0
2 comments

Miercuri, 15 iunie 2011. A doua zi la Botoșani. Scriu de la camera de hotel (la care intru cu cartelă magnetică; numai mie trebuia să mi se întâmple, cartela azi s-a demagnetizat și am rămas ca boul la poartă nouă, neștiind ce să fac, ușa la cameră era blocată; cartela mi-a fost reîncărcată magnetic la recepție; Doina Popa a dat vina pe mine, că am ajuns să demagnetizez cartelele cu energia mea negativă, dar eu am dat vina pe furtunile geomagnetice solare, numai ele puteau să o demagnetizeze)… Numai bine, după ce m-am apucat să scriu primele cuvinte aici (plecat primul din restaurant de la cină, având simțul datoriei foarte dezvoltat; știți care datorie, asta de a scrie aici; mulțumesc Andreei Brumaru pentru încurajări, dar nu numai că nu mă descurc decât intuitiv cu laptopul fiului, dar poeții sosiți la Botoșani îmi subminează munca, îmi distrag atenția și-mi dau canoane), m-am trezit chemat din restaurant urgent la telefon de Lucian Vasiliu, că trebuie să-i cântăm ”La mulți ani!” lui Radu Florescu (a împlinit ieri 50 de ani), în numele fostului Grup de la Durău (Doina Popa, Gellu Dorian, Nicolae Sava, Cassian Maria Spiridon; lipsește Adrian Alui Gheorghe, aflat în Africa; Lucian Vasiliu era invitatul permanent, alături de Mircea A. Diaconu), am abandonat ideea să scriu această pagină de jurnal online și am coboât de la etajul IV, unde am camera. În restaurant, amiciție generală între scriitori… I-am spus lui Radu Florescu ”La mulți ani!” și l-am întrebat dacă vrea să-i și cânt. Drăguț, mi-a dat antologia cărților lui cu autograf – se intitulează ”Poeme singure” și a apărut în colecția Opera Omnia, la Tipo Moldova din Iași, 464 de pagini, coordonată de Valeriu Stancu (cu o prefață de Mircea A. Diaconu și o postfață de Ioan Holban (mi-a spus, scrupulos cum e in fire, că a adăugat două pagini cu Note biografice, mergând la o altă tipografie, din Piatra Neamț). Antologia e însoțită de o carte poștală cu fotografia lui Radu Florescu – pe ea el a scris un vers: ”Toată viața am crezut în casa răsărită din mare”… Iar Lucian Vasiliu, surâzând, mi-a repetat: ”Arăți foarte bine de când ai blog, dar știi, fiecare pe blogul lui piere”… La care Radu Florescu mi-a relatat ce a pățit (el nu scrie pe computer și bineînțeles habar nu are ce e Internetul și cu atât mai puțin ce e blogul) – a tot auzit că ăla are bloc, acela are bloc, dar al lui LIS e cel mai mare bloc! Natural, s-a mirat, știind că eu trăiesc de azi pe mâine, de unde să am eu un bloc al meu – și cel mai mare! Dar s-a gândit că am moștenit un bloc de locuințe și mi s-a schimbat viața brusc. Într-un târziu a înțeles că eu am un blog, nu un bloc, dar nu știe ce e acela un blog (motiv să se amuze prietenii comuni; e interesant, Radu Florescu are doi băieți studenți, care stau toată ziua pe Internet)… Un poem din  antologia pomenită a lui Radu Florescu, ales de Doina Popa, cât eu scriam aici:

Dar de Crăciun

într-un fel încă mai aștept ceva.

îmi plac oamenii buni care știu să se întoarcă acasă.

e singurul loc unde trăiești cu zilele tale

primite în dar de crăciun.

am ajuns până aici împărțind tuturora puțină singurătate.

călători obosiți ai unei stele apuse

lumea e plină de întunericul

care ți se lipește de haine

de suflet.

cât e ziua de lungă încerci să răzbați 

încerci o viață fără cusur

pentru care nu ești pregătit.

din tandrețe învăț rostul lumii

dar ceea ce mi se potrivește dispare încet

după o culme de deal.

Radu Florescu

La Zilele Eminescu. Întâi, am fost speriați de starea de șantier generalizat în care se află municipiul Botoșani, totul e desfundat, dezolant (acum e praf, când vin ploile e noroi). Lumea observă că se pun ”bordurile lui Videanu” și la Botoșani (e o firmă de construcții, ”Victor”, care face ravagii; se înțelege că e din curtea PDL). În această dimineață am mers la Biserica Uspenia din Botoșani (Uspenia înseamnă Adormirea Maicii Domnului, mi-a tradus Paul Aretzu, după ce l-am întrebat ce înseamnă), unde a fost botezat marele poet, din centrul vechi (las la o parte faptul că am confundat Biserica Uspenia cu Biserica Sfânta Parascheva, de lângă hotelul Rapsodia). Ne-am închinat, am aprins lumânări. La 11 am plecat cu toții, cu autocar și microbuz, la Ipotești, la Memorialul Eminescu. Fostă capelă a familiei Eminovici – la slujba de comemorare  poetului Mihai Eminescu și de pomenire a familiei acestuia, susținută de preotul paroh Valentin Tincu (el a depus și o coroană mare de flori la bustul lui Mihai Eminescu din cadrul Memorialului). De la 11.30, la Centrul Național de Studii ”Mihai Eminescu” și la Biblioteca Națională de Poezie Mihai Eminescu – amfiteatrul ”Laurențiu Ulici”, s-au deschis Zilele Eminescu, ediția iunie 2011. Distinsa traducătoare Elena Loghinovshi i-a decernat Premiul pentru traducere și promovare a operei eminesciene în străinătate basarabeanului Chiril Covaldji (azi, cetățean rus, din Moscova), Leo Butnaru a ținut un ”Laudatio”. După care s-au decernat premiile Concursului Național de Poezie și Interpretare Critică a Operei Eminesciene ”Porni Luceafărul…”, ajuns la a 30-a ediție (concurs datorat lui Gellu Dorin). Când voi avea lista premiaților, o voi publica aici (s-au dat premii ale editurilor, pentru debut în volum și premii de debut ale revistelor, pentru grupaje de versuri și eseuri). Din câte sublinia Gellu Dorian, până azi au apărut 100 de cărți de debut, de-a lungul celor 30 de ediții ale Concursului ”Porni Luceafărul”. Gellu Dorian a publicat la Editura Axa ”Antologia antologiilor Porni Luceafărul 1995-2010”, o selecție de 500 de pagini, va trebui să găsesc o zi să o citesc… A urmat un recital al poeților premiați și prezentarea acestei antologii a Concursului. S-a mers la ora 13.15 la Muzeul tematic Mihai Eminescu, din cadrul Memorialului de la Ipotești, s-a vernisat expoziția ”Clipa ce ni s-a dat. Eminescu, reflexii ale teofaniei” (a prezentat Mariana Casian), unde era și masca mortuară a lui Mihai Eminescu (voi reveni asupra ei). Trebuie să mă opresc. N-am nici un spor la scris aici, pe laptop. Azi s-au înmulțit substanțial participanții la Zilele Eminescu și la Congresul Național de Poezie: Alexandru Dobrescu (cu soția și fiica), Mircea A. Diaconu, Doina Uricariu (cu soțul din SUA), Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, N. Panaite, Adi Cristi, Marius Chelaru, Paul Gorban, Paul Aretzu, Corneliu Antoniu și Florina Zaharia, Lucian Alecsa, Dan Mircea Cipariu, Nicolae Tzone, Cornelia Maria Savu, Andra Rotaru, Nicolae Sava și Radu Florescu, Virgil Diaconu, Radu Vancu, Rita Chiran, Iulia Militaru, Andrei Novac, Teodor Dună, Sterian Vicol, Luigi Bambulea, Adrian Diniș, Adrian Velea, Vlad Scutelnicu, Lucia Olaru Nenati, C. Bojescu, D. Țiganiuc…

PS. E-mail de la Ion Lazu: Lidia Lazu, recital Eminescu, Iasi-Copou, 15 iunie 2009:

http://youtu.be/cdxoTgcR37o

PS. 2. Aviz amatorilor, scriitorul Tudor Cicu îmi scrie că pleacă în Grecia grevelor generale și ale războaielor de stradă (va lipsi de la Comentarii, vă dați seama): Printre zilele care mai de care încărcate cu nori aducători de ploaie, am gasit o fereastră însorită ieri de am putut recolta mierea de mai (mierea de salcâm). Am petrecut câteva zile de basm la deal-munte (în zare se vede vârful Penteleului), la stupina mea de la ţară. Întors acum acasă la Buzău pentru a face ultimele pregătiri pentru intrarea în concediu (voi pleca 10 zile în Grecia cu familia, din păcate fiul meu nu vrea să dăm şi prin Germania unde plănuisem o întâlnire cu O.M.)…

Mi-a trimis și un text critic la o cărțulie a lui Fănuș Neagu, Dumnezeu să-l ierte – în memoria proaspătă a marelui prozator:

O recucerire a copilăriei

   Multe poveşti ale copilăriei se aseamănă între ele; pecetea o poartă nu numai timbrul specific al autorului ci şi dorinţa de a-şi „găzdui” cititorul în lumea fantastică şi fermecată a acelui colţ de rai din lumea de poveste a copilăriei, rostită însă „cu frumoasa lor îmbrăcare în cuvinte” cum rostit-a cândva N. Iorga. În cartea cu numai trei povestiri „2 lei spiriduşul 3 lei drăcuşorul” de Fănuş Neagu, apărută la ed. Rafet & Alpha MDN 2007, autorul îşi deapănă nostalgia şi veşnicia unor clipe ale copilăriei, risipind din cufărul magic al metaforei, fragmente de basm desprinse din tencuiala unei proze cu care ne-a familiarizat odată cu apariţia romanului „Îngerul a strigat”. Pe lângă frumuseţea paginilor de atmosferă în care sunt zugrăvite trăiri fireşti contopite într-o matcă a copilăriei, şi unde „curge atâta dragoste” şi „atâta melancolie”, nu poţi exclude acea doză de sentimentalism, de risipire magică şi superstiţioasă în lumea arhaică pe care o răsuceşte cu cheia cuvintelor ca nimeni altul. Vrăbii-Fluture” cuprinde excesiv patetic, mai multe fragmente de basm, într-unul nou, potrivit cu locul copilăriei la marginea unui fluviu ce trece prin Brăila. Povestind despre copilărie „ca şi cum s-ar fi suit cu adevărat la ceruri” cu suculenţa luminii; ca şi cum ar locui „într-un tril de priveghetoare” – cum ar fi spus poetul N. Stănescu -, mai că nu te întrebi: nu cumva o fi şi Nică a Petrei pitulat pe undeva? – şi râzând cu chicote de toată această harababură a întâmplărilor: „ieri l-a suit pe frate-su în spinarea câinelui, i-a legat picioarele cu o sfoară şi a luat câinele la bice, vrând să-l facă să se strecoare, cu povară cu tot, printr-o spărtură a gardului ce împrejmuia ograda. Şi uite aşa trecem din poveste în amintirea unei zile în care ne-am regăsit iarăşi, copiii de odinioară, strânşi roată în jurul fusului care toarce ca un spiriduş caierul din furca înfiptă la brâul bunicii. Şi din nou povestea auzită în copilărie – iată cum! – „s-a înscris în noi ca o recucerire a timpului, pe care o datorăm mereu celor bătrâni”. „În septembrie”, este povestirea în care „ninge cu fulgi mari cât o falcă de iepure” – ca să folosim o metaforă fănuşiană -, este vraja trăită de copilul pornit pe ascuns cu luntrea bunicului, după o zi în care „focul suia limbi albastre pe blănile de salcâm” şi „magiunul bolborosea în căldări” – undeva pe baltă spre pământul fermecat „un plaur mic şi rotund înconjurat cu stuf” şi unde trona misterios „un flaming de purpură”. Vă întrebaţi ce poate fi acela un „falming de purpură”? Nimic altceva decât pasărea din gura căreia copilul avea să afle că „steaua ta te-a ursit să găseşti singur comoara pe care-o pofteşte şi mama Tudora. Vei da peste ea, după mulţi ani, într-o noapte de aprilie, când ai să arzi zahăr pe plită pentru o fată frumoasă … Toată lumea se va chinui să înţeleagă de unde curge atîta dragoste, atîta melancolie, atâta colţ de injurătură neagră.”  Cu ce preţ?  Unul ursit de patima scrisului şi rostuit de înţelesul cuvântului aşternut în uimiri descoperite de cititorul de oriunde, în fermecate pagini de carte, zicem noi. Fănuş Neagu scrie „cu tâmpla sprijinită-n lună” – şi pentru cei mici, chemaţi să se întoarcă la copilărie (Ţara minunilor), adică mai precis spus, sunt la vârsta când “sar pârlezul”; dar şi pentru cei aflaţi la senectute “acolo unde-şi scapără amnarul tristeţea” – şi toate astea numai “ca să îndulcească eternitatea”. Ce-a de a treia povestire a cărţii, “Ecoul stepei”, este cântecul depănat pe coarde de guslă rusească, ciupte cu mâna sau cu pana, povestea celor doi copii surprinşi sunând la “clopoţelul cârciumei lui Oprea Zorleanu” cerând pentru sufletele lor “ de trei lei spiriduşi… de doi lei drăcuşori” dar şi “de douj de lei rachiu de izmă” pentru bunicul şi moş Petrache, ce avea să-i încânte cu acei titirezi de lemn, scăpărând în dansul lor drăcesc uimiri fără de seamăn: “de ajuns totuşi, ca să le desluşim misterele sau o parte din ele”. Fănuş Neagu nu narează întâmplări pentru a descifra taina copilăriei. El mestecă în cazanul basmului alături de spiriduşul vorbelor descântate, acele metafore ale unui sfîrşit de veac şi auzite de el sub hornul prin care se auzeau lupii urlând în smârcurile marii bălţi a Brăilei. “Desprind sub pleoape timpul indulgent, văd că spiriduşii se pricep la băuturi de dragoste. Iar drăcuşorii numai la vrăji”. De aceea cititorul îşi va pune firesc întrebarea: “Zbor sau beţie?”  Ca apoi, tot autorul, de altfel un artist şi un magician al metaforei, să-l lămurească: “Un drum prin iasomia visului” – iată ce a parcurs! Cine va susţine ca şi acel scriitor englez, de care aminteşte Fănuş Neagu – spunând că: ”toată lumea minte când e vorba de trecut…”, va cunoaşte prompt replica scriitorului: “Înseamnă că n-a umblat niciodată prin stepă şi prin ecourile ei. Înseamnă că n-a văzut fauni jucând în jurul tufelor de busuioc din grădinile de pe malurile Buzăului şi ale Dunării”.    

                                                                                                 Tudor Cicu


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
2 comments

2 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Dorindu-i (deci, şi urându-i) Dlui Tudor Cicu zile senine într-o Grecie tulultuoasă!…,
    fac şi eu o completare la “toată lumea minte, când e vorba de trecut” : “Au ‘prezentul’ nu ni-i mare? N-o să-mi de ce o să-i cer? / N-o să aflu între-ai noştri vreun falnic juvaer ?”… Vreo operă omnia, de un paregzamplu…

    Ieri, nu-i aşa, a fost 15 iunie: o Zi nefastă culturii naţiei noastre. Dar, una fastă epigonilor săi. După relatarea dlui LIS, (ex)trag impresia că s-a sărbătorit ceva, în loc să se comemoreze altceva… Ori îi e incompletă relatarea de la faţa locului, pentru care trudeşte-ntr-atât când alţii fac nani sau alte cele?…
    Şi, când mă gândesc (rememorându-l, parcă tot pe dl LIS) că un poet contemporan născut de ziua unui Clasic, a instaurat obicei să-şi sărbătorească aniversarea în altă, necanonică zi.
    Nu că aş fi …, dar văd, aud, citesc şi constat à ma manière: Vanitas vanitatis: duşii cu duşii, adunaţii cu adunaţii
    N. Canonu

  2. Ar trebui adaugat un lucru, poate, nesemnificativ…Mariana Casian, sau, ma rog, cum ii place sa se prezinte, Maria Casian, a avut ideea realizarii expozitiei de valorificare a patrimoniului, a ales obiectele, a facut tipodimensionarea, a amenajat, manu propria, expozitia temporara , si a scris studiul inedit legat de aceasta stare extatica, mistica- teofaniile interioare… luminile , efluviile sufletului poetului, emblema cristica- semn si simbol al trancenderii divinului spre fiinta creata, contingenta…A redactat si tehnoredactat brosura, etc..Mai tarziu, a si prezentat expozitia. Era etapa cea mai simpla…
    Desi de obicei nu intervin, dar, parca, ma doare…am scris aceste randuri numai pentru ca domnul Stoiciu nu are nici o vina. Asa scria in program…S-a mai intamplat…De ce nu pot sa accept mereu?…

    Cu aleasa stima, Maria Casian, muzeograf memorialist