proză „Ion Creangă”, Opera Omnia, instituit din anul 2017 de Consiliul Județean Neamț și Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț. Ceremonia de premiere a avut loc astăzi, 15 iunie, la Muzeul Memorial „Ion Creangă” de la Humulești. Între anii 2001-2005, Eugen Uricaru a condus Uniunea Scriitorilor din România. Premiatul a declarat că: „Am trăit la Piatra-Neamț prima copilărie”.

Las la o parte faptul că pentru mine, cel ce scrie aceste rânduri, e o noutate absolută că Eugen Uricaru e născut în județul Bacău (îl credeam ardelean, trăitor cum e de o viață la Cluj-Napoca; e adevărat, după Revoluție s-a mutat la București). Curios, pe de altă parte, pentru mine e faptul că Adrian Alui Gheorghe (cel ce a inițiat acest Premiu Național „Ion Creangă”) mi-a spus din ziua scandalului refuzării premiatului dintâi, Livius Ciocârlie (premiat de un juriu condus de Nicolae Manolescu) că la Piatra Neamț organizatorul Cristian Livescu (cu cel ce a dat banii, Consiliul Județean) îl voia premiat cu orice preț pe… Eugen Uricaru! Cu tot regretul trebuie să-mi aduc aminte că Eugen Uricaru (altfel, un prozator de primă mână și un fost președinte de Uniune a Scriitorilor pragmatic) a primit din partea Tribunalului sentința că a colaborat cu Securitatea (mai exact, că a făcut poliție politică, o acuzație îngrozitoare pentru un scriitor care se consideră un caracter public și o „conștiință a neamului”, eventual). Să fie exclusiv „factorul politic”, de care pomeneam la început, cel care împarte premiul național pentru proză „Ion Creangă”, azi? În orice caz, e bătătoare la ochi complicitatea politicienilor cu scriitorii în a impune un mare premiat anul ăsta la Târgu Neamț (la mijloc fiind totuși mulți bani publici). Pe de altă parte, anul trecut, pe vremea asta scriam un text (pentru Bucovina literară) în care pomeneam de viața literară divizată la noi de acel grup care tot contesta existența legală a Uniunii Scriitorilor și a președintelui ei, Nicolae Manolescu – redau mai jos textul. Observ acum că lucrurile sunt mai complicate, de fapt, acest premiu național acordat la Târgu Neamț în 2019 a dat de gol și o altă ruptură decât cea pomenită în text, aceea reprezentată de „tabăra Eugen Simion”, nedesprinsă din Uniunea Scriitorilor dar pusă pe baricadă adversă, mai mult sau mai puțin tacit net anti-Manolescu (membrii juriului din acest an al premiului național „Ion Creangă” sunt parte a acestei tabere; li se adaugă și nume grele, precum „membrii corespondenți ai Academiei Române” Mircea Martin și Ion Pop, să rămân doar la exemplul lor compromis în 15 ianuarie 2019 la alt premiu național, Eminescu).

Viața literară la noi, tot mai divizată

Care ar mai fi starea vieții literare la noi. În 2018 s-a tranșat ruptura dintre membrii Uniunii Scriitorilor și „douămiiști” (în majoritate în afara Uniunii Scriitorilor; unii „douămiiști”, care contează, primiți în Uniunea Scriitorilor automat după ce au primit premii ale Uniunii Scriitorilor, au demisionat după ce au fost excluși din Uniunea Scriitorilor membri ai conducerii „clonei” Uniunii Scriitorilor conduse de Cristian Teodorescu, apărută surprinzător, în numele… legalizării Uniunii Scriitorilor condusă de N. Manolescu). Poziționarea pro și contra Nicolae Manolescu (reales legal președinte al Uniunii Scriitorilor anul ăsta pentru alți cinci ani, acuzat de autoritarism și de instalare a unui clan în conducerea Uniunii Scriitorilor, care taie și spânzură conform intereselor personale) a deschis noi căi de contestare în interiorul breslei, vorbindu-se de o reformare a Uniunii Scriitorilor din România. Nu-mi dau seama dacă aducerea în fruntea breslei a „grupului de reformă” USR-Teodorescu n-ar însemna altceva decât instalarea unei găști exclusiviste (deocamdată procesele deschise reciproc pentru recunoașterea legitimității aduc mari prejudicii publice scriitorilor în general), care să-și impună propriile hachițe și criterii de selecție. De când a apărut acest „grup de reformă” condus de Cristian Teodorescu-Florin Iaru-Dan Mircea Cipariu nu vedem decât o promovare strictă a membrilor lui (și a simpatizanților lui, care-l contestă pe N. Manolescu) la toate manifestările organizate de el, inclusiv la împărțirea premiilor (săptămânalul Observator cultural a preluat steagul „grupului”; faceți o comparație a nominalizărilor la premiile Observator cultural și a nominalizărilor la Premiile Uniunii Scriitorilor, veți vedea că sunt complet paralele, nu se ating nicăieri; anul ăsta, ca excepție de la regulă, doar Ion Simuț a fost nominalizat în ambele „tabere”; e adevărat, calitatea juriilor la acordarea premiilor atârnă greu în defavoarea unor și altora; ambele premieri sunt viciate de subiectivism conjunctural; prietenii celor din juriu știu de ce, bineînțeles).

S-a ajuns la o situație inadmisibilă, nu se mai premiază valoarea unei cărți, ci autorul (și „tabăra” din care provine). Am considerat că Premiile Uniunii Scriitorilor sunt cele mai importante, de vreo cinci ani nu mai cred asta (se împart doar indulgențe, sunt autori ajunși la o vârstă care sunt răsplătiți pentru serviciile aduse Uniunii Scriitorilor, având funcții în fruntea unei filiale a Uniunii Scriitorilor sau a unei reviste literare, organizatori de tot felul de manifestări pe bani publici, cărora li se premiază cartea să poată să primească indemnizația de merit, de exemplu; sau sunt schimburi de obligații colegiale ale autorilor cu cei din jurii, prin care se premiază reciproc, în timp; cărțile rămân în plan secund, autorul contează; la fel se întâmplă la acordarea premiilor naționale de poezie pentru Opera Omnia, sau la „marile premii” ale festivalurilor organizate de filiale ale Uniunii Scriitorilor și revistele ei literare).

Motiv să anunț că de aici înainte nu voi mai scoate nici o carte, să-mi recapăt independența, să nu mai depind de preferințele, de simpatiile și antipatiile celor din juriu, mereu interesate… Rămân la masa de scris, dar nu mai public nici o carte, îmi voi trăi ultimii ani din viață departe de zbuciumul breslei). La fel, am considerat că Premiile Observator cultural („mărturii ale spiritului tânăr”, în teorie) sunt acordate pe merit, pentru cartea de valoare apărută, fără să țină cont de atitudinile publice ale autorului, pro sau contra-Manolescu — așa a fost până a apărut ruptura între Uniunea Scriitorilor și „grupul de reformă” USR-Teodorescu, când douămiiștii s-au radicalizat; azi, Premiile Observator cultural nu mai reprezintă decât tabăra pusă pe baricada adversă Uniunii Scriitorilor condusă de N. Manolescu. Mai mult decât atât, douămiiștii (în frunte cu Claudiu Komartin) au anunțat că au înscris în această primăvară la Tribunal o Ligă Literară din România (în care sunt incluși, ca fondatori chiar, scriitori care nu mai sunt tineri, excluși din Uniunea Scriitorilor-Manolescu, dar care sunt membri ai „grupului de reformă” USR-Teodorescu), natural, va fi o nouă structură scriitoricească exclusivistă, „a tinerilor”, care va avea revistele ei, premiile ei, criticii ei.

Pe de altă parte, o dată cu Uniunea Scriitorilor (cu criterii de primire ca membru al ei), pe piața literară de la noi există numai Dumnezeu știe câte alte ligi și societăți ale scriitorilor (unele de nivel național, altele de nivel regional) care au reviste ale lor, o sumedenie (apărute pe plan județean pe bani ai consiliilor locale; unele reviste sunt de calitate), au edituri și manifestări literare la care se premiază. Sunt scriitori marginalizați, dacă nu ignorați total de Uniunea Scriitorilor (din păcate, cu prea mulți „amatori”, să nu spun veleitari), care au găsit această formulă de supraviețuire în plan literar. Nimic rău, doar că trăim așa într-o viață literară toxică, conflictuală, plină de frustrări. Nu mai subliniez, legat de Uniunea Scriitorilor, care ar fi ajuns la 2.700 de membri, că zece la sută dintre ei sunt activi, prezenți la manifestări și în reviste literare… Că în rest e numai orgoliu rănit și tristețe.

31 mai 2018. BV

La titlu, foto Ioan Ciobotaru.

Ilustrații în text: „fotografii din dronă” (de pe internet).


Like it? Share with your friends!

1
4 comments, 393 shares, 1 point

4 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Unii oameni sunt neîntrecuți în a se face de râs şi, făcându-se, duc în derizoriu competiţia artistică. Trec, nu uşor, peste acest abces şi mă vait de altă boală. Student, i-am avut asistenţi, apoi lectori pe Eugen Simion şi Nicolae Manolescu. I-am apreciat şi stimat. Ei erau prieteni. De ce acum cele două minţi luminate nu se mai înţeleg, se despart chiar, creând o falie în lumea literară? Eugen Simion nu s-a opus făţiş politicii PDSR, dar, ca preşedinte al Academiei Române a reuşit, pentru literatură, ce mulţi nu au reuşit. Crede în stânga, dacă mai există aşa ceva. Nicolae Manolescu, cunoscut a fi împotriva policitii PCR, s-a apropiat de dreapta, în care crede, a candidat la președinție, a fost numit ambasador la UNESCO, este un vârf al criticii şi istoriei literare. De ce aceşti doi merituoşi ai culturii româneşti nu se înţeleg? Pentru că, neînțelegându-se, împart în două lumea literară. Împărţind-o, îi diminuează anticorpii în lupta cu intruşii politici, îi scade respectul pe care trebuie să-l impună. Trist.

    1. La nivel literar, e vorba e o rivalitate care ar trebui să fie constructivă. Istoria literară de la noi are alte asemenea exemple (unele, conflictuale pe față, altele tacite de excludere reciprocă). Marilor personalități critice le place să coalizeze în jurul lor mase de admiratori. Nicolae Manolescu are influență prin Uniunea Scriitorilor, Eugen Simion are influență prin Academia Română, poate contează și faptul că unul e de drepta și altul e de stânga (cel puțin aparent)…

  2. Scriitorii, ca şi artişii, în general, sunt ego(t)işti prin definiţie şi dornici de a se impune chiar în detrimentul altora, mai dăruiţi. A dori unitate în lumea literar-artistică este la fel de fantasmagoric precum a dori pace pe Pământ.
    PS Cum să nu ştii tu, Liviu, că Eugen Uricaru este moldovean? Aşa ceva nu se poate uita, încă de la prima cronică pe care i-a dedicat-o Laurenţiu Ulici, în 1974…

    1. Ai dreptate cu unitatea scriitoricească, viața literară e o sumă de singurătăți… Dinspre Uricaru Eugen, habar nu aveam că era moldovean dintr-un județ în care și eu am copilărit (inițial Adjud și Adjudu vechi cu Cantonul CFR 248 au făcut parte din regiunea Bacău; în 1968 au trecut la județul Vrancea). Tu ești mai atent la ce a scris Laurențiu Ulici.