Nu ştiu la ce petrecere literară am participat la Iaşi, dar îi mulţumesc doctorului Emil Stratan că mi-a deschis ochii

Duminică, 28 noimebrie 2010. M-am întors în această seară de la Iaşi, de la o manifestare nu sunt sigur că ştiu cum se numeşte, de fapt: „Festival de poezie” sau „Petrecere cu poezie”, nu s-a împărţit nici un program şi degeaba am insistat să mi se dea şi mie un afiş, să pot să mă orientez când fac aici consemnări. Mărturisesc, mi-e greu să scriu adevărul despre această a III-a ediţie (din câte am înţeles) a „Festivalului-Petrecere de poezie, prieteni şi… trufe de ciocolată”. Nu vreau să rănesc pe nimeni. Am vrut iniţial să nu scriu nimic despre această manifestare la care am participat din eroare. Nu vreau să pronunţ cuvinte precum amatorism, sau lipsă de profesionalism anume adusă pe tapet, sau „premii împărţite după ureche pentru toţi, tip Cântarea României”. Aflat în an de criză, organizatorul acestui Festival-Petrecere, Emil Stratan (în fotografie) s-a încăpăţânat să ducă mai departe steagul unei întreprinderi a lui sufleteşti extraordinare ca intenţie – el este de lăudat, şi-a făcut datoria în limitele competenţelor sale. A avut invitaţi de primă mână. Dar eu nu aveam ce să caut aici, invitat din start pe post de umplutură, adus să aplaud vedetele scriitoriceşti, gloria de doi bani a unui preşedinte de juriu, numit Alex Ştefănescu (atotprezent, pe scenă şi la tragerea sforilor din culise) şi a unui „concurs cu poeţi” fără de nici un dumnezeu. Am făcut greşeala să mă iluzionez că vin între prieteni şi că pot să ignor personaje compromise de genul unuia ca Alex Ştefănescu (şi Dan Cristea, foşti tovarăşi aflaţi în graţiile PCR-Securitate din lumea literară înainte de 1989, de proastă calitate critică, rămaşi cu aceleaşi reflexe, care chiar cred că au dreptul să dea lecţii de morală şi azi, să taie şi să spânzure în literatura română), cu care sunt în conflict deschis. Regret că n-am stat acasă. Fiindcă nu aveam nevoie de o nouă porţie de umilinţă. Am şi atenţionat de la microfon (pus să citesc patru poeme, în cadrul recitalului-„concurs”) că am venit să primesc o nouă lecţie de umilinţă la Iaşi, resemnat, înţelegând pe loc unde mă aflu, de  fapt – la o parodie publică. Mi-am dorit să mă recuz, să nu particip la „concursul” poeţilor (organizatorul îi spunea „turnir”), ci în afara concursului, dar n-am vrut să stric jocurile casei, le-am dat satisfacţia să meargă până la capăt, să văd până unde se întinde coarda. Adică am acceptat umilinţa ca pe un exerciţiu sufletesc necesar. Dar totul are o limită. La final, în cadrul oficial al unor Gale la care au curs premiile, sfidând nu numai criza, ci şi bunul simţ, am refuzat să primesc „premiul acordat pentru intransigenţă”, un afront public inutil, subtil jignitor (şi faptul că în acest juriu care mi-a dat un asemenea „premiu”, reţineţi vă rog ghilimelele, au fost şi Nichita Danilov, Ioan Es. Pop şi Ion Mureşan mă fac să-mi fie ruşine şi azi de mine însumi). Nu vreau să fiu greşit înţeles, au fost premiaţi toţi şapte concurenţii-poeţi, poeţi adevăraţi, să fie împăcată „toată lumea”, cu diplome improvizate şi… bani (alfabetic: Mircea Bârsilă, Gabriel Chifu, Denisa Comănescu, Marin Malaicu Hondrari, Aurel Pantea, Nicolae Prelipceanu şi eu), cel ce a primit „marele premiu” a fost Gabriel Chifu – l-am felicitat sincer, e alegerea ideală a unui juriu pus pe fapte mari. Voi reveni mâine, sper, cu o relatare de la această manifestare literară care pe mine m-a întristat, mi-a întărit convingerea că literatura română e reprezentată critic prin rea-credinţă şi găşti.

***

Public a şasea întrebare a poetei Lucia Negoiţă, la care am răspuns încruntat – se potriveşte cu contextul de mai sus, la 20 de ani de literatură postcomunistă şi cu o breaslă a scriitorilor divizată:

Lucia Negoiţă: 6) Dar despre breasla scriitorilor, ce credeai atunci? În anii din urmă, ştiu că ai contestat-o… De cate ori restituim ceva din atmosfera anilor cei mai aspri, din preajma Revoluţiei, amintim de celebrele plenare şi conferinţe ale scriitorilor, care se desfăşurau înaintea congreselor Partidului. O serie de luări de cuvânt – adevărate bombe – au intrat în anecdotica vremii. Pline de curaj, fără      ştiuta limbă de lemn, în care s-a vorbit despre libertatea de creaţie, despre drepturile omului… Au fost şi scriitori care au refuzat să se alinieze, să se încadreze în sistem… Unii au fost daţi afară din partid, alţii, puţini, şi-au depus carnetul roşu. În ciuda dispariţiei cenzurii, se retrăgeau cărţile incomode… Scrisul era redus la tăcere. Disidenţii s-au numărat pe degetele unei mâini… Paul Goma şi Dorin Tudoran fiind cei mai cunoscuţi.

Liviu Ioan Stoiciu: Ce credeam atunci? Adică înainte de Revoluţie? Breasla, adică Uniunea Scriitorilor din România (USR)? Am să-ţi dau un exemplu. În 1982, după ce am primit premiul USR pentru „La fanion” şi după ce mi-a apărut a doua carte de versuri, „Inima de raze”, Mircea Iorgulescu m-a invitat intru în USR (premiul USR, conform statutului, făcea să fiu primit automat în USR), mi-a dat el recomandare de primire, şi tot el mi-a făcut rost de alte recomandări, ştiu că m-a susţinut şi George Bălăiţă, aveam şi multe cronici favorabile la prima şi deja la a doua carte. Am venit să-mi depun dosarul la sediul USR (la Casa Monteoru), la preşedintele USR de atunci, D.R. Popescu – au venit cu mine Iorgulescu şi Bălăiţă, şi ce am aflat? D.R. Popescu, preşedintele USR m-a întrebat de ce nu sunt membru al… PCR şi de ce am dosar la… Securitate (mi s-a deschis dosar operativ de urmărire în 1981, după ce mi-a apărut un poem împotriva Faraonului în revista Viaţa Românească; urmărirea n-a încetat până la Revoluţie)! Astea erau problemele USR, de ce nu eram membru PCR şi de ce nu eram un oportunist? Am fost sfătuit să intru în PCR şi să mă spăşesc în faţa Securităţii…. Bineînţeles, n-am fost primit în USR până la Revoluţie, fiindcă n-am vrut să intru în PCR şi fiindcă dosarul de la Securitate a luat proporţii împotriva mea. Ba chiar din anul când eu mi-am depus dosarul de intrare în USR, a doua mea carte, „Inima de raze” (dedicată şi ea Faraonului, pe copertă avea scrise de mână şi versurile: „trage / cortina de fier: aici, în / nimica / unde zăcem în propriile noastre / excremente // păcătoşi, în / utopie”…), mi-a fost retrasă din biblioteci. În toamna anului 1989 am cerut oficial să fie constituită o uniune a scriitorilor necomunişti, apelul meu deschis a fost citit şi la Radio Europa Liberă, culmea, în 18 decembrie 1989, când deja eram cu toţii urcaţi pe aripile revoluţiei începute la Timişoara (nu ştiu cum a ajuns acest apel al meu la Europa Liberă)… Ce voiam să-ţi spun, de fapt? După 20 de ani de la Revoluţie, cum se poate comenta – ţi-au dat recomandări să intri în USR un fost turnător (Mircea Iorgulesu a fost acuzat în acest sens de CNSAS) şi un fost membru al CC al PCR (George Bălăiţă), lustrabil pentru orice funcţie. Ei doi, azi „spurcaţi moral”, mi-au vrut binele atunci când eu aveam necazuri deja cu Securitatea şi ştiau asta, dacă aş fi fost primit în USR în 1982 mi-ar fi fost mai uşor să rezist în faţa presiunilor Securităţii până la Revoluţie, aş fi avut autoritate. Cum n-am fost primit în USR, am fost vulnerabil tot timpul, n-am avut spatele acoperit la Focşani, nu s-a solidarizat nimeni, niciodată, cu acţiunile mele, am aşteptat permanent să fiu arestat şi „ascuns” (mai ales din 13 octombrie 1989, după ce am semnat oficial apelul împotriva realegerii lui N. Ceauşescu la Congresul al XIV-lea al PCR şi m-am trezit cu domiciliu forţat şi cu un proces public pe 5 decembrie 1989, instrumentat de PCR-Securitate, în faţa activului cultural din judeţ, la care mi s-a cerut să-mi retrag semnătura de pe acel apel, în mod aberant, fiindcă N. Ceauşescu fusese reales; dar voiau să aibă un motiv „legal” să mă lase pe drumuri; de altfel, am făcut parte de pe o listă a celor ce ar fi fost lichidaţi fizic dacă n-ar fi venit Revoluţia; a şi existat o tentativă de a fi ucis, aruncat din tren). Din nefericire, sub regimul dictaturii lui N. Ceauşescu scriitorii români în general nu s-au solidarizat cu scriitorii-disidenţi (atâţia câţi au fost; disidenţa e valabilă la membrii PCR; cei ca mine, nemembri PCR, am fost un opozant), iar USR s-a dovedit a fi o instituţie fără coloană vertebrală, retrogradă, dominată de PCR-Securitate, prea-plecată. Sigur, Paul Goma şi Dorin Tudoran rămân figurile cele mai luminoase ale acelor vremuri – ce folos? Amândoi preferă să trăiască în străinătate, profund dezamăgiţi nu numai de involuţia morală a regimurilor postcomuniste, ci şi a scriitorimii române (e adevărat, Dorin Tudoran a primit onoruri în România postcomunistă, pe când Paul Goma rămâne un exclus; n-am pomenit o mai mare nedreptate, lui Paul Goma ar trebui să i se ridice statuie şi el n-are parte decât de înjurături, în continuare; sper să apuc vremea când va repus în drepturi şi Paul Goma).

Pe de altă parte, am să te rog să observi că scriitorimea română a avut sute de opozanţi sub regimul lui Gh. Gheorghiu Dej, când a fost exterminată elita României – mă refer la sutele de scriitori puşcăriaşi politici. Toţi au fost încarceraţi politic deoarece erau „duşmani ai orânduirii noi”, erau scriitori cu demnitate, nu contează că după eliberare o mare parte dintre ei (dacă nu toţi, fiindcă era o obligaţie a sistemului comunist) au turnat, n-au devenit noi disidenţi sau opozanţi sub dictatura lui N. Ceauşescu. E o discuţie extrem de delicată aceasta legată de colaboraţioniştii regimului comunist, eu nu-i acuz pe turnătorii care au făcut puşcărie politică, îi acuz numai pe scriitorii care au fost profitori ai comunismului, care n-au avut niciodată de suferit şi care îşi permit şi azi să dea lecţii de morală…

PS. Public fotografii realizate la Iaşi, pe 26 şi 27 noiembrie 2010, la Festivalul-petrecere cu poezie, sunt sigur că recunoaşteţi scriitorii…